Ghid de dorelit. Adică, de urcat în altă maşină…

Ei, iacătă că binevoi electrica – exact aşa, cu literă mică, fie-i numele hul… asta, slăvit, în vecii vecilor, amin! – să facă lumină în sat! Şi io, carevasăzică, să sting opaiţu’ şi feştila – vorba vine, doar lanterna telefoanelor, şi alea pe ducă, ne-a pâlpâit bună parte din seara şi din noaptea trecută, de făcurăm prin casă mai ceva ca rapidul de Suceava, când trag golanii semnalul de alarmă la Buftea – că am, na, curent electric, ca omu’ din secolul al – XXI-lea!

Drept care, până nu se ia iar electricitatea – şi, maică, dacă nu e curent, nu e nici net, nu e nici apă, nu merg nici datele mobile, semnalul la telefon e şi ăsta în agonie… – hai să stau la taclale cu voi. Că am, de aseară, o datorie. Mai multe, ştiu, da’ încep şi io, ca domnu’ ăla de-şi luă şase case din meditaţii, cu primul pas. Apoi, după o… peroadă, o luăm pas cu pas.

Eh… După ce-am stat io un an şi-o vară, mai ceva ca astea, găinile din ogradă – păi, mai ceva, că astea mai sar, mai ţopăie, mai umblă şi dincolo de ţarcul lor – între cinci garduri, la ţară, ete că mă scoase bărbatul în lume! Fix la apartamentul din oraş mă duse. El a plecat la treaba lui, la serviciu, io mi-am văzut d-ale mele, pe ici, pe colo, prin partea aialaltă. Ca fetele.

Sigur, mai în faptul serii, m-am întins şi pe facebook, la taclale, cu lumea. Şi, pe la vreo 6.30, limbă-n limbă cu capitala, (seara), mă sună al meu şi-mi spune să cobor şi să mă înfiinţez în toată splendoarea mea, în parcare, că ajunge mintenaş, şi să plecăm, apoi, la ţară. Nici la cumpărăturile pe care le aveam în plan – îmi mai zice – să nu mă întind, că e nu știu ce meci mare la teveu, în seara asta. Aia. De aseară.

Şi, afară, era o răpăială… De ploaie. Spun drept, mizând pe gălăgia făcută de ploaie, nici unei doamne venerabile din bloc nu i-am deschis, când a sunat, de vreo şase ori, la uşă. Bun. Şi, dacă a venit momentu’ să ridic tabăra, hai să purced la treabă. Aşa că, opresc apa – ca să nu mai inund, cum am mai făcut, tot parterul – închid gazele, sting lumina şi iau, în mânuţele astea două cu care vă scriu, sacoşele cu ce aveam io pe acolo, ghiozdănelul, umbrela, gunoiul, încui uşa, apoi cobor din bloc.

Pun pasul cu grijă. Şi pe şestache. Fix ca mâţa care pândeşte şi oala cu smântână, şi şoarecii. Ca să nu mă vadă şi audă femeia aia de nu i-am deschis. În plus, am la parter o doamnă care stă, nu ştiu cum, că nu e clonată, în acelaşi timp, şi la geam, şi la vizorul uşii. Şi nu vreau să-mi taie, mai ceva ca pisica neagră, din zicere, calea.

Că, dacă ne dăm la taclale, se şi termină, nu doar începe, meciul pe care urmează să-l vedem la ţară. Ies în ploaia nărăvaşă. Până în parcare, numa’ vreo 50 de metri. Şi, cu ochelarii pe nas, că sunt chioară, mai fac doi paşi, mai răspund pe la comentarii pe fb. Că v-am spus că ardea pe acolo.

Deci, aveam, printre toate alea înşirate mai sus, şi telefonul în mâini. Mai feream câte o băltoacă de pe alee, mai propteam umbrela de cap, ca să stea cum o pun io, că nu aveam mâini şi pentru ea, mai scriam pe fb două vorbe, trei cuvinte. Printre stropii mari de ploaie şi cu ochelarii, nici călare, nici pe jos, adică nici pe nas, nici la ochi, arunc o privire în parcare. Unde e lac ca pe vremea lu’ Mihai Viteazul. Că nu mai fac faţă scurgerile.

Cu ochelarii, cum am zis, crăcănaţi, observ o maşină. E aceeaşi culoare cu a noastră. Are şi aceeaşi formă. Parcă şi aceeaşi lungime. Acuma, la cât mă pricep eu la maşini… Mai ales de când, de destui ani, nu mai conduc. Şi-mi zic că înseamnă că a ajuns bărbatul meu. Cu telefonul, cu umbrela, cu paporniţele, cu punga de gunoi deschid singurică portiera şi mă intruzionez în maşină.

Sunt în dialog pe facebook cu oamenii ăia, aşa că nu ridic ochii din telefon, da’ mă pornesc ca uraganu’: „bravo, musiu, bravo! Stai ca floricica în maşină, ca să nu zic că stai de lemn tănase, şi mă laşi să mă chinui singură cu toate bagajele astea. Puteai să-ţi mişti partea dorsală, ca să bagi astea în portbagaj! Că am cumpărat cireşe şi caise. Aşa cumpără oamenii care au livadă la ţară. Da’ stricată de afurisitele astea de ploi! Dacă nu te mişti din maşină că-ţi strică ploaia freza, nici nu pupi cireşe, boierule, să ştii! Şi s-o iei spre hipermarket mai repede! Că am vrut să iau un antiinflamator, da’ am nimerit, prin ghiozdănel, un diuretic. Vezi bine că nu te-am făcut să aştepţi. Ai putea să-mi mulţumeşti. Şi să-mi dai un premiu. Că, dacă voiam, puteam să vorbesc cu doamna Anton până la apocalipsă şi pe tine să te cânte cucii aici, în maşină! Şi, de meciul vieţii să ştii că nici nu-mi pasă! Uite cum taci ca stâlpul porţii! Nimic nu zici! Şi pe urmă mă acuzi că sunt eu guralivă şi trăncăn, de nu mă mai opresc! Zi şi tu ceva! Şi ia astea din mâinile mele, că vorbesc pe facebook cu nişte oameni! Şi nu mai pot să le ţin!”

Şi, parcă, parcă, ridic un pic ochii din telefon. Pe sub ochelarii din dotare. În clipa următoare, gata să fac tahicardie! Da’ n-am făcut. Că nu m-am dumirit taman bine. De pe scaunul şoferului, un domn mai tânăr, rămas tablou, de când m-am urcat, reuşeşte să strecoare: „aveţi ochi frumoşi, doamnă!”

Este momentul când mi se declanşează, în sfârşit, şi mie, alarma prin cerebel. Întâi alungă puiul ăla de tahicardie, apoi mă scutură bine, de să mă trezesc din ameţeală. Aşa că, las telefonul, pun ochelarii mai bine, strâng sacoşele între degete. Aud complimentul şi-mi place. Nu-i de colea să-ţi zică unu’ pe care acu’ îl vezi prima dată că ai ochi frumoşi.

Da’ urmaşa babelor de pe şanţ, din care mă trag, scoate, iute, capul din eul meu: „ce neruşinare! Şi ce tupeu! Ce cauţi, domn’le, în parcare, la noi? Aci trebuia să oprească soţul meu!  Băi, nenică, unde ai luat permisul? Aşa se opreşte maşina? Fix, în drum, să păcălească femeile naive şi ocupate? Comedia dracu’! Să păţesc una ca asta…”

Domnu’ respectiv e uluit. Bulversat. Rămas mască. Adică, şi în greşeală – eu, desigur – şi cu gura mare! Şi, al meu, care, pesemne, mă detectase în maşina străină, îmi deschide, în clipele următoare, portiera. Îmi zice din priviri câteva de dulce, apucă sarsanalele din mâinile mele şi, cu voce tare, îi spune omului de la volan: „ne scuzaţi, vă rog! S-a produs o neînţelegere. Seamănă maşinile, a dumneavoastră cu a noastră, şi femeile astea, cu nasul şi cu ochii în telefon, mai încurcă borcanele!”

Eh… Şi, iaca, trec la catastif şi urcarea în altă maşină. Pe asta, de ce să zic, n-o făcusem până acu’… Dar, parol, niciodată nu e târziu! De nimic. Pentru nimic… Doreleala e, oricând, în floare.