Europa în fața unui test istoric: cine va conduce securitatea continentului în absența SUA?

Pe coridoarele luxoase ale Hotelului Bayerischer Hof din München, liderii europeni și oficialii NATO și-au ”măsurat” cuvintele, dar nu și îngrijorările. Întrebarea care a bântuit Conferința de Securitate de la München din 2025 este simplă și brutală: dacă Statele Unite își reduc prezența militară în Europa sau, mai rău, pleacă definitiv, cine va prelua frâiele securității continentului? Cine este pregătit să înlocuiască „hard power”-ul american cu un nou model de apărare european?

Criza leadership-ului transatlantic

Pentru prima dată în istoria postbelică, Europa se confruntă cu perspectiva reală a unei retrageri americane. Washingtonul transmite mesaje ambigue, iar administrația Trump nu pare interesată de vechile angajamente transatlantice. Vicepreședintele JD Vance nici măcar nu s-a obosit să se întâlnească cu cancelarul german Olaf Scholz în cadrul conferinței, în schimb, a elogiat Polonia ca fiind „modelul de aliat”, în timp ce critica dur Germania și România.

Dacă în trecut SUA erau garantul suprem al securității europene, acum Europa trebuie să-și găsească propriul drum. Dar cine este dispus să conducă?

Germanii ezită, britanicii preiau inițiativa, Polonia crește

Germania, cea mai mare economie a Europei, ar fi, teoretic, cea mai îndreptățită să preia rolul de lider. Dar problema Berlinului este una cronică: deși a promis investiții masive în apărare, rămâne captivă într-o birocrație lentă și într-un discurs politic oscilant. Viitorul strategiilor germane de apărare rămâne incert până la finalizarea alegerilor din această lună, iar nimeni nu pare dispus să parieze pe o schimbare rapidă.

În schimb, Marea Britanie pare decisă să umple vidul lăsat de SUA, cel puțin temporar. Londra a preluat conducerea Ukraine Defense Contact Group, prima dată în trei ani când această inițiativă nu a fost coordonată de Pentagon. Ministrul britanic al Apărării, John Healey, încearcă să contureze o strategie de apărare mai integrată pentru Europa, în timp ce Franța și Germania ezită.

Însă, poate cea mai spectaculoasă evoluție vine dinspre Polonia. Cu o armată care a devenit a treia ca mărime din NATO, după SUA și Turcia, Varșovia investește 4,7% din PIB în apărare, depășind cu mult ținta NATO. Această strategie agresivă i-a adus Poloniei statutul de „favorită” în ochii administrației americane, iar secretarul Apărării al SUA, Pete Hegseth, a lăudat-o public ca fiind „exemplul perfect al angajamentului față de securitatea Alianței.”

Italia, pe de altă parte, și-a asumat un rol semnificativ în cadrul NATO Allied Response Force, un semnal că Roma încearcă să își reafirme importanța strategică în cadrul Alianței.

Planurile NATO: mai puțină dependență de SUA, mai multe trupe europene

Într-un moment de maximă incertitudine, NATO a început să își reconfigureze strategiile, reducând dependența de activele militare americane și mutând o parte din povara securității asupra Europei. Un oficial NATO a confirmat că se lucrează la o nouă forță de reacție rapidă care ar putea trimite 100.000 de soldați în 10 zile și până la 500.000 în șase luni, în cazul unei agresiuni rusești. Aceasta este o capacitate pe care nici Marea Britanie, nici Franța, nici Germania nu o pot susține de unele singure – așa că NATO ar urma să apere continentul „prin comitet”, un model similar celui utilizat pentru sprijinirea Ucrainei.

În plus, bugetele militare europene cresc. Ținta de 2% din PIB pentru apărare, stabilită de NATO, devine deja istorie: secretarul general al Alianței, Mark Rutte, a anunțat că statele membre vor trebui să ajungă la „considerabil mai mult de 3%”. Deși SUA încă mențin 80.000 de trupe în Europa – cu 25% mai multe decât înaintea invaziei rusești în Ucraina – mesajul transmis de Washington este clar: „Ce se va întâmpla peste 5, 10 sau 15 ani face parte dintr-o discuție mai largă.”

Pentru europeni, acest discurs nu lasă loc de interpretări: America își retrage treptat umbrela de securitate, iar Europa trebuie să învețe să se apere singură.

Macron forțează leadership-ul european

În fața acestei crize de leadership, președintele francez Emmanuel Macron a convocat o reuniune de urgență la Paris pentru a discuta viitorul apărării europene. Această mișcare nu este întâmplătoare: Macron și-a dorit întotdeauna o Europă mai autonomă, iar criza NATO îi oferă ocazia perfectă de a-și impune viziunea.

Întrebarea rămâne însă dacă Franța poate livra ceea ce promite. Deși armata franceză este una dintre cele mai puternice din Europa, există dubii serioase asupra capacității Parisului de a impune un leadership care să fie acceptat de toți membrii NATO.

În plus, nu toate țările sunt dispuse să urmeze această direcție. Unele state, precum Olanda și Danemarca, ar putea juca un rol mai mare în noua arhitectură de securitate europeană, în timp ce altele, precum Ungaria, par deja complet desprinse de proiectul NATO.

Europa: trezirea din visul american

De ani de zile, Europa a amânat decizia inevitabilă de a deveni un actor militar independent. A fost un lung somn strategic, protejat de umbrela de securitate a Washingtonului. Dar acum, această protecție se subțiază vizibil. NATO încă există, dar dependența de Statele Unite devine tot mai riscantă, iar Europa nu își mai poate permite luxul de a „apăsa butonul de amânare”, așa cum spunea un oficial german: „We keep hitting the snooze button.”

Realitatea e dură: fie Europa își asumă propriul destin de securitate, fie se expune unor riscuri pe care nu le mai poate controla. Cine va răspunde apelului? Rămâne de văzut. Un lucru e sigur: timpul iluziilor a trecut.

De ce va lipsi România de la reuniunea de luni?

Absența României poate fi atribuită mai multor factori. În primul rând, în cadrul recentei Conferințe de Securitate de la München, vicepreședintele american JD Vance a criticat decizia României de a anula alegerile prezidențiale, descriind-o drept o hotărâre bazată pe „suspiciuni șubrede ale unui serviciu de informații și presiunea enormă a vecinilor de pe continent„. Aceste critici au generat tensiuni între România și alți parteneri europeni, ceea ce ar putea explica excluderea sa de la summitul convocat de Macron.

În al doilea rând, în trecut, România a fost ”reprezentată” – inabil – doar la nivel ministerial în cadrul unor reuniuni internaționale importante, în timp ce alte state și-au trimis șefii de stat sau de guvern. Această practică ar putea fi interpretată ca o lipsă de angajament la cel mai înalt nivel, influențând decizia de a nu invita România la actualul summit.

Dar e și o problemă de ambiție aici. De viziune.

România lipsește din nou de la masa unde se iau deciziile grele, demonstrând încă o dată că politica sa externă rămâne într-un soi de amorțeală strategică. Deși suntem esențiali pentru NATO, cu baze americane pe teritoriul nostru și un rol-cheie în securitatea flancului estic, când vine vorba de discuții cruciale despre viitorul Europei și al Ucrainei, suntem inexistenți. Macron convoacă liderii influenți ai continentului pentru a trasa direcția, iar România? Spectator, ca de obicei.

Această absență nu este doar jenantă, este periculoasă. În loc să forțăm ușa, să revendicăm un loc la masa deciziilor, continuăm să jucăm rolul obișnuit: statul de serviciu, aliatul docil, dar fără coloană vertebrală diplomatică. Dacă alții își consolidează influența, România rămâne la periferia jocului strategic, limitându-se la reacții palide și la eterna speranță că „ne vor lua și pe noi în seamă”. Întrebarea este: cine să ne ia în serios, când nici noi nu ne luăm?