EXCLUSIV. Revoluția din ’89 trăită în Ghencea de Cristian Gațu cu Puiu Iordănescu și regretatul Cristian Țopescu

Cartea scrisă în urmă cu câțiva ani de cunoscutul ziarist Horia Alexandrescu – „Steaua lui Gațu”, descrie o serie de evenimente din viața marelui handbalist, dar și un episod mai puțin cunoscut despre perioada decembrie 1989.

PUTEREA va publica integral acest capitol denumit „Decembrie ’89 sau revoluția trăită în Ghencea. Cu Țopescu și Iordănescu!” scris de Horia Alexandrescu despre evenimentele din decembrie 1989 trăite de colonelul de atunci Cristian Gatu, la acea vreme  fiind vicepreședinte al Clubului Steaua și șef al secției de fotbal. Intertitlurile aparțin redacției.

Contextul: Fuga lui Belodedici și a Nadiei

Evadarea unui jucător de talia lui Miodrag Belodedici a fost una dintre marile lovituri primite de Steaua și, implicit, de fotbalul românesc în toamna aceea, lovitură care va prefața și fuga Nadiei Comăneci, traseul urmat de marea gimnastă în acest scop presupunând imensul risc de traversare clandestină a graniței de vest! Erau două cutremure majore pentru imaginea sportului, a României și, implicit, a lui Nicolae Ceaușescu, iar în aer plutea deja tensiunea evenimentelor care aveau să urmeze.

Descălecarea lui Gațu în Ghencea din ianuarie 1989

Numit în ianuarie ’89 vicepreședinte al Clubului Steaua și șef al secției de fotbal, colonelul Cristian Gațu și-a mutat sediul la stadionul din Ghencea, acolo unde se aflau cartierul general al echipei, birourile, vestiarele, spațiile de cazare pentru cantonamente, centrul de copii și juniori, într-un cuvânt toată activitatea și suflarea fotbalului de la Steaua. Firește, a fost primit cu brațele deschise, atât de jucători, cât și de tehnicieni, după ce fusese mereu alături de echipa mare, și cu sufletul, dar și cu excepționalele sale calități de manager, de organizator și, mai ales, de  susținător din toate puterile al…psihicului de învingători, pe care-l transfera cu abilitate de la propria sa personalitate, tuturor fotbaliştilor și antrenorilor din secție.

Începutul unei istorii de groază

Potrivit, însă, deciziilor luate de Consiliul Politic Superior al Armatei, atunci, în ianuarie ’89, fuga lui Belodedici a atras și schimbarea șefului clubului Steaua, în funcția de comandant fiind adus colonelul Constantin Tănase, care venea de la Turnu Severin și care, după cum îi va spune lui Cristi chiar de la instalare, fusese și el…jucător de handbal dar, e drept, numai la nivel local.

Oricum, la momentul la care în România începuseră primele proteste de stradă, de la Timișoara, fotbaliștii Stelei erau deja la casele lor, în obișnuita vacanță de iarnă, în timp ce tehnicienii din club și restul personalului îşi urmau programul obișnuit. Ceea ce, pentru toți cei aflați în mod curent la baza din Ghencea, sub comanda colonelului Gațu, avea să fie, realmente, o istorie cu adevărat de groază, pentru că au trăit revoluția pe pielea lor, cum se spune, având în vedere că acolo, foarte aproape de sediul Ministerului Apărării Naționale, a fost una dintre zonele bucureștene în care s-a tras efectiv cel mai mult.

„Primul semnal mi-a venit de la Iosif Rotariu”

Dar să-i dăm cuvântul lui Cristian Gațu, ca să ne dea toate detaliile și, vă asigur, veți afla o serie de noutăți extrem de interesante, poate chiar și pentru cei care au investigat  evenimentele petrecute în 1989…

–        Cum a început totul, din punctual tău de vedere?

–        Primul semnal mi-a venit de la Iosif Rotariu, care era acasă, la Timișoara, de unde m-a sunat în 16 decembrie ’89, întrebându-mă ce facem, dacă trebuie să se prezinte la club, în București. I-am spus să stea liniștit acasă, dar situația de acolo era deja complicată… A doua zi însă, cred că era duminică, eram împreună cu Tamara la Cercul Militar, luând prânzul cu familia colonelului  Gavrilă și, între altele, am discutat, desigur, despre zvonurile care circulau, că la mijloc ar fi mâna rușilor, că  va cădea Ceauşescu şi va veni Iliescu, că se va da drumul din pușcării tuturor hoților etc. Îți dai seama că vorbeam mai mult prin semne și că am continuat discuția îndeosebi pe scară, afară, când am plecat.

       Operațiunea „Radu Cel Frumos”

–         Cert e că, și sub această impresie, am ajuns acasă și am găsit ușa blocului deschisă, după care, urcând, am dat chiar în fața apartamentului nostru peste un tip mai negricios, pe care l-am considerat instantaneu un… hoț, așa că, până să apuce el să-mi spună ceva, l-am și pocnit! Era, săracu’, un militar în termen, îmbrăcat civil însă, care venise să-mi transmită ordinul de alarmă „Radu Cel Frumos”! I-am cerut scuze, m-am îmbrăcat rapid, m-am urcat în mașină și m-am prezentat la club, care avea sediul vizavi de Cimitirul Ghencea Militar.

–        Aveai armă în dotare?

–        Nu, adică nu încă, dar când am ajuns acolo am găsit mai mulți ofițeri pe care nu-i cunoșteam, iar unul dintre ei – venit de la Consiliul Superior, după cum aveam să aflu – mi-a dat pistolul și o cutie cu 36 de cartușe.

–        Erai familiarizat cu arma, făcuseși ședințe de tragere?

– Fusesem, desigur, la ședințe de pregătire, dar personal n-am tras niciodată, pentru că eram mai mult cu… organizarea. Chiar îmi aduc aminte că, la o asemenea ședință din poligon, nea Ion Voinescu, marele portar, care avea în mână o carabină și se pregătea să ochească, s-a întors cu arma spre noi să ne întrebe ce și cum, de am început toți să urlăm să lase pușca jos, că ne omoară!

Cantonamentul forțat de o lună și mai bine de la Stadionul Ghencea

– Totuși, atunci, în decembrie ’89, ai preluat pistolul din dotare și cartușele aferente…

– Era obligatoriu, ne aflam în alarmă, iar colonelul Tănase, șeful clubului, m-a chemat la el în birou și mi-a spus că ne împărțim atribuțiile, eu fiind trimis să comand „dispozitivul de apărare a obiectivului” de la stadion, unde urma să se prezinte toată lumea din secția de fotbal, plus tehnicienii  de la rugby!

  – Și au venit?

  – Bineînțeles, de la Puiu Iordănescu și Cristian Țopescu (nr, decedat pe 15 mai 2018), la Hălmăgeanu, Florin Marin, Fuicu de la rugby, la doctorul Stănescu și la bucătarul cantonamentului, în total vreo 20 de persoane, cu mine cu tot.

   -Toți cu… armele din dotare?

  – Nuuuu, doar patru dintre noi aveau pistoale – Iordănescu, Țopescu, dr. Stănescu și cu mine – pe care am avut inspirația să le adun, cu cartușe cu tot, și să le închid imediat într-un fișet, de unde nu le-am mai scos decât după 1 februarie!

– Deci, voi păzeați obiectivul fără arme și, în concluzie, nu ați tras nici măcar un glonț…

– Ce să tragem, cu ce să tragem?! Dar ce s-a întâmplat o să vezi mai încolo, pentru că s-a tras de nu se mai termina! Oricum, îți pot spune că n-am mai plecat de acolo decât o singură dată, ca să mă reped acasă să mă schimb. Și am stat o lună și mai bine dar, recunosc, am mâncat probabil cel mai bine dintre toți, având în vedere că magazia de alimente era aprovizionată consistent pentru cantina sportivilor, iar pe deasupra era cu noi și bucătarul cantonamentului!

„Deasupra stadionului se trăgea din blocul de peste drum, de pe la etajele 4-5”

– Din câte îmi amintesc eu, acolo au aterizat elicopterele care s-au întors de la Târgoviște…

– Până să se întoarcă, de acolo au și plecat! Nu înainte însă de a mă fi consultat telefonic, pentru a mă anunța că vor veni, întrebându-mă dacă pot ateriza chiar pe terenul de fotbal. I-am dirijat pe terenul doi, întrucât știam de la piloții de elicoptere care stropeau de regulă gazonul, că nu e deloc simplu să coboare în „golul de aer” dintre tribune! Și au aterizat pe celălalt teren, de unde-și vor lua și zborul, fără însă ca noi să știm ce se petrece, cine sunt, unde și de ce se duc. Între timp, deasupra stadionului se trăgea din blocul de peste drum, de pe la etajele 4-5, pentru că vedeam și trasoare, dar și sclipirile de la gura unor țevi de mitralieră sau, cel puțin, așa credeam noi. Iar acelor focuri le răspundeau altele, de pe acoperișul nostru, care aveam birourile la tribuna a doua și căutam să ne adăpostim, care pe unde apuca, îngroziți de-a dreptul, îți spun cinstit, că suntem la mijloc, între două linii de tragere! Nu doresc nimănui să trăiască orele și zilele lungi, de groază, pe care le-am trăit acolo, în timpul revoluției.

–        Și n-ați aflat nici la urmă cine trăgea de pe acoperișul vostru?

–        Nu, dar la un moment dat, într-o noapte, am ordonat să se aprindă reflectoarele nocturnei și atunci am văzut mai mulți tipi în combinezoane negre, care traversau gazonul în alergare, pentru a se urca exact deasupra noastră, la tribuna a doua! Oricum, după cum aveam să aflu ulterior, dincolo, la sediul clubului, s-a tras din greu dinspre cimitir, cum și băieții din club au ripostat din plin.

„Generalul Victor Stănculescu a venit la mine în birou, împreună cu Virgil Măgureanu și Gelu Voican Voiculescu”

–        Bun, dar când s-au întors elicopterele, tot nu știați că aduc completul de la Târgoviște, parașutiștii care executaseră cuplul Ceaușescu și cadavrele acestora din urmă?

–        Nu știam nimic, pentru că, îți aduci aminte, a durat câteva ore până când s-au difuzat primele imagini de la proces. În schimb, după ce au aterizat înapoi elicopterele, am văzut cine era, iar Generalul Victor Stănculescu, care conducea întreaga echipă, a venit la mine în birou, împreună cu Virgil Măgureanu și Gelu Voican Voiculescu. M-a rugat să dăm ceva de mâncare piloților și parașutiștilor, m-a întrebat dacă avem ceva de băut și aveam… whisky, cu care i-am tratat, moment în care iar a început să se tragă asupra stadionului… Abia mai târziu voi înțelege că erau tot simulatoare de foc, dar exact pe fondul ăsta  s-a răspândit între noi informația că au dispărut…cadavrele!

–        Așa se dusese vorba, cum a apărut ulterior și în presă. Dar nu dispăruseră?

–        Nici vorbă! Stai să-ți explic cum a fost, de fapt. Elicopterele nu au aterizat împreună, ci a venit întâi cel cu Generalul Stănculescu și ceilalți doi, pe care eu nu-i cunoșteam atunci. Şi pe când erau la mine în birou, după ce sosise și al doilea elicopter, m-a întrebat dacă am niște oameni care să preia „două colete”. Îmi aduc aminte că i-am dat pe Vasile Iordache, portarul, pe rugbistul Sorin Fuicu și încă un băiat, Angheloiu, ofițer și el, fost arbitru de fotbal, care se afla în perioadă de pregătire la Steaua. În prima clipă nu am realizat ce era cu „coletele” alea, dar când mi-a căzut fisa, am îndrăznit să întreb: „Sunt…ei?!” Iar Generalul Stănculescu mi-a confirmat dând din cap, fapt care m-a făcut să plec împreună cu băieții să preluăm „coletele”. Și ne ducem noi pe terenul doi, căutăm, căutăm, dar nu găsim nimic.

Victor Stănculescu: „Să-i mănânce ciorile!”

În schimb, exact când scotoceam pe acolo, a reînceput o răpăială de n-am știut cum să ne retragem și să ne ascundem mai repede, iar când m-am întors, i-am raportat generalului că nu există coletele! La care el mi-a zis: „Nu-i nimic, să-i mănânce ciorile!” Și când era gata să plece, i-am spus că suntem îngroziți cu toții și că îl rog să nu ne lase singuri acolo, că poate vin teroriștii să caute cadavrele!

–        Voi chiar erați îngroziți!

 – Sper să nu te miri că eram așa, acolo, exact în miezul  evenimentelor finale și chiar după executarea cuplului. Dar, repet, caseta video încă nu se difuzase la TV! Mă rog, Generalul Stănculescu a plecat și a revenit după vreo jumătate de oră, când a făcut o tură completă cu tab-ul în jurul terenului…

Cine a ridicat cele „două colete”

 – Bun și coletele cine le ridicase?

–  Aveam să aflu mult mai târziu, de la cine crezi? De la Laurențiu Roșu, fostul handbalist, care era ofițer la o unitate din spatele stadionului. La un moment dat, mult timp după episodul respectiv, eram la o masă cu handbaliștii mei și le povesteam toate astea, când Roșu, care era cu noi, îmi zice: „Hai, bre, nea Cristi, că eu am luat cadavrele, cu alți militari de la noi din unitate! Primisem ordinul să venim acolo urgent, unde sosise o salvare, în care am urcat cadavrele și le-am dus la Spitalul Militar!” Așa a și fost, iar cu  Laurențiu Roșu ne vom mai întâlni puţin mai încolo.

Arestarea lui Puiu Iordănescu și a lui Valentin Ceuașescu

– Dar s-a mai întâmplat ceva interesant atunci?

– Nu imediat, ci în zilele următoare, când îți spusesem că am dat o fugă până acasă, iar când m-am întors mi-au spus băieții că, din ordinul colonelului Tănase, de la club, fusese luat din bază Puiu Iordănescu și reținut, împreună cu colonelul Gavrilă! Am crezut că turbez și l-am luat la telefon pe Tănase ăsta și am început să țip la el, că și-a permis să ia măsurile alea fără avizul meu, la care el mi-a spus să stau liniștit, că decizia era una…superioară. Atunci avea să fie reținut și Valentin Ceaușescu, împreună cu ei doi, prin ordin venit probabil de la minister, presupun că direct de la Generalul Militaru, care se instalase deja ministru…De altfel, când începuseră strigăturile cu „Jos Dinamo!” și „Jos Steaua!”, am fost convocați noi la Generalul Militaru, unde, împreună cu Alin Savu, am cerut schimbarea colonelului Tănase cu colonelul Nicolae Gavrilă, la conducerea clubului. Și așa a revenit Gavrilă, apoi și Tică Dănilescu, pentru că eu m-am cerut înapoi în club, unde am fost desemnat vicepreședinte și șef al instruirii sportive!