Exclusiv: Azi începeau școlile „pe stil vechi”. Cât mai contează uniforma

„Eu fac parte din generația care începea școala pe 15 septembrie. Toată lumea pe 15 septembrie – se știa, clar, fără dubiu!”, îmi spune Cristian Ionașcu. „Se știa clar că se începe pe 15 și cu asta basta. Nici mai devreme, nici mai târziu”. E adevărat că domnul atât de înverșunat cu data de începere a școlii pe 15 septembrie are acum 55 de ani.

Îi spun: „Ei, alte vremuri, acum e altă structură a anului școlar, etc., etc.,”.  ”Da, dar era o regulă, se știa clar ce ai de făcut, atât copiii, cât și părinții nu mai erau înnebuniți de cap cu schimbări peste schimbări”, susține domnul cu pricina, de altfel un om obișnuit.

Dacă scotocim prin arhive, potrivit statisticilor și ziarelor vremii, spre exemplu la data de 15 septembrie 1989 (ca să luăm drept reper un an semnificativ, cel al Revoluției din decembrie ’89), aproape un sfert din populaţia României a mers la şcoală.

Pe vremea lui Ceauşescu anul şcolar era împărţit în trei trimestre. Învăţământul era structurat în ciclu primar (clasele I-IV), gimanziu (clasele V-VIII), treapta I de liceu (IX-X) şi treapta a doua de liceu (clasele (XI-XII). La sfârșitul anului scolar, elevilor li se acordau în ordinea mediilor: premiul I (9.50-10), premiul al II-lea (9-9.50), Premiul al III-lea (8.50-9) și mentiunea I, a II-a și a III-a. După clasa a VIII-a elevii susţineau examen de admitere la liceu. Pentru a intra în clasa a XI-a de liceu, elevii susţineau un nou examen: treapta I. Cine nu trecea ”treapta”, nu putea continua cursurile la zi la liceu şi urma o şcoală profesională. Anii de studiu în liceu se încheiau cu examenul de Bacalaureat. După Bacalaureat urma facultatea, cu bătaie pe locuri.

A și să nu uit: la începutul anului școlar, elevii erau obligați să participe la diverse activități încă din 15 septembrie, până pe 30 septembrie. De pildă, erau obligați să ducă între 1 și 3 kg de măceșe, cătină, culegeau prune, mergeau la cules de plante medicinale, iar elevii de liceu/școala profesională făceau practică în fabrici și uzine.

Un subiect „fierbinte”

Nu în ultimul rând, ceva despre manuale: abecedarele şi manualele din vremea comunistă aveau format unic. Manualele erau gratuite pe toata durata studiilor si erau publicate în tiraje mari. S-ar putea să fi fost mai bine așa, din punct de vedere tehnic…Fără bătaie de cap cu „alternativele”. În fine.

Revin la domnul Ionașcu, care mai îmi spune că „părinții mei de exemplu își finalizau concediul la 1 septembrie, pentru a avea timp să îmi ia rechizite și uniformă”…Ei, da uniforma școlară! Un alt subiect „fierbinte”, ca să zic așa.

În România, până în 1989, nici un elev de şcoală nu era primit în instituţie fără ţinuta regulamentară, scrie historia.ro. Dar cum a fost cu uniformele la școală în România? „De când lumea” sau…

În România anului 1897, elevii din Turnu Severin primeau primele uniforme, la inițiativa academicianului Theodor Costescu, care își dorea un model educațional vestic. Ca director al Liceului Traian, a introdus pentru prima dată în țară uniforma școlară, care apoi s-a aprobat prin decret regal, în toate școlile din România în anul 1906 la intenția lui Spiru Haret, ministru al Învățământului de la acea vreme.

Un exemplu al perioadei interbelice românești, în ceea ce privește uniformele, este redat de Grigorie Băjenaru, în cartea care a marcat adolescența multor generații –„Cișmigiu et Comp.”, unde povestește despre cum elevii bucureșteni aveau uniforme diferite pentru liceele la care învățau, cu matricola cusută pe braț.

Perioada comunistă a schimbat percepția generală despre uniforme. Așa, ca o sumară trecere în revistă, de exemplu, uniforma de “șoim al patriei” a apărut în 1976 și era destinată școlarilor și preșcolarilor. Apoi mai era uniforma de pionier, compusă din două piese – o bluză și pantaloni sau fustă bleumarin. Accesoriile erau băștile de pionieri (albe pentru ciclul primar, negre pentru cel gimnazial) și la gât se purta cravata roșie cu bordură tricoloră, prinsă cu un inel din plastic. Plus tresele (prinse „de umăr”) de comandanți de detașament ori de grupă, pentru cine le merita…O mențiune specială merită celebrele pampoane prinse de bentiță în ceea ce privește școlărițele și vorbim tot de perioada comunistă, până în 1989 (desi am văzut și acum, rar, dar am văzut fetițe cu pampoane în prima zi de școală și nu numai! Deci au avut pampoanele succes la părinți…).

Pentru liceeni, ținuta obligatorie era pentru băieți un costum de culoare închisă, cămașă albă/albastră și, bineînțeles, matricolă. La fete, uniforma era compusă din sarafan de lungime regulamentară, purtat cu cămașă albă, iar părul trebuia prins în codițe împletite și purtat cu o bentiță albă din bumbac.

Imediat după 1989, cel mai des întâlnit model de uniformă este cel cu cămașă pepit albastră și șorțuleț pentru fete, iar pentru băieți costum închis la culoare purtat cu aceeași cămașă în carouri. Mai erau reminescențe dintr-o perioadă abia încheiată…

La un moment dat după ‘89, folosirea uniformelor școlare a devenit opțională, iar la ora actuală școlile din România sunt împărțite între cele care folosesc uniformele scolare sub o formă sau alta, și cele care au renunțat la impunerea unei ținute pentru elevi.

În fapt, după perioada comunistă, uniforma scolară a fost privită ca o încercare de omogenizare și înăbușire a originalității, renunțându-se treptat la ea. Sau decizia rămânând să fie luată de părinți și cadrele didactice. Potrivit unora dintre sondajele realizate după Revoluție, mulți dintre români au nostalgia sarafanelor și sacourilor cu matricolă, a uniformelor de Șoimi ai Patriei, sau de pionieri. Și a pampoanelor am zice.

Uniforma școlară în lume: De la englezii conservatori și până la ruși

 Se spune că atunci când un elev poartă uniforma şcolară, este introdus într-un mediu care încurajează cultura şi „promovează valoarea egalităţii între colegii de clasă”. Multe ţări au uniforme şcolare care seamănă cu uniformele militare.

Potrivit BBC, istoria uniformei şcolare începe în Anglia la începutul secolul al XV-lea în şcoala Christ’s Hospital pentru orfani şi copii din familii sărace. Englezii conservatori au păstrat această uniformă până în zilele noastre, practic, neschimbată. În ce priveşte uniforma rusească, ea a apărut în 1834. Ea a fost făcută după uniforma militară. În 1896, uniforma a apărut şi în gimnazii: rochii maro cu guleraşe şi şorţuri, negre pentru fiecare zi şi albe de sărbători.

Acest gen de uniformă s-a păstrat şi în URSS, însă de la începutul anilor 1990 uniforma nu se mai poartă.

De fapt e vorba despre comoditate și evitarea vedetismelor!

Dezbaterea problemei uniformelor şcolare obligatorii a stârnit de-a lungul timpului controverse în multe părţi ale lumii, multe ţări îndemnându-i pe elevi să urmeze un cod de conduită. În multe ţări uniformele şcolare sunt folosite pentru a aduce laolaltă elevii, indiferent de clasa socială, culoare, credinţă şi statut. Specialiştii spun că într-un fel uniformele obligatorii sunt benefice pentru că „astfel copiii nu sunt condamnaţi pentru statutul lor şi nici nu se confruntă cu probleme care nu merită atenţie”.

Reţelele de socializare dezbat şi ele mai nou această „problemă”, de asemenea, în societatea americană nu încetează dezbaterile privind necesitatea dress cod-ului în şcolile medii.

„Argumentul principal al celor ce se pronunţă pentru introducerea uniformei este comoditatea. Copiii, mai ales cei din clasele mari, nu trebuie să se gândească la modul cum să se îmbrace. Însă confortul mai constă şi în altceva”, menţionează psihologul rus Elena Artamonova. „Odată cu libertatea în îmbrăcăminte, copiii se confruntă cu mai multe probleme în privinţa relaţiilor dintre ei. Unii nimeresc în sfera vedetelor, se laudă cu modul cum arată şi îi complexează pe cei care nu corespund punctelor lor de vedere privind nivelul de viaţă”.

Epilog

Ministrul Educației nu susține obligativitatea uniformei în școli, potrivit declarațiilor acestuia din august anul acesta: ”Sunt peste 17.000 de școli în România, condițiile diferă foarte mult de la o școală la alta. M-aș bucura să existe acest sistem în care elevii să considere școala un mediu prietenos, școala să fie un loc în care ei merg cu plăcere, un loc în care ei sunt mândri. Dacă sunt mândri de școală vor fi mândri să poarte și însemnele acelei școli. Este însă un lucru care trebuie abordat diferențiat de la o școală la alta”.

Răspunsul ministrului a fost interpretat în diverse moduri de către mass media și rețele de socializare, astfel că Sorin Cîmpeanu a revenit cu o specificare: „Cine citește declarația va înțelege că: Am vorbit DOAR de “însemnele școlii” pe care elevii școlilor de top din întreaga lume le poarta cu mândrie! Însemnele școlii pot fi o cravata la băieți și o eșarfa la fete, poate fi o șapcă…Nu am vorbit de obligativitate! Am spus ca tema trebuie sa fie privită diferențiat, de la o școala la alta!”.