Federația Rusă a dezafectat prematur submarinele nucleare Taifun. Ce aveau diferit acești „giganți”
Unul dintre cele mai formidabile tipuri de submarine din istoria flotei navale – submarinele rusești din clasa Typhoon (Taifun) – trebuia să rămână în serviciu până în 2026. Federația Rusă le-a retras prematur în favoarea submarinelor mai noi din clasa Borei, scrie 19FortyFive.
Submarinele din clasa Taifun au fost de departe cele mai mari construite vreodată, având o deplasare de aproximativ 48.000 de tone în imersiune, conform datelor furnizate de Rusia. Cunoscute sub numele de cod Akula (Rechin) în Rusia, această clasă era formată inițial din șase unități (construcția unei a șaptea unități a fost anulată, probabil din cauza restricțiilor impuse de Tratatul de Reducere a Armelor Strategice START I).
O replică pentru clasa Ohio
Prima unitate, TK-208, a fost finalizată în decembrie 1981 și a intrat în serviciu în anul următor. Taifunurile au fost concepute pentru a contracara submarinele americane din clasa Ohio, care transportau rachete balistice Trident.
În 1974, președintele sovietic Leonid Brejnev i-a transmis președintelui american Gerald Ford că, dacă SUA vor continua programul Trident, Uniunea Sovietică va dezvolta Typhoon.
Designul distinctiv al submarinelor Taifun
Unul dintre cele mai notabile aspecte ale designului Taifun este poziționarea tuburilor de lansare a rachetelor în fața velei, în mijlocul navei. Această configurație, alături de prezența unui corp de presiune dublu și a două elice situate neobișnuit de departe una de cealaltă, conferă submarinului un aspect distinctiv.
De asemenea, interiorul submarinului era deosebit de bine echipat pentru a îmbunătăți condițiile de trai ale echipajului, incluzând facilități precum o saună, o cascadă și chiar o volieră.
Structura internă inovatoare
Taifunurile sunt alcătuite din cinci corpuri de presiune separate, dar interconectate, îngropate în carcasa exterioară.
Două dintre acestea trec de-a lungul tuburilor de rachete, alte două adăpostesc utilajele principale (reactoare, schimbătoare de căldură și turbine), iar un al cincilea corp de presiune leagă structurile în partea din spate. Această configurație a fost necesară deoarece rachetele transportate erau mult prea mari pentru a fi integrate într-o carcasă unică de presiune, așa cum se întâmplă în submarinele strategice occidentale.
Dimensiunile uriașe și impactul asupra designului
Rachetele R-39 (NATO SS-N-20) transportate de submarinele Taifun aveau o greutate de 90 de tone la lansare și un diametru de 2,4 metri, fiind considerabil mai mari decât omoloagele americane Trident D-5 (59 de tone și 2,11 metri diametru).
Dimensiunea acestor rachete a influențat semnificativ proiectarea submarinului, necesitând utilizarea a două corpuri de presiune principale paralele.
Superioritatea tehnologică a SUA
Spre deosebire de sovietici, Statele Unite au abandonat combustibilii lichizi pentru rachetele balistice încă din primele etape ale dezvoltării acestora.
În URSS, tranziția către combustibili solizi a fost susținută de ministrul Apărării, Dmitri Ustinov. Tehnologia sovietică a combustibilului solid era însă inferioară celei americane.
Dezvoltarea combustibililor solizi eficienți a fost facilitată în SUA de o industrie chimică civilă avansată, care a furnizat polimeri esențiali pentru rachetele cu combustibil solid.
Adaptarea pentru operațiuni în Arctica
Spre deosebire de submarinele strategice sovietice anterioare, Taifunurile au fost proiectate pentru a opera și în Arctica. Vela și corpul de presiune curbat de sub ea sunt special concepute pentru a sparge gheața, iar aripioarele de prova pot fi retrase în carenă pentru a preveni deteriorarea.
De asemenea, rachetele pot fi lansate atât din imersiune, cât și de la suprafață, utilizând un generator de gaz pentru expulzarea acestora din tuburi.
Limitările infrastructurale sovietice
Un alt factor care a influențat designul Taifun a fost limitarea infrastructurii sovietice.
Pescajul submarinului a fost restricționat pentru a permite construcția a două unități simultan pe aceeași rampă la șantierul naval Severodvinsk. Această practică a fost similară cu constrângerile impuse de infrastructura navală britanică înainte de Primul Război Mondial, când lipsa de fonduri a determinat limitarea dimensiunilor navelor pentru a se potrivi în docurile existente.