Filmul unei generații

De azi, va circula pe marile ecrane filmul dedicat generației de fotbal care ne-a scos pe stradă în vremurile cenușii ale patriei, generația numită de ”aur”, și generația care a avut un rege, Gică Hagi. Demersul artistic este unui remarcabil și e demn de salutat. Acești oameni ne-au făcut să credem că și noi suntem capabil să contăm într-o lume în care izbânzile au fost mai degrabă excepții, iar mediocritatea a reprezentat regula.

În istoria fotbalului mondial, România n-a speriat mai pe nimeni. Doar zvâcul unui oltean aprig precum Balaci, sau ambiția unui machidon sadea, vorbind de Hagi, au scos la lumină un 1-0 cu Italia pe fost 23 august sau 2-1 în deplasare în Țara Galilor. Nopțile americane au fost un balsam peste societate marcată de pseudotranziție, de iliescism ultraconservator, de o corupție galopantă și de o economie rămasă în piunezele socialiste.

Golurile lui Hagi, Răducioiu, Ilie, Petrescu și lacrimile bietului Didi de la finalul meciului cu Suedia nu vor fi uitate nicicând de martorii vremii. A fost superb a fost și dureros. Tocmai că ne-au făcut să credem că pot mai mult decât acel blestemat sfert cu nordicii, ne-au provocat o durere care se menține și azi, și va fi așa până la capăt. Am avut patru momente în acel meci fatidic: golul lui Radu din ultimele minute, am condus în prelungiri, eliminarea suedezului și ratarea primului penalty de către ei. N-am profitat. Și venea Brazilia, în semifinale, un balaur pe care Prâslea Hagi și băieții lui l-ar fi tocat cum au făcut cu toți sud-americanii din acel campionat din ’94. Dar asta e din păcate doar o închipuire…

Nu știm când vom mai avea parte de bucuriile respective pentru că ce se întrevede nu ne dă mari speranțe. Dar cine știe, de unde sare iepurele…

În încheiere aș dori să vorbesc despre o altă generație nenumită într-un fel, dar despre care vorbim ca și cum ne raportăm la niște legende, și nu e departe de adevăr. Dacă generațiile de după 1990 nu au avut parte de un meci oficial cu Brazilia, cea din 1970 a fost în groapa cu lei de la Guadalajara, în campionatul care a dat cel mai mare meci din istoria omenirii, acea semifinală Germania-Italia, dar și cea mai bună națională ever, Brazilia. Când vorbim de acea generația ne raportăm la alte dimensiuni, la întâmplări și destine ce au iz de ireal. Să menționăm: Dumitrache (l-am așezat pe Răduciou undeva în sfera calităților Mopsului, dar nu avea lovitura de cap), Cornel Dinu (uno de los más célebres jugadores), Lupescu tatăl (se spune că a fost cu o clasă peste fiul, Ionuț), Dembrovschi (cel mai bun dintre cei mai buni), Liță Dumitru (cel care a perfectat deposedarea prin alunecare, iar singurul care i-a scăpat a fost Cruyff), nea Rică Răducanu (cel mai bun portar pe care l-am avut în viața asta) etc. Ei au jucat cu Brazilia și cu Pele. Și acești bravi jucători merită filmul lor, iar intercalat printre ei ar trebui introdus și imensul Dobrin, absentul Mexicului.

În încheiere, salut încă o dată apariția ”Hai România”!