Exclusiv: „Când am auzit dimineață bombardamentele, m-am repezit doar în furou la ferestre și am început să lipesc bandă adezivă pe ele. Soțul mi-a spus: a început războiul”

Nimeni din populația civilă nu se aștepta ca Rusia să invadeze Ucraina, pe 24 februarie, dar s-a întâmplat. Nimeni nu se aștepta ca războiul să dureze mai mult de câteva zile, dar s-a împlinit deja o lună. Pentru ucraineni, atrocitățile conflictului reprezintă noua normalitate cu care încearcă să se obișnuiască.

Zaporijjea, capitala regiunii cu același nume din Ucraina, este o localitate cu 750.000 de locuitori, important nod de cale ferată și de trafic rutier, centru cultural și industrial de top.

Regiunea a fost ținta bombardamentelor din primele ore ale invaziei ruse. Faptul că în zonă se află un aeroport internațional și o centrală nucleară au determinat o parte a populației să se refugieze.

Maria Tișenko, profesoară la universitatea din localitate, a decis să se mute, alături de mamă și soț, în casa unui văr, la în suburbiile din Zaporijjea, pentru că nu se mai simțea în siguranță în oraș.

Cum privesc ucrainenii invazia rusă, după o lună, și care sunt problemele cu care se confruntă, în interviul acordat în exclusivitate pentru Puterea.ro.

Viața reglată de sunetul sirenelor

Miercuri seara, la ora la care programasem interviul, nu a răspuns. „Scuze, sirena!”, a transmis profesoara Maria Tișenko într-un târziu. Propunerea de a reprograma pentru joi dimineață a rămas fără ecou.

A revenit cu un semn că totul e OK dimineață, în jurul orei 7.30, am reprogramat interviul la 8 dar abia spre ora 9 a avut liniștea necesară câtorva răspunsuri scurte.

„Scuze, sirena! În ultimele trei – patru zile, nopțile au fost în general calme, dar zilele nu. Ieri au fost patru alarme, alaltăieri – cinci. În suburbii sunt mai scurte, dar în oraș ține până la două ore și jumătate – trei o singură alarmă”, se scuză femeia.

Începem interviul.

Treziți în bombardamente

Reporter: Înainte de 24 februarie, vă așteptați ca Rusia să invadeze cu adevărat Ucraina?

Maria Tișenko: Au existat numeroase zvonuri în acest sens. Desigur, era o neliniște destul de mare în societate, oamenii urmăreau știrile cu uimire, deoarece arătau o mulțime de trupe rusești la 10 km distanță de graniță, dar majoritatea nu credea cu adevărat că Rusia va ataca.

R.: Care a fost prima ta reacție când ai auzit că a început războiul?

M.T.: M-a trezit sunetul exploziilor, le auzeam la distanță – rușii au bombardat un poligon la vreo 10-12 km distanță de casa mea. Era extrem de devreme și nu am reacționat într-un fel anume, dar asta probabil și pentru că așa sunt eu – într-o astfel de situație sunt mai mult concentrată pe acțiune decât reflecție. Aveam pe mine doar cămașa de noapte și am luat bandă adezivă și am început să o pun pe ferestre, pentru a preveni să fim răniți de cioburi în cazul în care geamurile se sparg, de la suflul unei explozii.

Soțul meu făcea același lucru la o altă fereastră. Înainte de asta, a citit știrile pe internet și mi-a spus că Putin a ordonat să atace Ucraina.

Apoi, ne-am împachetat rucsacurile cu lucrurile de strictă necesitate, după care am putut chiar să țin o lecție online, cu studenții mei. Vineri (25 februarie, a doua zia după invazie, n.r.) au anunțat vacanțe de două săptămâni pentru toți studenții, iar lecțiile la universitatea mea au fost reluate abia săptămâna trecută.

„Războiul a devenit rutina noastră”

R.: La început, cât timp ai crezut că va dura războiul? Câteva zile, săptămâni? Acum, cât crezi că va mai dura?

M.T.: La început nu credeam că va dura o lună. Poate o săptămână sau chiar mai puțin. Dar acum nu știu ce să mai zic. Poate fi lung, foarte lung.

R.: Care sunt principalele probleme, generate de război, cu care vă confruntați acum? Ce vă lipsește cel mai mult?

M.T.: Mi-e dor de casa mea, deși nu sunt foarte departe de ea și pot veni din când în când să văd ce se mai întâmplă (de fapt, mama mea s-a întors acolo azi dimineață). Mi-e dor de viața normală – cu muncă, odihnă, planuri, idei… Acum planificarea noastră nu trece de câteva ore. Războiul a devenit rutina noastră, normalitatea noastră și facem tot posibilul să blocăm acest lucru, să nu-l lăsăm să ne ocupe pe deplin viața. Mi-e teamă să urmăresc știrile din alte orașe, unele aproape demolate, mi-e teamă să mă gândesc că atât de mulți oameni din Rusia își doresc să nu existe cu familiile noastre, copiii, animalele de companie, casele, copacii, florile, câmpurile, piețele, parcurile, teatrele și spitale.

Dacă înainte de 24 februarie încă mai întâlneai prin Ucraina oameni fideli ideii de Rusia, acum totul s-au transformat într-o ură viscerală pentru tot ce este rusesc.

Ar mai fi întrebări, dar ne oprim, pentru că sună din nou sirena și trebuie să se refugieze în adăpost.