Fiindcă iar vine vorba: Europa se reînarmează. Realități, costuri și mize strategice.

Europa trece printr-o transformare majoră a politicii de apărare, marcând sfârșitul „dividendului păcii” de după Războiul Rece. Invazia Rusiei în Ucraina a declanșat o creștere bruscă a cheltuielilor militare europene. Statele europene – de la marile puteri economice din vest la țările de pe flancul estic – alocă fonduri record pentru reînarmare, planificând investiții masive în armament convențional, sisteme de apărare și tehnologii militare avansate.

Nu pornim de la zero!

Industria europeană de apărare își adaptează capacitățile pentru a satisface cererea crescută, după decenii de subfinanțare. Mai jos analizăm aceste eforturi: evoluția bugetelor de apărare, principalele state implicate, domeniile cheie de înzestrare (tancuri, avioane, apărare antiaeriană, drone, submarine, rachete etc.), comparativ cu nivelul de înarmare al Rusiei, și discutăm în special rolul Germaniei în noul context geostrategic.

Creșterea cheltuielilor de apărare în Europa

Cheltuielile militare europene au atins niveluri fără precedent în ultimii ani. În 2023, statele membre ale UE au cheltuit cumulativ aproximativ 279 miliarde € pentru apărare, o creștere de 10% față de 2022. Pentru 2024, se preconizează o creștere cu încă 17%, până la aproximativ 326 miliarde €, echivalentul a 1,9% din PIB-ul UE. Este al zecelea an consecutiv de creștere a bugetelor militare europene.

Această tendință ascendentă este generală pe continent: 22 din 27 de țări UE și-au mărit bugetele de apărare în 2023, iar alocările continuă să crească în 2024 pe fondul amenințărilor percepute. Deși ponderea cheltuielilor europene încă rămâne sub nivelul SUA sau chiar al obiectivului NATO de 2% PIB în medie, țările de pe flancul estic și cele nordice, precum Polonia, Țările Baltice și Finlanda, au depășit deja acest prag.

Per ansamblu, Europa se reînarmează: dacă în 2021 aproape niciun stat mare european nu îndeplinea ținta de 2% din PIB, acum tot mai multe țări o ating sau o depășesc, iar noi fonduri multianuale sunt direcționate către dotarea forțelor armate.

Eforturi de reînarmare în principalele state europene*

Eforturile de reînarmare nu sunt distribuite uniform – cele mai mari economii ale Europei de Vest au anunțat creșteri bugetare semnificative, în timp ce statele de pe flancul estic și-au accelerat masiv investițiile, adesea ca procent din PIB chiar mai mult decât țările bogate. Mai jos sunt evidențiate evoluțiile majore în câteva state cheie:

Germania

A făcut un salt istoric în 2022, când cancelarul Olaf Scholz a anunțat fondul special de 100 de miliarde € pentru modernizarea Bundeswehr („Zeitenwende”). Acest fond excepțional – plasat în afara bugetului normal – are rolul de a aduce Germania la ținta de 2% din PIB pentru apărare în următorii ani.

Cu toate acestea, implementarea inițială a fost lentă: în primele 8 luni după anunț, aproape că nu s-au plasat comenzi majore, din cauza birocrației și a procedurilor greoaie de achiziție. Abia spre finalul lui 2023 ritmul a crescut, peste jumătate din fond fiind angajat în contracte, inclusiv achiziția a 35 de avioane F-35 Lightning II pentru aproximativ 8,3 miliarde €.

Problema pentru Germania este sustenabilitatea: fondurile speciale se vor epuiza probabil până în 2026, iar bugetul obișnuit al apărării stagnează ca procent din PIB. Astfel, fără un nou supliment major după 2027, Germania riscă să nu mențină nivelul de 2% din PIB.

Chiar și așa, cu aproximativ 164.3 miliarde € planificate pentru 2022-2026, Germania rămâne un pilon al reînarmării europene, direcționând investiții către avioane de generația a V-a, apărare antirachetă (sistemul Arrow-3, aproximativ 4 miliarde €) și digitalizarea forțelor.

Franța

A anunțat cea mai mare creștere de buget militar din ultimele decenii. Președintele Emmanuel Macron a propus pentru 2024–2030 un buget cumulat de 413 miliarde €, cu aproximativ 40% mai mult față de alocarea precedentă de 295 miliarde € pentru 2019–2025. Aceasta înseamnă practic dublarea cheltuielilor militare franceze față de nivelul din 2017.

Scopul este de a avea o armată „pregătită pentru conflicte de mare intensitate”, Macron subliniind că „trebuie să fim cu un război înainte” în ceea ce privește pregătirea. Franța – singura putere nucleară a UE și al treilea exportator global de armament – își va moderniza forțele nucleare și convenționale: investește masiv în drone și informații militare, dezvoltă avioane de luptă de nouă generație (programul FCAS împreună cu Germania și Spania) și continuă programele de fregate și submarine nucleare de atac.

Bugetul anual francez va crește treptat de la aproximativ 44 miliarde € în 2023 la peste 66 miliarde € în 2030, menținând Franța drept unul dintre liderii europeni în materie de cheltuieli de apărare.

Regatul Unit

Rămâne cel mai mare contribuitor european în NATO ca buget militar, iar obiectivele sale financiare au fost ridicate și mai mult. Guvernul britanic a anunțat o creștere a cheltuielilor de apărare la 2,5% din PIB până în 2030, ceea ce ar însemna un buget anual de aproximativ 87 miliarde £ în 2030. Această țintă – accelerată recent pentru a fi atinsă chiar până în 2027 – reprezintă un supliment de aproximativ 75 miliarde £ în următorii șase ani.

În 2023 UK cheltuia deja aproximativ 2,2–2,3% PIB (aproximativ 54 miliarde £) pentru apărare, finanțând proiecte majore: noile submarine nucleare strategice Dreadnought, continuarea achiziției de avioane F-35B pentru portavioane, dezvoltarea avionului de luptă Tempest (în parteneriat cu Italia și Japonia) și creșterea stocurilor de rachete și muniții.

Londra a subliniat necesitatea trecerii industriei de apărare pe un „picior de război” pentru a asigura capacitate rapidă de producție de armament și muniție. De asemenea, Marea Britanie se angajează să aloce cel puțin 5% din bugetul militar pentru cercetare-dezvoltare, vizând menținerea avantajului tehnologic.

Italia: o reînarmare discretă, dar constantă

Italia a fost mult timp reticentă în a-și majora semnificativ cheltuielile de apărare, dar în ultimii ani a accelerat ritmul modernizării forțelor sale armate. Bugetul italian pentru apărare a crescut constant, depășind 28 miliarde € în 2023, iar guvernul a anunțat obiectivul de a atinge pragul de 2% din PIB până în 2028.

În prezent, Italia investește masiv în dezvoltarea avionului de luptă de generația a VI-a Tempest (în parteneriat cu Marea Britanie și Japonia), în programele de fregate multirol și submarine de nouă generație și în modernizarea flotei sale de avioane Eurofighter Typhoon.

În plus, Italia este una dintre țările care au sprijinit semnificativ Ucraina cu sisteme avansate de apărare antiaeriană, inclusiv sistemul SAMP/T, echivalentul european al Patriot.

Polonia: liderul în reînarmare pe flancul estic

Polonia este, fără îndoială, exemplul cel mai clar de țară europeană care a luat în serios amenințarea Rusiei și a investit masiv în apărare. Guvernul de la Varșovia a alocat în 2024 un buget record de peste 4% din PIB pentru apărare, depășind chiar și majoritatea statelor NATO.

Polonia a semnat contracte majore pentru achiziția de tancuri americane Abrams, avioane F-35, lansatoare HIMARS și rachete Patriot, dar și un acord strategic cu Coreea de Sud pentru livrarea de tancuri K2 Black Panther, obuziere K9 și avioane FA-50. Aceste achiziții rapide și masive au ca scop dublarea efectivelor armatei poloneze la 300.000 de soldați și transformarea acesteia în cea mai puternică forță terestră din Europa Centrală și de Est.

Țările nordice: Suedia și Finlanda s-au alăturat NATO cu forțe solide

Suedia și Finlanda au decis să renunțe la neutralitatea lor istorică și să adere la NATO, ceea ce a condus la o creștere semnificativă a investițiilor în apărare. Finlanda, care împărtășește o graniță de 1.340 km cu Rusia, și-a dublat bugetul militar în ultimii doi ani și a devenit unul dintre principalii cumpărători de avioane F-35.

Armata finlandeză este una dintre cele mai bine pregătite din Europa, cu un sistem de mobilizare rapidă ce poate genera o armată de rezervă de peste 280.000 de soldați. Suedia, la rândul său, a început să-și majoreze bugetul militar la 2% din PIB, investind în modernizarea flotei sale de avioane Gripen, submarine și sisteme de apărare antiaeriană.

România și țările baltice: întărirea flancului estic

România și-a crescut bugetul de apărare la 2,5% din PIB începând cu 2023, cu un accent clar pe achiziții de tehnică militară modernă. Forțele Armate Române sunt în curs de modernizare, cu achiziții de sisteme Patriot, HIMARS, transportoare blindate Piranha V, drone Bayraktar și avioane F-16. România joacă un rol-cheie în arhitectura defensivă a NATO pe flancul estic, având o prezență consistentă de trupe aliate pe teritoriul său și găzduind sistemul de apărare antirachetă Aegis Ashore la Deveselu.

Țările baltice – Estonia, Letonia și Lituania – au fost printre primele state europene care și-au majorat rapid cheltuielile de apărare după 2014, în urma anexării Crimeei de către Rusia. În 2024, toate trei statele baltice cheltuie între 2,5% și 3% din PIB pentru apărare, cu investiții majore în drone, sisteme de apărare aeriană și infrastructură militară.

Comparativ cu Rusia: poate Europa să egaleze puterea militară a Moscovei?

În pofida sancțiunilor internaționale și a pierderilor semnificative în Ucraina, Rusia continuă să aloce resurse masive pentru apărare. În 2024, bugetul oficial al apărării ruse a ajuns la aproximativ 106 miliarde $, reprezentând 6% din PIB-ul Rusiei – dar costurile reale ale războiului sunt mult mai mari, existând fonduri suplimentare alocate din surse clasificate. Rusia încă dispune de o forță militară numeroasă, dar industria sa de apărare este afectată de lipsa accesului la tehnologie occidentală și de presiunea sancțiunilor.

În prezent, superioritatea Europei constă în capacitatea economică de a susține o reînarmare pe termen lung, pe când Rusia depinde de un sistem industrial din ce în ce mai tensionat.

Germania: de ce trebuie să își asume un rol mai mare?

Germania este cel mai mare producător european de echipamente militare, dar rămâne sub potențialul său militar. Deși a anunțat fondul special de 100 miliarde €, Germania încă se mișcă greoi în implementarea măsurilor de reînarmare. Companii precum Rheinmetall, Hensoldt și Krauss-Maffei Wegmann sunt capabile să producă tancuri Leopard, vehicule blindate și sisteme avansate de apărare aeriană, dar Berlinul trebuie să accelereze procesul de livrare și să reducă barierele birocratice.

Cât va costa reînarmarea Europei?

Dacă actualele trenduri de cheltuieli se mențin, Europa ar putea atinge o sumă totală de peste 400 miliarde € anual pentru apărare până în 2030. Aceasta ar reprezenta o creștere semnificativă față de nivelul de aproximativ 280 miliarde € înregistrat în 2023. Cele mai mari costuri sunt asociate cu achiziția de avioane de luptă, sisteme de apărare aeriană, drone, nave de război și muniție de precizie.

Viitorul reînarmării europene

Europa a înțeles că securitatea nu poate fi lăsată doar în seama SUA și că trebuie să-și asume un rol mai activ în apărarea proprie. Miza este dublă: descurajarea agresiunii rusești și consolidarea unei industrii de apărare capabile să susțină o confruntare de lungă durată. Cu bugete în creștere, noi alianțe și o industrie militară care începe să lucreze la capacitate maximă, Europa pare pregătită pentru o nouă eră a securității colective. Însă rămâne de văzut dacă acest ritm va fi susținut pe termen lung sau dacă va exista din nou tentația de a reduce cheltuielile după stabilizarea conflictului din Ucraina.

Concluzia este clară: reînarmarea Europei nu mai este o opțiune, ci o necesitate. Nu e pentru că o spune tanti Ursula. E pentru că, altfel, vom vorbi și vom scrie în limba rusă. Iar succesul acestui efort va depinde de coerența deciziilor politice, viteza implementării și capacitatea statelor europene de a conlucra eficient.

*Eforturi de reînarmare în principalele state europene (detaliat)

Eforturile de reînarmare nu sunt distribuite uniform – cele mai mari economii ale Europei de Vest au anunțat creșteri bugetare semnificative, în timp ce statele de pe flancul estic și-au accelerat masiv investițiile, adesea ca procent din PIB chiar mai mult decât țările bogate. Mai jos sunt evidențiate evoluțiile majore în câteva state cheie:

• Germania: A făcut un salt istoric în 2022, când cancelarul Olaf Scholz a anunțat fondul special de 100 de miliarde € pentru modernizarea Bundeswehr („Zeitenwende”). Acest fond excepțional – plasat în afara bugetului normal – are rolul de a aduce Germania la ținta de 2% din PIB pentru apărare în următorii ani. Cu toate acestea, implementarea inițială a fost lentă: în primele 8 luni după anunț, aproape că nu s-au plasat comenzi majore, din cauza birocrației și a procedurilor greoaie de achiziție. Abia spre finalul lui 2023 ritmul a crescut, peste jumătate din fond fiind angajat în contracte (inclusiv achiziția a 35 de avioane F-35 Lightning II pentru ~8,3 mld. €). Problema pentru Germania este sustenabilitatea: fondurile speciale se vor epuiza probabil până în 2026, iar bugetul obișnuit al apărării (~51 mld. € în 2023) stagnează ca procent din PIB. Astfel, fără un nou supliment major după 2027, Germania riscă să nu mențină nivelul de 2% din PIB. Chiar și așa, cu ~164.3 mld. € planificate pentru 2022-2026 (buget anual + fond special), Germania rămâne un pilon al reînarmării europene, direcționând investiții către avioane de generația a V-a, apărare antirachetă (sistemul Arrow-3, ~4 mld. €) și digitalizarea forțelor.
• Franța: A anunțat cea mai mare creștere de buget militar din ultimele decenii. Președintele Emmanuel Macron a propus pentru 2024–2030 un buget cumulat de 413 mld. €, cu ~40% mai mult față de alocarea precedentă (295 mld. € pentru 2019–2025). Aceasta înseamnă practic dublarea cheltuielilor militare franceze față de nivelul din 2017. Scopul este de a avea o armată „pregătită pentru conflicte de mare intensitate”, Macron subliniind că „trebuie să fim cu un război înainte” în ceea ce privește pregătirea. Franța – singura putere nucleară a UE și al treilea exportator global de armament – își va moderniza forțele nucleare și convenționale: investește masiv în drone și informații militare (recuperând decalaje evidențiate de recentele conflicte), dezvoltă avioane de luptă de nouă generație (programul FCAS împreună cu Germania și Spania) și continuă programele de fregate și submarine nucleare de atac. Bugetul anual francez va crește treptat de la ~44 mld. € în 2023 la peste 66 mld. € în 2030, menținând Franța drept unul din liderii europeni în materie de cheltuieli de apărare.
• Regatul Unit: Rămâne cel mai mare contribuitor european în NATO ca buget militar, iar obiectivele sale financiare au fost ridicate și mai mult. Guvernul britanic a anunțat o creștere a cheltuielilor de apărare la 2,5% din PIB până în 2030, ceea ce ar însemna un buget anual de ~87 miliarde £ în 2030. Această țintă – accelerată recent pentru a fi atinsă chiar până în 2027– reprezintă un supliment de ~75 mld. £ în următorii șase ani. În 2023 UK cheltuia deja ~2,2–2,3% PIB (~54 mld. £) pentru apărare, finanțând proiecte majore: noile submarine nucleare strategice Dreadnought, continuarea achiziției de avioane F-35B pentru portavioane, dezvoltarea avionului de luptă Tempest (în parteneriat cu Italia și Japonia) și creșterea stocurilor de rachete și muniții. Londra a subliniat necesitatea trecerii industriei de apărare pe un „picior de război” (war footing) pentru a asigura capacitate rapidă de producție de armament și muniție. De asemenea, Marea Britanie se angajează să aloce cel puțin 5% din bugetul militar pentru cercetare-dezvoltare, vizând menținerea avantajului tehnologic.
• Italia: Situația Italiei contrastează cu tendința generală, în sensul că progresele spre ținta NATO de 2% sunt mai lente. Italia cheltuia ~1,46% din PIB pentru apărare în 2023 (aprox. 28–30 mld. €) – în scădere față de 1,59% în 2020. Ținta de a atinge 2% din PIB a fost amânată pentru 2028, însă chiar și respectarea acestui termen este considerată “dificilă” de către oficiali, în condițiile constrângerilor bugetare severe (Italia are a doua cea mai mare datorie publică din zona euro). Ministrul apărării Guido Crosetto atrage atenția că, de fapt, Italia se îndepărtează de obiectivul NATO dacă trendul nu se schimbă. Totuși, în termeni absoluți bugetul italian a crescut ușor în ultimii ani – ~29,3 mld. € planificați pentru 2023, față de ~27,7 mld. € în 2022. Prioritățile includ achiziția de avioane F-35 (Italia participă la program și va avea 90 de aparate), modernizarea marinei (submarine noi U212NFS, fregate FREMM suplimentare), și dezvoltarea tancului de nouă generație împreună cu Germania (programul MGCS). Dar fără un salt bugetar, capacitatea Italiei de a susține aceste programe ambițioase ar putea fi limitată, fapt remarcat și de aliații NATO care critică subfinanțarea cronică a apărării italiene.
• Olanda: După ani de reduceri, Țările de Jos își refac forțele armate cu investiții considerabile. Guvernul olandez a decis o creștere de peste 10% a bugetului apărării în 2025, adăugând ~2,4 mld. € și aducând bugetul anual la ~24 mld. €. Aceasta plasează Olanda în sfârșit la pragul NATO de 2% din PIB pentru prima dată după mulți ani de austeritate. Cu noile fonduri, Olanda își recapătă capacități pierdute: va reactiva arma tancuri (pentru prima dată din 2011 – achiziționând tancuri Leopard 2, inclusiv prin cooperare cu Germania), va cumpăra avioane F-35 suplimentare (față de cele 52 comandate deja), va construi fregate moderne (în colaborare cu Belgia) și va introduce sisteme avansate de apărare aeriană și drone. Oficialii olandezi motivează aceste decizii prin schimbarea mediului de securitate: „Agresiunea necruțătoare a Rusiei în Ucraina arată că un atac asupra alianței nu mai este de neconceput” a spus ministrul apărării, subliniind că amenințările hibride și cibernetice sunt deja o realitate zilnică. Prin urmare, după o lungă perioadă de reducere a forțelor, Olanda investește pentru a avea din nou o armată echipată complet, adaptată noilor provocări.
• Polonia: Este liderul NATO la ora actuală în termeni de efort de apărare relativ – și probabil cel mai agresiv program de reînarmare din Europa. În 2023, Polonia și-a majorat bugetul militar la 4% din PIB, față de ~2,5% anterior, iar pentru 2024 se estimează o urcare la ~4,3% din PIB, cu planul de a atinge 4,7% din PIB în 2025. În valoare absolută, Polonia a cheltuit ~$35 miliarde în 2023-2024 pe apărare, depășind astfel cheltuielile cumulate ale tuturor celorlalte state est-europene membre NATO la un loc. Aceasta înseamnă că bugetul polonez l-a depășit chiar și pe cel al Italiei, deși economia Poloniei este mult mai mică. Varșovia a pornit o campanie de înzestrare “la foc automat”: a comandat 250 de tancuri americane M1A2 Abrams SEPv3 (plus încă ~116 Abrams second-hand) și ~1.000 de tancuri sud-coreene K2 Black Panther, sute de obuziere K9 Thunder de 155 mm din Coreea, lansatoare americane HIMARS (și lansatoare autohtone Chunmoo), sisteme de apărare aeriană Patriot și Pilica (plus echipamente britanice Sky Sabre), 32 de avioane americane F-35A (contract $4,6 mld.), 48 de avioane ușoare FA-50 din Coreea, 96 de elicoptere de atac AH-64 Apache (în evaluare, ~$10 mld.), drone Bayraktar TB2 și multe altele. Acest arsenal nou va transforma Polonia într-una din cele mai puternice armate terestre din Europa, cu forțe blindate echivalente numeric cu ale Germaniei, Franței și Regatului Unit la un loc. Provocarea majoră o reprezintă costurile pe termen lung: guvernul polonez recunoaște un posibil deficit bugetar generat de aceste achiziții, dat fiind că menținerea și operarea echipamentelor vor costa de câteva ori prețul de achiziție inițial. Chiar și așa, consensul politic la Varșovia (atât la putere cât și în opoziție) este de a nu diminua ambițiile de reînarmare, considerând amenințarea rusă directă și imediată.
• România: Și-a sporit cheltuielile de apărare la 2,5% din PIB începând cu 2023, de la nivelul precedent de 2%. Această decizie a fost luată în contextul războiului din Ucraina, având în vedere că România are frontieră directă (aprox. 650 km) cu Ucraina și a asistat la atacuri ruse chiar în vecinătatea graniței sale (porturile de pe Dunăre). Bugetul românesc pentru apărare în 2024 se apropie de 36-40 mld. lei (~7-8 mld. €), în creștere cu ~45% față de 2023. Autoritățile de la București au lansat un program vast de înzestrare pentru perioada 2023-2026 (în valoare de ~64,4 mld. € cumulat), ce include: sisteme americane Patriot (4 baterii comandate) și rachete interceptoare SkyCeptor produse local în parteneriat cu Raytheon, sisteme HIMARS (54 de lansatoare deja comandate), vehicule blindate 8×8 Piranha V produse pe plan intern, rachete antitanc Javelin, transportoare amfibii, obuziere sud-coreene K9 Thunder, pick-up-uri de luptă, drone Bayraktar TB-2 (Turcia) și Watchkeeper X (Elbit), elicoptere H215M și Black Hawk pentru forțele terestre, modernizarea fregatelor și corvetelor, precum și achiziția a 2 submarine moderne. În ceea ce privește aviația, România și-a completat flota cu 49 de avioane F-16 second-hand (17 din Portugalia, 32 recent din Norvegia) și a aprobat achiziția a 32 de avioane F-35 de ultimă generație (un pachet estimat la $6,5 mld., primele livrări ~2030). Acest efort consolidat urmărește să aducă Armata Română la standarde NATO moderne, mai ales pe fondul prezenței masive a aliaților pe teritoriul său (grupuri de luptă NATO, sistemul antibalistic Aegis Ashore etc.). România mizează și pe dezvoltarea capacităților industriale locale de apărare (ex: producția de rachete, vehicule și muniții în cooperare cu parteneri străini), atât pentru a-și asigura necesarul, cât și pentru a participa la inițiativele europene de sporire a producției de armament.
• Țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania): Cele trei state baltice, aflate în prima linie a flancului estic NATO, au reacționat prompt la amenințarea rusă, majorându-și bugetele de apărare la nivele record. Toate au atins deja cel puțin 2,5% din PIB, iar obiectivul comun este urcarea la 3% din PIB în următorii ani. Lituania a alocat ~2,8% din PIB pentru apărare în 2023 (și procent similar în 2024), iar parlamentul său a votat ca din 2025 bugetul militar să fie minimum 3% din PIB. Estonia a atins ~3,2% din PIB în 2023, iar Letonia ~2,25% în 2023 cu planul de 3% până în 2027. În termeni absoluți, sumele sunt modeste (între 1 și 1,5 mld. € anual fiecare), însă impactul relativ și destinația fondurilor sunt notabile: țările baltice au cumpărat sisteme HIMARS, obuziere autopropulsate (K9 pentru Estonia, PzH2000 pentru Lituania), rachete anti-navă (NSM pentru Letonia și Estonia), sisteme portabile antiaeriene Stinger și Piorun, drone de recunoaștere și kamikaze, și au majorat efectivele de rezerviști. Lituania a semnat în 2022 pentru 18 lansatoare HIMARS și 200 de rachete ATACMS, Estonia achiziționează 6 sisteme HIMARS și a creat un fond special pentru apărare pe 10 ani. De asemenea, toate trei investesc în infrastructura militară pentru găzduirea trupelor aliate (ex. Lituania se pregătește să găzduiască permanent o brigadă germană de ~5.000 de militari de la 2027). Cu forțe armate relativ mici, statele baltice pun accent pe strategia de apărare colectivă – semnalând către NATO necesitatea sprijinului robust. Efortul lor finanțat la cote ridicate transmite însă un mesaj clar de descurajare: în proximitatea Rusiei, aceste țări nu vor repeta greșeala sub-investirii în apărare.

Toată Europa și-a mărit cheltuielile militare…

… dar ritmul diferă: flancul estic a reacționat cel mai agresiv (Polonia și Balticele depășind cu mult 2% din PIB), nordicii de asemenea (Finlanda și-a dublat bugetul la peste 4 mld. €, ~2,25% PIB, iar Norvegia, Suedia, Danemarca au planuri de 2%+ în următorii 2-3 ani). Marile puteri vest-europene cresc mai ponderat în procente PIB, dar sumele absolute sunt uriașe (Franța, Germania, UK însumează ele singure peste 50% din cheltuielile de apărare ale UE+UK). Țări precum Spania (1,2% PIB în 2023) sau Țările de Jos (care abia acum ating 2%) recuperează decalajul de finanțare, iar altele ca Grecia (peste 3% PIB tradițional, datorită tensiunilor cu Turcia) mențin nivelul ridicat. Trendul general indică faptul că Europa a conștientizat nevoia de reînarmare, alocând resurse financiare sporite pentru securitatea proprie.

Industria de apărare europeană și programele majore de înzestrare

Sporirea bugetelor se reflectă direct în comenzi pentru echipamente militare – de la arme și muniții de bază, până la tehnologii de vârf. Ecosistemul militar european cuprinde multiple categorii strategice: forțe terestre (tancuri, vehicule blindate, artilerie), forțe aeriene (avioane de luptă, elicoptere, drone), apărare antiaeriană și rachete, precum și forțe navale (submarine, nave de luptă). În continuare vom examina principalele dezvoltări în aceste domenii, evidențiind atât producția internă europeană, cât și achizițiile (uneori de peste Atlantic sau din Asia).

Tancuri și vehicule blindate

Leopard 2, produs de Krauss-Maffei Wegmann (Germania), echipează armatele a 13 țări europene și este modernizat constant; cererea pentru acest tanc a crescut după 2022, mai multe state comandând versiuni noi sau upgrade-uri.

Războiul din Ucraina a evidențiat importanța forțelor blindate, impulsionând țările europene să își modernizeze și extindă parcurile de tancuri. Producția europeană de tancuri este dominată de Germania și Franța. Germania produce Leopard 2 (aflat la versiunea 2A7+/A8) – considerat unul dintre cele mai bune tancuri occidentale – iar Franța produce Leclerc (operat de Franța și EAU). După 2022, comenzi noi au apărut: Germania a aprobat achiziția a 18 tancuri Leopard 2A8 pentru a înlocui stocul donat Ucrainei și pregătește creșterea producției de Leopard și de componente (Rheinmetall, producătorul de armament și șasiuri, intenționează să convertească fabrici auto în fabrici de echipament militar pentru a face față cererii sporite). Alte țări au profitat de oportunitate: Norvegia a comandat 54 de Leopard 2A7 în 2023, Danemarca încă 6, Țările de Jos și-a manifestat intenția de a cumpăra Leopard (după ce în 2011 își casase ultimele tancuri), iar Cehia și Slovacia vor primi tancuri Leopard 2A4/A7 din stocurile sau producția germană (compensație pentru donarea de T-72 Ucrainei). Polonia, pe de altă parte, a optat pentru o strategie mixtă: pe lângă cele ~250 Leopard 2 pe care le deține deja, a comandat masiv tancuri americane Abrams (366 bucăți) și tancuri sud-coreene K2 (1.000 buc., din care o parte produse local în Polonia) – dorind să creeze practic cea mai mare forță de blindate terestre din Europa. România analizează și ea opțiuni de tancuri moderne (atât Abrams M1A2 cât și K2 Black Panther apar pe lista de achiziții aprobate), pentru a înlocui vechile modele sovietice încă în dotare.

În paralel, programul european de nouă generație (Main Ground Combat System – MGCS), dezvoltat de Franța și Germania (KNDS – joint venture KMW și Nexter), progresează încet, fiind într-o fază de cercetare. Acest viitor „tanc” ar putea fi mai mult un sistem de luptă integrat (inclusiv vehicule fără pilot), estimat să intre în serviciu abia după 2035. Până atunci însă, modernizarea tancurilor existente este prioritară. De exemplu, Germania a upgradat o parte din vechile Leopard 2A4 la standardul 2A7V și acum la A8; Franța își modernizează Leclerc-urile în serviciu; Spania și Grecia și-au recondiționat Leopard-urile 2A4 la standard 2A6. În plus, conflictul actual a scos în evidență necesitatea vehiculelor blindate ușoare și a mobilității: numeroase programe de vehicule 4×4 și 8×8 (transportoare trupe) se desfășoară în Europa – ex: Boxer (Germania/UK – comandat de Germania, UK, Olanda, Lituania etc.), VBCI (Franța), Piranha V (Elveția/România), Stryker (SUA – achiziționat de o brigadă din România), precum și vehicule rezistente la mine (MRAP) mai ușoare pentru forțe de reacție rapidă. Europa pune accent și pe artileria terestră: Polonia și țările baltice cumpără obuziere autopropulsate moderne (K9, Caesar ș.a.), Franța suplimentează producția faimosului Caesar de 155 mm (după lecțiile din Ucraina), Slovacia și Ungaria achiziționează obuzierul german Panzerhaubitze 2000, iar Germania a demarat un plan de a-și mări stocurile de obuze la nivel “de război” (multe țări au constatat că nu au destule stocuri de muniție pentru un conflict prelungit, astfel că au fost alocate fonduri speciale pentru muniție – ex: Germania ~20 mld. € până în 2031 pentru rezerve de muniții).

Aviație militară

Multe țări europene cumpără F-35 pentru a înlocui vechile aparate; F-35 va deveni coloana vertebrală a aviației de vânătoare NATO în Europa în următoarea decadă, complementând aparatele Eurofighter Typhoon și Rafale fabricate în Europa.

În domeniul avioanelor de luptă, eforturile de reînarmare au adus un val de achiziții de aparate de generația a V-a, concomitent cu menținerea și modernizarea flotelor existente de avioane generația 4/4+. Cel mai important program este adoptarea pe scară largă a F-35 Lightning II (produs de Lockheed Martin, SUA): opt țări europene au comandat deja F-35, totalizând peste 500 de aparate planificate. Printre acestea se numără Marea Britanie (48 livrate din 138 prevăzute, versiunea F-35B pentru portavion), Italia (~15 livrate din 90, versiuni A și B), Olanda (24 livrate din 52), Norvegia (40 livrate din 52), Danemarca (27 în comandă), Belgia (34 comandate), Polonia (32 comandate, livrări din 2024), Finlanda (64 comandate, înlocuind F/A-18). În 2022, inclusiv Germania a ales F-35 (35 de bucăți) pentru a-și asigura rolul de descurajare nucleară în cadrul NATO, înlocuind bătrânele Tornado. Iar în 2023, România a inițiat procedurile pentru achiziția a 32 de F-35 în prima fază. Astfel, F-35 va fi în următorul deceniu cel mai numeros avion de luptă din Europa occidentală, aducând capabilități stealth și de fuziune a datelor fără precedent pe continent.

Europa nu neglijează însă și platformele proprii: avioanele euro-canard de generația 4.5 – Eurofighter Typhoon și Dassault Rafale – continuă să fie coloana vertebrală a multor forțe aeriene. Germania, Marea Britanie, Italia și Spania mențin flotile importante de Eurofighter (peste 500 în total); recent, Spania a comandat 20 Eurofighter suplimentare (project Halcón) pentru a înlocui vechile F-18, iar Germania investește ~€5 mld. în dezvoltarea versiunii Eurofighter ECR pentru război electronic, ca parte a pachetului “Zeitenwende”. Rafale, produs în Franța, a fost comandat de Grecia (24 buc, în parte livrate) și Croația (12 buc second-hand) – semn că și țări de pe flancul estic optează pentru aparate franceze moderne. Suedia, deși nu este în NATO (încă), își modernizează flotila de JAS-39 Gripen și a oferit aparate Gripen C/D țărilor vecine pe termen temporar. Totodată, state ca Ucraina (partener NATO) ar putea primi avioane F-16 în viitorul apropiat de la aliați, ceea ce accentuează nevoia de producție și training sporit în aviația de vânătoare.

La orizont se întrevăd și avioanele de generația a VI-a – două mari consorții europene s-au conturat: programul FCAS/SCAF (Franța-Germania-Spania) și programul GCAP (Marea Britanie-Italia-Japonia, cunoscut inițial ca Tempest). Ambele își propun dezvoltarea până în jurul anilor 2035-2040 a unui sistem de luptă aeriană de ultimă generație (avioane pilotate, însoțite de drone autonome – „loyal wingmen”). Deși aflate în faze incipiente, aceste programe absorb deja investiții R&D importante (spre exemplu, Franța și Germania au alocat câte 3 mld. € în faza de concepție FCAS). Succesul lor va depinde însă de cooperarea industrială – nu lipsită de tensiuni (în 2022, FCAS a suferit întârzieri din cauza disputelor între Dassault și Airbus, dar proiectul a fost deblocat).

Nu în ultimul rând, elicopterele militare fac parte din reînarmarea Europei: Polonia cumpără 96 de Apache noi, Cehia a comandat AH-1Z Viper și UH-1Y Venom din SUA, Grecia și România au luat Black Hawk pentru forțe speciale, iar Franța și Germania dezvoltă împreună un nou elicopter de atac ușor (Tiger Mk3).

Sisteme de apărare aeriană și rachete

Rachetele și sistemele de apărare antiaeriană au revenit în prim-plan, pe măsură ce amenințarea aeriană (rachete balistice, de croazieră, drone) a crescut. Europa, după 1990, redusese masiv apărarea antiaeriană cu rază medie-lungă, bazându-se pe protecția NATO (și în special a scutului american). Acum asistăm la o renaștere a apărării sol-aer pe continent:

• Mai multe țări cumpără sau dețin sisteme americane MIM-104 Patriot PAC-3: Germania, Țările de Jos, Spania și Grecia aveau deja Patriot; Polonia a primit primele baterii Patriot în 2022; România a recepționat prima baterie în 2020 și continuă dotarea; Suedia a achiziționat Patriot; Elveția a aprobat și ea cumpărarea Patriot. Patriot-ul a devenit astfel un standard NATO în Europa, permițând și logistica comună (de ex., Germania și Olanda au desfășurat baterii Patriot în Slovacia în 2022-2023, ca măsură de protecție). În plus, pentru a crește stocurile de interceptori, unele țări participă la coproducție: România produce co-componenta SkyCeptor (varintă de interceptor pentru Patriot) prin Romarm/Ploiești.
• Franța și Italia au în dotare sistemul SAMP/T (Mamba) cu rachete Aster-30, care oferă apărare antiaeriană cu rază medie (inclusiv împotriva rachetelor balistice cu rază scurtă). Ambele țări își modernizează bateriile SAMP/T la noul standard Block 1 NT (îmbunătățit contra rachetelor balistice); de asemenea, Franța va furniza și Ucrainei o baterie SAMP/T în 2023.
• Pentru rază scurtă/medie, mai multe noi sisteme europene și-au făcut apariția: Germania a dezvoltat sistemul IRIS-T SLM, foarte eficient contra dronelor și rachetelor de croazieră la altitudini joase – deja furnizat și Ucrainei, cu performanțe remarcabile. Estonia, Letonia, Lituania intenționează să cumpere împreună sisteme IRIS-T sau NASAMS pentru apărarea spațiului aerian comun al Balticei. Marea Britanie a introdus sistemul Sky Sabre (CAMM) în 2021, iar Polonia achiziționează versiunea CAMM (denumită local “Mała NAREW”). Norvegia, Finlanda, Spania folosesc NASAMS (sistem produs de Norvegia și SUA). Israelul a devenit furnizor pentru câteva țări NATO: Slovacia cumpără sistemul de rază scurtă Spyder, iar Germania a optat în 2023 pentru sistemul Arrow-3 (antirachetă exo-atmosferic, rază lungă) pentru a acoperi stratul superior de apărare împotriva rachetelor balistice.
• O inițiativă notabilă este „European Sky Shield Initiative” (ESSI) lansată în 2022, sub conducerea Germaniei: 17 țări europene (inclusiv Germania, Marea Britanie, Finlanda, Belgia, Țările de Jos, România, state baltice etc.) au semnat pentru a coordona achiziția integrată de sisteme de apărare aeriană multilayer, de la rază scurtă la lungă. Scopul este crearea unui scut aerian comun, eficient din punct de vedere al costurilor și al interoperabilității. În practică, ESSI ar putea însemna comenzi comune de Patriot, IRIS-T, Arrow-3 și poate în viitor sistemul german TLVS (MEADS) dacă va fi reactivat. Deși Franța și Italia (producătoarele SAMP/T) nu s-au alăturat ESSI, inițiativa ilustrează efortul european de unificare a apărării aeriene. NATO însăși a subliniat nevoia creșterii acoperirii AA pe flancul estic, iar țările baltice insistă ca aliații să desfășoare sisteme antiaeriene cu rază mai lungă pe teritoriul lor.
• În privința rachetelor ofensive: Marea Britanie și Franța dețin rachete de croazieră cu rază lungă (Storm Shadow/SCALP – deja furnizate Ucrainei de către UK și Franța), iar Franța dezvoltă o rachetă de croazieră aer-lansată de nouă generație (ASN4G, posibil hipersonică, ca succesor al SCALP nuclear). Germania intenționează să achiziționeze rachete tactice aer-sol de precizie (posibil JASSM din SUA) pentru avioanele sale. Polonia negociază achiziția de rachete balistice tactice ATACMS (300 km) pentru lansatoarele HIMARS, iar pe plan intern dezvoltă racheta balistică cu rază scurtă Miecznik. În ansamblu, înarmarea cu rachete ghidate (antiaeriene, antitanc, de precizie) este un element central al reînarmării: toate armatele est-europene și-au cumpărat stocuri masive de Javelin, NLAW, Spike (antitanc ghidate) sau Harpoon/NSM (antinavă), inspirate de eficiența acestora în Ucraina.
• Capabilități strategice: Europa continentală (UE) nu are rachete balistice intercontinentale proprii (cu excepția arsenalului nuclear francez, bazat pe SLBM M51 pe submarine și ASMP-A aeropurtat). Însă, ca parte a descurajării NATO, două puteri nucleare (Franța și Marea Britanie) mențin un arsenal considerabil. Franța investește ~5 mld. €/an în forța sa nucleară (pregătește următoarea generație de submaríne nucleare purtătoare de rachete – SNLE 3G – și upgrade la ogive nucleare), iar Marea Britanie construiește noile submarine nucleare strategice Dreadnought pentru a continua disuasiunea pe mare. În plus, la nivel convențional, conceptul de „Deep Strike” (lovituri în adâncime) e în atenție: Marea Britanie, Italia, Germania se gândesc la achiziția de rachete hipersonice americane sau la dezvoltări proprii pe termen lung, pentru a ține pasul cu Rusia și China în acest domeniu.

Drone și tehnologii emergente

Războaiele recente au arătat că dronele (UAV – Unmanned Aerial Vehicles) sunt indispensabile pe câmpul modern de luptă, pentru recunoaștere, lovire și chiar război electronic. Europa însă a fost relativ în urmă în producția de drone militare, ceea ce acum încearcă să remedieze:

• Multe state europene au cumpărat drone turcești Bayraktar TB2, devenite celebre după conflictul din Nagorno-Karabah (2020) și intens folosite de Ucraina în 2022. Polonia a fost primul stat NATO care a achiziționat Bayraktar (24 bucăți comandate în 2021). România a semnat și ea în 2023 pentru 18 Bayraktar TB2 (și are opțiunea pentru încă 6). Letonia și Lituania au strâns fonduri pentru a dona Bayraktar Ucrainei, manifestând și ele interes de achiziție. Aceste drone MALE (Medium Altitude Long Endurance) cu armament precis au avantajul costului scăzut și al eficienței ridicate contra țintelor terestre.
• Proiecte europene MALE: Franța, Germania, Italia și Spania dezvoltă în cooperare drona EuroMALE/Eurodrone, un UAV de dimensiuni mari similar MQ-9 Reaper, care ar trebui să zboare la mijlocul deceniului. Însă proiectul a întâmpinat întârzieri și depășiri de costuri. Între timp, țările au cumpărat drone americane: Franța operează MQ-9 Reaper în Sahel, Italia și UK la fel. Germania a preferat să închirieze drone israeliene Heron TP, pe care acum a decis să le și armeze cu muniție (schimbare de politică după 2022).
• Drone tactice: fiecare armată europeană se dotează cu sute de mini-UAV pentru recunoaștere și atac. SUA furnizează aliaților sisteme precum Switchblade 600 (dronă kamikaze antitanc) sau Puma (UAV de recunoaștere). Polonia dezvoltă drone proprii (ex: Warmate, dronă kamikaze portabilă). Regatul Unit investește în drone de luptă loyal wingman (Project Mosquito) și roiuri de microdronе.
• Războiul electronic și cibernetic: Sunt aspecte adiacente reînarmării. Multe țări înființează comandanțe de spațiu cibernetic, investesc în capabilități de bruiaj și anti-dronă (ex: sisteme portabile anti-UAV – Polonia cumpără peste 600). Franța a anunțat consolidarea mijloacelor de luptă electronică și intelligence militar odată cu noua lege a programării militare. Germania și Estonia dezvoltă împreună un centru NATO pentru inovație în domeniul digital.
• Inteligența artificială (AI) și robotica sunt integrate treptat: proiecte pentru vehicule terestre fără echipaj (UGV) – de ex. Estonia produce robotul THeMIS folosit în Mali de francezi; Franța experimentează vehicule autonome pentru logistică. AI este folosită în analiză de imagini satelitare și în managementul câmpului de luptă integrat (conceptul de multi-domain command and control).

Per total, Europa investește în noile tehnologii pentru a-și menține avantajul calitativ față de adversari. Dacă în anii 2010 accentul a fost mai mic (SUA și Israel având primatul la drone, de exemplu), în prezent UE și statele NATO alocă fonduri substanțiale pentru inovație militară. Un exemplu concret: NATO a lansat DIANA (Defence Innovation Accelerator) și un fond de inovații de 1 miliard € la care contribuie multe țări europene, pentru a susține start-up-uri în AI, autonomie, materiale avansate etc. Companii europene mari (Airbus, Leonardo, Thales, Rheinmetall) și-au creat la rândul lor divizii de dezvoltare în drone, sisteme autonome și spațiu (UE având și inițiative satelitare proprii, ex: constelația IRIS² pentru comunicații guvernamentale securizate, complementar GPS/Galileo).

Forțe navale și submarine

În ceea ce privește forțele navale, reînarmarea europeană se manifestă printr-un val de noi nave de luptă și submarine, mai ales pentru flancurile nordic și sudic:

• Submarine: Germania și Norvegia derulează împreună un program pentru noi submarine de tip 212CD (6 unități – 2 pentru Germania, 4 pentru Norvegia) cu livrări din 2029. Italia construiește 2 submarine noi U212 NFS (o evoluție a celor germane) pentru a-și mări flota la 8 submersibile. Suedia investește în noi submarine A26 (2 bucăți, livrare ~2027) pentru Marea Baltică. Polonia intenționează să achiziționeze 3 submarine prin programul Orka (posibili furnizori: Franța – Scorpene, Suedia – A26 sau Coreea de Sud – DSME1500). Grecia, deja operator de 5 submarine Type 214 moderne, ar putea cumpăra altele suplimentar, dată fiind tensiunea cu Turcia (care la rândul său primește 6 submarine noi). În Atlantic, Marea Britanie construiește submarine nucleare de atac Astute (7 unități, ultimele în construcție) și se pregătește pentru clasa viitoare SSN-AUKUS (în parteneriat cu SUA și Australia). Franța lansează noile submarine nucleare de atac Barracuda (clasa Suffren) – 6 bucăți, dintre care 2 deja operaționale – mult mai silențioase și performante, cu rachete de croazieră Naval Scalp. Rolul submarinelor rămâne esențial pentru descurajare nucleară (4 SNLE franceze și 4 britanice patrulează continuu) și pentru negarea accesului adversarului în zone maritime.
• Nave de suprafață: Aproape fiecare marină europeană și-a comandat fregate sau corvete noi în ultimii ani. Exemple: Marea Britanie construiește 8 fregate Type 26 și 5 fregate Type 31 pentru a înlocui vechile Type 23; Franța finalizează programul FREMM (8 fregate) și a început livrarea noilor fregate de apărare aeriană FDI (Belh@rra) – 5 pentru Franța și comandate și de Grecia (3 buc). Italia, la rândul său, contribuie la FREMM (10 nave, incluzând 2 vândute Egiptului) și construiește corvete Doha pentru export. Spania dezvoltă 5 fregate F-110; Țările de Jos și Belgia împart un program de 4 fregate ASW (anti-submarin) înlocuind clasa Karel Doorman. Grecia lansează un program de corvete noi (posibil Gowind franceze). Turcia (non-UE, dar NATO) construiește de asemenea nave (clasa Istanbul) afectând echilibrul naval în estul Mediteranei, ceea ce impulsionează și reacția Greciei. La Marea Neagră, România are în plan 4 corvete multifuncționale (contractul atribuit Naval Group Franța e întârziat) și modernizarea fregatelor existente, iar Ucraina – deși flota sa a fost grav afectată de Rusia – primește sprijin la nivel de patrule și intelligence maritim de la NATO.
• Capabilități navale aeriene: Marea Britanie și Italia operează portavioane (UK are 2 portavioane noi, HMS Queen Elizabeth și HMS Prince of Wales, cu grupuri de avioane F-35B; Italia are portavionul Cavour adaptat pentru F-35B și portelicopterul Trieste). Franța are în construcție un nou portavion cu propulsie nucleară (PANG) ce va înlocui actualul Charles de Gaulle până în 2038, pentru a menține o grupare navală aeriană. Aceste investiții conferă Europei putere de proiecție a forței pe mare, complementând capabilitățile americane.
• Rachete navale: Navele europene se echipează cu rachete antiaeriene avansate (ASTER-15/30 pe fregatele franco-italiene, Sea Ceptor CAMM pe cele britanice, SM-2 și ESSM pe cele olandeze/spațiale), cât și cu rachete anti-navă (Exocet, Harpoon – de înlocuit cu noua generație FC/ASW franco-britanică) și de croazieră (MdCN francez pe FREMM, Tomahawk pe viitoarele submarine și distrugătoare britanice).

Industria europeană de apărare navală (Naval Group, Fincantieri, Thyssenkrupp Marine, BAE Systems etc.) colaborează tot mai mult transfrontalier – ex: programul comun de patrule offshore (OPV) și tărie de coastă PESCO condus de Italia, sau proiectul de navă europeană de apărare aeriană (TLMD). Securizarea liniilor maritime și protecția infrastructurii critice (cazul recent al sabotajelor la cabluri și gazoducte submarine) devin priorități, determinând investiții și în supraveghere maritimă (drone navale, avioane de patrulare ca P-8 Poseidon – achiziționate de UK, Norvegia, Germania, Italia – și UAV marine).

În concluzie, ecosistemul militar european se revitalizează pe toate fronturile. De la blindatele grele la apărarea anti-rachetă și submarine, statele europene cheltuie sume importante pentru a recupera lacunele și a-și adapta forțele la un mediu de securitate mult mai tensionat. Această reînarmare multilaterală reflectă și un obiectiv strategic: reducerea dependenței de importuri extra-europene (deși achizițiile de la aliați precum SUA, Israel sau Coreea de Sud sunt uneori necesare pentru viteza livrării), în paralel cu consolidarea bazei industriale de apărare a Europei. Oficialii subliniază că, în pofida creșterilor, Europa tot mai are un decalaj față de SUA în investițiile în tehnologie militară și cercetare, ceea ce justifică eforturi susținute pe termen lung.

Compararea eforturilor europene cu nivelul de înarmare al Rusiei

O evaluare a reînarmării Europei nu poate fi completă fără a o raporta la capacitățile militare ale Rusiei, principalul factor de risc pentru continent. În ciuda dificultăților întâmpinate de armata rusă în Ucraina, Rusia rămâne o putere militară semnificativă, cu un arsenal considerabil, în special în sfera nucleară și de artilerie. Totodată, invazia din 2022 a determinat Rusia să-și crească dramatic cheltuielile de apărare, chiar dacă economia sa este mult mai mică decât cea a ansamblului european.

Din punct de vedere financiar, Rusia și-a dublat practic bugetul militar pe parcursul războiului. În 2023, cheltuielile militare ruse au crescut cu ~24%, ajungând la o estimare de $109 miliarde (echivalent cu ~5,9% din PIB-ul Rusiei).

Guvernul de la Moscova a alocat aproape o treime din întregul buget federal pentru „apărare națională” în 2023. Iar pentru 2024-2025, cifrele sunt și mai mari: proiectul de buget arată cheltuieli militare de 13,5 trilioane ruble în 2025 (cca $145 mld.), adică ~6,3% din PIB – cel mai ridicat nivel de efort militar al Rusiei de la sfârșitul Războiului Rece încoace. Aceste sume sugerează că Rusia se pregătește financiar pentru un război de lungă durată. Comparativ, statele europene NATO (fără SUA) au cumulat în 2023 cheltuieli de aprox. $345 mld. (în creștere), de circa 3 ori mai mult decât Rusia, însă fragmentate pe 30 de bugete naționale diferite.

Ca efective și echipamente, înainte de 2022 Rusia avea avantaj numeric substanțial față de oricare națiune europeană individuală în majoritatea categoriilor de armament: ~3.000 de tancuri operative (plus mii în depozite), ~1.500 de avioane de luptă, ~15 submarine nucleare de atac, ~540 de lansatoare ICBM nucleare etc. Însă războiul a erodat o parte din aceste forțe: conform analistilor occidentali, Rusia ar fi pierdut în Ucraina peste 2.000 de tancuri și vehicule blindate grele în primele 18 luni de conflict, reducându-și semnificativ inventarul de tancuri moderne (T-72B3, T-80BVM, T-90A/M). Rusia a început să reactiveze tancuri mai vechi (T-62M, chiar T-54/55) din depozite pentru a compensa pierderile. În domeniul rachetelor, Rusia a consumat mii de rachete de croazieră și balistice împotriva Ucrainei, iar producția internă (deși intensificată) abia ține pasul – estimările occidentale arată că Rusia produce ~2-3 rachete de croazieră Kalibr pe lună, insuficient pentru a reface stocurile irosite.

Totuși, Rusia are avantaje industriale: complexul său militar (UralVagonZavod, Rostec etc.) a trecut la program de mobilizare, lucrând în 3 schimburi pentru a fabrica armament. Unele surse arată că Rusia produce acum (sfârșit 2023) circa 200 de tancuri noi/moderne pe an (T-90M și T-72 modernizate) și reactivează alte câteva sute anual din stoc. La artilerie, Rusia menține mii de tunuri și lansatoare (chiar dacă s-au uzat multe țevi în conflict). În aviație, deși a pierdut relativ puține avioane în Ucraina (față de stocul total), Rusia întâmpină greutăți în a produce rapid aparate noi avansate – programul Su-57 (avion „stealth” generația 5) a livrat doar ~10-15 unități până acum, iar majoritatea forțelor sale aeriene constă în aparate de generația 4 (Su-30SM, Su-34, Su-35) comparabile cu cele europene.

Un capitol aparte îl constituie forțele nucleare: aici Rusia are paritate strategică cu SUA (aprox. 1.550 focoase active pe vectori strategici conform New START) și un mare stoc de arme nucleare tactice (estimate 1.800). În Europa, singurele capacități nucleare sunt ale Franței (~300 focoase) și Marii Britanii (~225 focoase) – mult mai reduse numeric, dar totuși capabile de descurajare. NATO compensează punând la dispoziție platforme americane în Europa (bombe nucleare B61 dislocate în 5 țări NATO, transportabile de avioane ale aliaților – ex. viitoarele F-35 ale Belgiei, Olandei, Italiei și avioanele germane dedicate). Practic, paritatea nucleară globală nu e scopul Europei, care se bazează pe descurajarea extinsă a SUA pentru asta.

Din punct de vedere calitativ, mulți analiști consideră că armatele vest-europene au o dotare tehnologică superioară în medie față de cea rusă (avionica occidentală, comunicațiile, armele ghidate de precizie, superioritatea aeriană netă a NATO etc.). Pe de altă parte, Rusia a avut, tradițional, avantajul cantității, al focului masiv de artilerie și al proximității geografice (poate concentra forțe rapid la granița NATO în est).

Până la reînarmarea recentă, grija era că multe țări NATO europene nu ar fi avut suficiente forțe în caz de conflict major – de exemplu, la începutul lui 2022, Germania putea mobiliza efectiv doar ~40 de tancuri operaționale din brigăzile sale, iar stocurile de muniții ar fi durat doar câteva zile de luptă intensă. Situația începe să se amelioreze pe măsură ce noile achiziții intră în dotare.

Capacitățile militare relative: Dacă am cumula forțele statelor cheie NATO din Europa, acestea ar întrece Rusia la multe capitole – de pildă, numărul total de avioane de luptă ale NATO-Europa (inclusiv Turcia) este 2.000, față de 1.300 ale Rusiei; bugetele de apărare NATO-Europa ($350 mld.) vs Rusia ($90-100 mld.) sunt mult mai mari.

Dar combinarea acestor forțe depinde de decizia politică (NATO funcționează pe baza consensului). În plus, starea de pregătire contează: Rusia a mobilizat peste 300.000 de militari pentru război și are o armată de ~1,15 milioane personal activ, în timp ce marile puteri europene au redus efectivele în ultimele decenii (ex: Germania ~183.000, Franța ~203.000, Italia ~170.000, Polonia ~150.000 etc.).

Totuși, multe țări europene iau acum în calcul extinderea efectivelor: Polonia țintește 300.000 (deja a trecut la serviciu militar voluntar teritorial masiv), Franța dorește să recruteze 20.000 soldați suplimentari, România a reintrodus voluntariatul militar cu termen scurt, Estonia are serviciu militar obligatoriu extins etc. Aceste măsuri, pe lângă dotări, vor influența balanța de putere pe termen mediu.

Factorii limitativi pentru Rusia sunt uzura și sancțiunile: conflictul prelungit îi epuizează echipamentele moderne, iar sancțiunile occidentale îi îngreunează accesul la semiconductori și tehnologie pentru armament sofisticat (ex: lipsa microcipurilor a forțat Rusia să scoată module GPS comerciale din electrocasnice pentru a le folosi în rachete ghidate). În schimb, țările NATO beneficiază de economii puternice și lanțuri de aprovizionare mutuale – dar trebuie și ele să-și adapteze industria de apărare la modul „mobilizare”, ceea ce abia începe să se întâmple.

Un exemplu: Rheinmetall (cel mai mare producător de muniții din Europa) a anunțat că își convertește două fabrici auto din Germania pentru a produce echipamente militare, anticipând „boom”-ul cererii în regiune.

În concluzie, capacitățile militare ale Europei vs Rusia sunt într-un proces de recalibrare. Rusia a pornit cu un avantaj numeric la multe capitole, dar îl erodează prin consum în conflict și efort economic disproporționat (peste 6% din PIB către armată în 2024-25, ceea ce pe termen lung poate slăbi alte sectoare).

Europa, în schimb, vine din urmă, investind acum sume mari care însă vor produce rezultate tangibile peste câțiva ani (pe măsură ce echipamentele comandate vor intra în dotare). În anii imediat următori, probabil că Rusia va menține încă superioritatea locală în regiunea sa (ex: în teatru estic), dar echilibrul de putere în Europa se mută treptat: pe măsură ce Polonia atinge dotarea planificată, iar Germania, Franța și alții își ridică nivelul, descurajarea convențională a Rusiei de către europeni devine mai credibilă.

Deja, dacă ne uităm la asistența militară acordată Ucrainei, țările europene colectiv au furnizat armament semnificativ (peste $30 mld. în 2022-23) și și-au redus astfel propriile stocuri, dar se angajează să le refacă și extindă rapid.

Nu trebuie uitat factorul SUA în această comparație: eforturile de reînarmare europene sunt concepute și pentru a reduce povara americană în apărarea continentului. Cu toate acestea, prezența militară a SUA în Europa (aprox. 100.000 militari, avioane de generația a V-a, brigăzi blindate rotaționale, nave în Mediterană) oferă deocamdată un scut suplimentar în fața forțelor ruse. Ținta declarată a europenilor de a putea „deteriora și apăra independent” necesită ca reînarmarea analizată aici să fie menținută pe termen lung.

Germania – atingerea potențialului și adaptarea la noile realități

Germania, ca cea mai mare economie a Europei și producător de echipamente militare de vârf, are un rol central în succesul reînarmării europene. Întrebarea este în ce măsură Germania își valorifică la maximum potențialul industrial și financiar și ce ar trebui să facă pentru a se adapta noilor realități geopolitice.

Până de curând, Germania era adesea criticată pentru sub-investiția cronică în apărare. Ani la rând, Berlinul nu a atins ținta de 2% din PIB și s-a bazat strategic pe garanțiile de securitate americane. Această abordare a dus la eroziunea capacităților Bundeswehr: stocuri insuficiente, echipamente învechite (avioane Tornado din anii ‘80, vehicule de luptă cu disponibilitate scăzută) și lanțuri logistice limitate. Abia șocul invaziei rusești în 2022 a produs o schimbare – „Zeitenwende” – cu alocarea fondului special de 100 mld. €.

Totuși, implementarea Zeitenwende a fost mai lentă decât s-ar fi dorit. Birocrația și cultura strategică post-război au frânat reacția: în primele 9 luni după anunțul fondului, s-au aprobat puține contracte majore, ceea ce a frustrat atât armata, cât și industria.

Procedurile de achiziții germane, foarte meticuloase în timp de pace, nu au fost adaptate ritmului de criză – cum spunea un director din industria apărării: „în Ucraina e război, dar procedurile noastre merg ca pe timp de pace, iar inflația ne mănâncă banii”. Un exemplu pozitiv este totuși comanda rapidă a sistemelor IRIS-T pentru apărarea aeriană, unde Germania a finanțat direct producția pentru a livra Ucrainei și a-și echipa propria armată, arătând că se poate atunci când există voință politică.

Pentru ca Germania să-și atingă potențialul maxim, ar trebui să se concentreze pe câteva direcții:

• Creșterea și stabilizarea finanțării: Fondul special ajută pe termen scurt, dar după 2026 Germania riscă să cadă din nou sub 2% dacă bugetul obișnuit nu crește. Soluția ar putea fi instituirea unui nou fond multianual (de ex. încă 100+ mld. € pe 2027-2032) sau integrarea graduală a cheltuielilor sporite în bugetul de stat prin relaxarea așa-numitei „frâne a datoriilor” pentru investiții în apărare. Liderii germani sunt conștienți că în 2027 apare o „dilemă bugetară”, când fondul special se termină. A nu prelungi efortul ar însemna irosirea progreselor. Prin urmare, un consens politic intern privind menținerea cheltuielilor militare la (sau peste) 2% din PIB pe termen lung este esențial – aceasta ar consolida credibilitatea Germaniei în NATO și ar liniști aliații de pe flancul estic care doresc un angajament german robust.
• Deblocarea industriei și a achizițiilor: Germania are o industrie de apărare de top (Rheinmetall, KMW, H&K, Diehl, ThyssenKrupp Marine etc.), dar care lucrează adesea sub capacitate din lipsa comenzilor naționale prompte. Pentru a se adapta situației actuale, guvernul ar trebui să simplifice și accelereze procedurile de achiziție – eventual prin legislație de urgență sau exceptări temporare. Deja s-au făcut unele schimbări: s-a înființat o celulă specială pentru achiziții rapide legate de Ucraina; exporturile de armament au fost relaxate (ex: către Polonia, Cehia, Ucraina). Însă și comenzile interne trebuie urgentate – spre exemplu, contractele pentru vehicule de infanterie, pentru reumplerea depozitelor de muniții (Germania are nevoie de milioane de proiectile de artilerie – și s-a alăturat inițiativei UE de achiziție comună de 1 milion de obuze, fiind printre principalii contribuitori financiari). Un semn pozitiv: până la finalul lui 2023, circa două treimi din fondul de 100 mld. € a fost angajat în contracte, conform lui Scholz. Provocarea rămâne livrarea efectivă a echipamentelor: trebuie urmărit ca industria să poată livra la timp (de ex. primele F-35 pentru Luftwaffe sunt așteptate în 2026, primele elicoptere Chinook ~2027, sistemul Arrow-3 ~2025-2026 etc., ceea ce înseamnă un decalaj până la creșterea reală a capabilităților).
• Extinderea capacităților industriale: Atingerea potențialului maxim implică și mărirea efectivă a producției de armament. Unele companii germane deja investesc: Rheinmetall construiește noi facilități de producție de muniții (inclusiv un nou combinat de pulberi explozive, dat fiind că Germania nu mai avea unul activ) și convertirea unor fabrici auto la producție militară. KMW și Rheinmetall colaborează pentru a crește ritmul de asamblare a tancurilor Leopard (profitând și de comenzi externe de la Cehia, Norvegia, probabil și din Ucraina în viitor). Germania ar putea folosi fonduri publice pentru a co-finanța linii critice (cum ar fi linii de producție de microelectronice de grad militar sau sisteme de propulsie de rachete). Adaptarea la noile realități geopolitice presupune să nu se mai considere industria de apărare un domeniu de nișă, ci unul strategic național și european – similar cu energia sau sănătatea. De altfel, UE a lansat în 2023 Actul de Sprijin pentru Producția de Muniții (ASAP) pentru a stimula capacitatea industrială; companiile germane pot fi beneficiare majore ale acestor stimulente.
• Schimbare de paradigmă în cultura de securitate: Germania postbelică a avut o atitudine reținută față de folosirea forței militare. Noile realități – un război la granița NATO, competiția marilor puteri – impun Germaniei să își asume un rol mai ferm. Asta înseamnă investiții nu doar în echipamente, ci și în personal și pregătire. Bundeswehr recrutează activ (inclusiv deschizând ușa pentru cetățeni UE să se înroleze), iar discuțiile despre reactivarea serviciului militar obligatoriu au reapărut (deocamdată la nivel de dezbatere politică). Germania a preluat misiuni importante NATO: conduce grupul de luptă din Lituania (și se angajează să trimită o brigadă întreagă acolo), poliție aeriană în statele baltice, trupe în Slovacia cu sistem Patriot. Pentru a se adapta, Germania ar trebui să fie pregătită să proiecteze putere alături de aliați – de exemplu, participarea la forța navală din Indo-Pacific (ceea ce a și făcut în 2021-2022 prin trimiterea fregatei Bayern în Asia) sau angajamente în Mediterana de Est. Astfel, se schimbă percepția Bundeswehr dintr-o armată de apărare teritorială limitată într-un instrument de politică externă pe măsura economiei Germane.
• Coordonare europeană: Ca mare producător, Germania are și responsabilitatea de a coordona eforturile europene pentru a evita redundanțele și a spori interoperabilitatea. Inițiative precum ESSI (scutul aerian) sunt un exemplu pozitiv de leadership german în Europa. Pe de altă parte, unele proiecte au stagnat din cauza tensiunilor franco-germane (ex: tancul MGCS, avionul FCAS) – aici Germania ar trebui să încerce deblocarea cooperării, eventual acceptând compromisuri industriale pentru binele comun al apărării europene. De asemenea, continuarea integrării industriilor (ex: Rheinmetall să intre în consorțiul MGCS alături de KNDS) ar putea valorifica potențialul combinat. Alianțele de achiziții cu alte state (precum cea cu Norvegia pentru submarine, cu Olanda și România pentru corvete – deși acel contract e întârziat) pot crește volumele de producție și scădea costurile unitare.

În esență, Germania nu și-a atins încă potențialul maxim, dar are șansa să o facă prin decizii strategice ferme în anii ce vin. Dacă va reuși să-și folosească resursele financiare uriașe (PIB peste 4 trilioane $) și baza tehnologică pentru a susține o apărare credibilă, atunci întreaga Europă va fi mai sigură. Adaptarea la noile realități înseamnă abandonarea vechilor ezitări: amenințarea rusă și mediul global impredictibil cer determinare și accelerare. Germania a arătat că își poate schimba cursul (Zeitenwende a fost un moment istoric); acum rămâne ca promisiunile să se traducă în capabilități militare operaționale cât mai repede. Washingtonul și vecinii Europei de Est urmăresc cu atenție dacă Berlinul va trece cu adevărat de la declarații la rezultate concrete – de asta depinde în bună măsură leadership-ul strategic al Germaniei în Europa.

Investiții principale și perspective pentru anii următori

În lumina celor de mai sus, reînarmarea Europei se conturează ca un proiect pe termen lung, cu investiții masive deja începute și altele preconizate în viitorul apropiat. Principalele direcții de finanțare și dezvoltare pentru următorii ani includ:

• Implementarea bugetelor multianuale naționale: Franța va derula cei 413 mld. € alocați până în 2030, concentrându-se pe livrarea noilor echipamente (Rafale F4, tancuri modernizate, portavion nou, rachete M51.3 etc.). Germania își va consuma fondul de 100 mld. € până ~2026, ceea ce va aduce forțele aeriene la un nivel superior (F-35, Eurofighter ECR, UAV Heron armate), armata mai bine echipată (peste 300 de tancuri Leopard 2 modernizate la zi, vehicule Puma operaționale, comunicații digitale modernizate) și marina cu capacități sporite (noua clasă de fregate F126, submarine modernizate). Marea Britanie va folosi injecția de 5 mld. £ din 2023-2025 și creșterile anuale pentru a urgenta construcția de nave și a mări stocurile de muniții inteligente. Polonia își va vedea primele livrări majore: tancurile K2 și obuzierele K9 deja sosesc din Coreea, Apărările Patriot devin operaționale, primele FA-50 și F-35 intră în dotare (2023-24). Astfel, anul 2025 va fi unul de cotitură, când multe dintre contractele semnate după 2022 vor începe să se concretizeze în dotarea efectivă a unităților.
• Programe comune europene: O serie de proiecte cooperative vor necesita investiții susținute: FCAS (avionul franco-germano-spaniol) intră în faza de dezvoltare a demonstratorului – costurile pot ajunge la zeci de miliarde până în 2030; MGCS (tancul viitorului) intră în faza de definire – Franța și Germania vor trebui să-l finanțeze semnificativ după 2025; Eurodrone va intra în producție pe bani comuni (3 mld. € deja alocate). De asemenea, UE a creat Fondul European de Apărare (EDF) – ~8 mld. € pentru 2021-2027 – care cofinanțează zeci de proiecte de cercetare și dezvoltare militară (de la inteligență artificială la materiale stealth). Ne putem aștepta ca, odată cu creșterea apetitului statelor pentru armament, acest fond să fie mărit în următorul buget UE (2028-2034).
• Aprovizionarea Ucrainei și refacerea stocurilor: Un aspect ce va continua să influențeze investițiile pe termen scurt este sprijinul militar pentru Ucraina. Multe țări au anunțat pachete pe mai mulți ani (ex: UK ~2,3 mld. £ anual, Norvegia ~7 mld. $ pe 5 ani, UE a lansat Facilitatea Europeană de Pace și schema de 1 milion de obuze). Deși Ucraina nu este subiectul principal aici, efortul de a o înarma are efectul colateral al impulsionării producției în Europa. Comenzile comune de muniții aprobate în 2023 (2 mld. € pentru 155 mm) vor stimula fabrici din Franța, Germania, Suedia, Slovacia. Se discută deja în UE despre continuarea inițiativei în 2024-2025, posibil extinsă la rachete sol-aer. Aceste investiții vor lăsa Europei și o moștenire strategică: capacități industriale sporite ce pot deservi și propriile armate pe termen lung.
• Creșterea capacității de mentenanță și a rezilienței logistice: Reînarmarea nu se referă doar la cumpărarea de arme, ci și la a te asigura că poți menține și susține acele arme în timp de conflict. Așadar, se investește în infrastructură militară (depozite, baze extinse – ex: Polonia construiește facilități pentru noile brigăzi mecanizate și pentru forțele americane dislocate; statele baltice amenajează cazărmi pentru trupele NATO augmentate). Germania și Polonia au convenit în 2023 să creeze un hub de mentenanță pentru tancurile Leopard folosite în Ucraina, iar similar se fac aranjamente pentru obuziere și HIMARS. UE a lansat proiecte pentru mobilitate militară (finanțarea de căi ferate și drumuri ce pot suporta transporturi grele de tancuri) – acestea vor continua sub imperativul asigurării că forțele pot fi mutate rapid pe continent.

Privind capacitățile militare relative, în câțiva ani am putea vedea o inversare parțială a raportului față de începutul anilor 2020: NATO Europa se apropie de nivelul de pregătire dorit pentru apărarea colectivă, în timp ce Rusia, deși își mărește unele efective, va resimți uzura echipamentelor. Dacă toate planurile anunțate se realizează, până ~2030 Europa va avea: sute de avioane F-35 operaționale pe teatru, rețele integrate de apărare aeriană multinațională, mii de vehicule blindate moderne și artilerie high-tech, forțe navale reînnoite, precum și structuri de comandă mai flexibile (NATO adoptă noul model de forțe, cu ținte clare de brigăzi și divizii pregătite în fiecare țară).

Desigur, există și riscuri și incertitudini: pe plan intern, inflația și constrângerile economice pot pune presiune (cum vedem în Italia, unde austeritatea fiscală concurează cu nevoile militare). Schimbări politice pot altera traiectoria (de exemplu, dacă în SUA sau în unele țări cheie apar guverne mai puțin angajate în sprijinul apărării comune, asta ar putea influența și voința Europei). Dar trendul general pare solid, alimentat de un consens public mai larg că apărarea e prioritară – sondajele în multe țări arată o creștere a percepției favorabile pentru cheltuieli militare după agresiunea rusă.

În anii următori, cooperarea europeană va fi crucială: nicio țară singură (poate cu excepția, parțială, a Franței) nu își poate acoperi întreaga gamă de capacități. Inițiative precum ESSI, achizițiile comune de muniții, fondul EDF, implicarea în lanțul de aprovizionare al aliaților (ex: producția de tancuri sud-coreene în Polonia, fabrică de muniții Rheinmetall în Ucraina – toate creează o rețea integrată de apărare. Aceasta este, de fapt, cheia adaptării Europei la noua realitate: unitatea și interoperabilitatea. Reînarmarea nu se rezumă la cifre financiare, ci se va măsura în capacitatea europeană de a acționa concertat.

În concluzie, Europa a intrat într-o nouă eră de investiții militare, cu sume de ordinul sutelor de miliarde de euro ce vor fi cheltuite în acest deceniu pe apărare. Raportat la Rusia, Europa (în special NATO Europa) își reduce vulnerabilitățile și începe să aibă avantaje comparative clare – de la tehnologia avansată la puterea economică de a susține efortul militar. Reușita depinde însă de menținerea ritmului: e nevoie ca guvernele să nu-și piardă avântul reînarmării odată ce memoria războiului din Ucraina se estompează. Noile realități geopolitice (competiția marilor puteri, instabilitatea regională) par însă că vor rămâne cu noi, forțând Europa să rămână vigilentă. Dacă promisiunile actuale sunt duse la îndeplinire, la sfârșitul acestui deceniu Europa va dispune de cele mai robuste și moderne forțe armate de după Războiul Rece – un pilon de descurajare care, alături de aliații nord-americani, să asigure securitatea continentului în fața oricărei agresiuni externe.