Ghidul alegătorului lucid: temele reale care trebuie să fie în centrul campaniei prezidențiale din 2025

Am intrat într-o nouă campanie prezidențială ca într-un carusel care scârțâie din toate încheieturile. Se vor învârti candidații în cerc, vor arunca baloane colorate, se vor pălmui prin talk-show-uri, se vor îmbrăca în ie și se vor fotografia cu copii în brațe. Dar nimeni nu ne va spune, cu voce tare, că România e fragilă. Că suntem aproape de o frontieră a istoriei. Și că președintele pe care îl alegem acum ar putea fi ultimul care mai poate schimba direcția.

1. Securitatea națională: între războiul hibrid și tancurile de la graniță

E tema mamă. Tema care le înghite pe toate celelalte. România e la marginea unui conflict istoric, cu o Rusie agresivă, imprevizibilă și tot mai hotărâtă să refacă sferele de influență sovietice. Ce face președintele? E comandantul suprem al armatei. Nu e metaforă. Nu e poezie. Are decizia în caz de conflict. Are acces la informații clasificate. Are puterea de a convoca CSAT-ul și de a cere mobilizarea rezerviștilor.

Dar întrebarea nu e „ce poate face?”, ci „ce știe să facă?”.

– Înțelege jocul de forțe din regiune?
– Are vreun plan pentru eventuale scenarii de extindere a conflictului?
– Poate susține o reformă a armatei astfel încât să nu ne trezim cu soldați fără bocanci, dar cu parade?

Un președinte lucid e acela care vorbește mai puțin despre mărirea soldelor și mai mult despre doctrine de apărare, securitate cibernetică, combaterea dezinformării, strategie energetică și independență militară.

2. Politica externă: nu-i tot una dacă te duci la Washington cu harta invers

Președintele este reprezentantul României în afara țării. El stabilește direcția, tonul și parteneriatele strategice. Într-o lume în care NATO se clatină, în care UE devine un club tot mai polarizat, în care China și Rusia își întind tentaculele economic și ideologic, România trebuie să știe pe ce drum merge. Iar acest drum NU e stabilit de Guvern. Ci de președinte.

– E pro-occidental, în fapte, nu în lozinci?
– E capabil să stea la masă cu liderii lumii și să ceară ce trebuie, nu doar ce dă bine în presă?
– Are vreo idee despre cum să poziționeze România între Germania, Polonia, Franța, SUA și Israel?

Politica externă nu e protocol. E jocul de șah în care ori rămâi piesă, ori ești scos de pe tablă.

3. Serviciile secrete: slujitori ai statului sau jucători politici?

Cine controlează informația, controlează decizia. Președintele numește șefii SRI, SIE, STS și altele. Cunoaște rapoarte clasificate. Poate cere monitorizarea unor rețele de influență străine. Sau interne. Dar poate, de asemenea, să devină prizonierul unui serviciu obedient sau manipulator.

– Știe să ceară informații reale, nu povești frumos împachetate?
– Poate păstra echilibrul între supraveghere și abuz?
– Va demite șefii care își pierd neutralitatea politică?

Un președinte slab va fi folosit de sistem. Unul puternic îl va curăța și-l va pune să lucreze pentru țară, nu pentru rețele.

4. Cultura strategică și educația pentru viitor: România nu e doar o garnizoană

Ce facem cu România, ca țară care trebuie să gândească pe termen lung? Cât timp vom rămâne o periferie cu mâna întinsă? Avem nevoie de reformă educațională reală, de sprijin pentru cercetare, de programe pentru păstrarea elitelor în țară. Președintele nu scrie bugetul, dar poate ridica agenda.

– Vrea ca România să fie o națiune cu creier, nu doar cu burtă?
– Poate construi o viziune despre digitalizare, robotică, IA și tranziție energetică?
– Își asumă rolul de catalizator pentru gândirea pe termen lung?

Cine ignoră viitorul, rămâne captiv prezentului. Iar prezentul românesc e, de multe ori, o mizerie glorificată de nostalgici.

5. Apărarea democrației și a statului de drept: între gargară și garanție constituțională

Dacă am învățat ceva din ultimii 10 ani, e că democrația poate fi jefuită cu zâmbetul pe buze și cu tricolorul în piept. Președintele, în calitate de garant al Constituției, nu trebuie să aștepte pasiv să vină o „lovitură” antidemocratică. Trebuie să prevină. Să denunțe. Să intervină.

– Înțelege diferența dintre o decizie nepopulară și una nedemocratică?
– Va accepta tăieri de libertăți în numele unui populism ieftin?
– Va apăra presa liberă și dreptul la protest real, nu regizat?

Statul de drept nu se apără cu pancarte, ci cu vigilență. Iar președintele e prima linie de apărare. Sau prima fisură.

6. Diaspora, migrația și reconstrucția încrederii în România

Avem milioane de români care muncesc, plătesc taxe, votează și cresc copii în afara țării. Președintele are obligația morală să le vorbească. Să le ceară ajutorul. Să le deschidă ușa să se întoarcă.

– Vrea cu adevărat o Românie în care să se întoarcă medicii și inginerii?
– Are un plan real pentru integrarea economică a diasporei?
– Vede diaspora ca pe un rezervor de voturi sau ca pe un capital strategic?

România nu mai are luxul să piardă niciun om valoros. Iar președintele ar trebui să fie ambasadorul unei reconcilieri naționale între cei plecați și cei rămași.

7. Relația cu Moldova: fraternitate sau oportunism electoral?

Basarabia nu e o glumă de Facebook. Nu e un slogan de miting. E o parte vie din sufletul istoric al României. Dar e și o entitate geopolitică vulnerabilă, prinsă între Vest și Est. Orice declarație pripită, orice promisiune bombastică poate costa. Și mult.

– Președintele înțelege subtilitățile relației diplomatice cu Chișinăul?
– Susține aderarea Moldovei la UE și NATO prin fapte, nu doar lozinci?
– Are un plan concret pentru sprijinirea Republicii Moldova în fața ingerinței rusești?

A vorbi despre Unire, fără strategie, e ca și cum ai cere o căsătorie pe TikTok. Emoție ieftină, zero asumare.

8. Echilibrul între puterile statului: președinte sau păpușar?

Constituția României definește un regim semiprezidențial. Asta înseamnă echilibru. Dar un președinte cu tendințe autoritare poate deveni o amenințare, la fel cum unul cu tendințe de păpușă poate deveni inutil.

– Respectă rolul Guvernului, Parlamentului și Justiției?
– Are decența să nu se bage peste tot, dar curajul să intervină când trebuie?
– Știe când să se retragă și când să se impună?

Adevăratul lider nu e cel care ocupă toate spațiile, ci acela care știe să nu fie o frână sau un dictator. Ci o balansă a interesului public.

9. Crizele viitoare: sănătate, climă, digitalizare, resurse

Nimeni nu a anticipat pandemia. Nimeni nu știe cum va arăta criza climatică în 2030. Nimeni nu înțelege complet cum va schimba AI lumea muncii. Dar un președinte adevărat nu e meteorolog. E arhitect.

– Are scenarii pentru crize viitoare?
– Știe să convoace expertiza adevărată, nu doar sfătuitori de talk-show?
– Are o viziune despre digitalizare și sustenabilitate care să nu sune a copy-paste?

Crizele viitoare nu vor ierta liderii slabi. România are nevoie de un președinte cu sânge rece și creier cald. Nu invers.

Și poate cel mai important punct: curajul de a nu fura timp.

Fiecare discurs gol, fiecare slogan copiat, fiecare poză cu copii adormiți pe scenă înseamnă timp pierdut din viața acestei țări. Un mandat de 5 ani nu e un premiu. E un contract.

Un președinte bun nu e cel care promite că va fi „al tuturor românilor”. Asta spun toți. Un președinte bun e acela care spune:

„Voi fi cu cei care vor o Românie dreaptă, inteligentă, sigură și respectată. Și împotriva celor care o jefuiesc de zeci de ani.”

România nu are nevoie de un alt Mesia, ci de un președinte lucid

Sunt vremuri în care nu ne mai permitem să fim doar spectatori. Nici blazați. Nici ironici. Nici resemnați. Pentru că resemnarea e forma cea mai comodă de sinucidere civică. Și tocmai pe ea mizează toți cei care vor să rămână la butoane fără să răspundă la întrebări grele.

Nu, nu vrem un salvator. Nu vrem un zeu cu sânge dacic și sfântă misiune. Vrem un om. Cu creier. Cu coloană. Cu inimă. Cu un limbaj care nu seamănă cu un program electoral tradus de Google Translate. Vrem pe cineva care să nu mintă în fiecare frază și să nu își bage picioarele în poporul pe care pretinde că îl iubește.

Vrem ca Președintele României să înțeleagă ce înseamnă națiune, răspundere, demnitate, strategie. Să ne trateze ca pe o țară cu drept de viață, nu ca pe o pradă de campanie.

România nu e un trofeu. E o luptă continuă.

Și cine va sta la Cotroceni din 2025 trebuie să fie pregătit pentru războiul nevăzut din jurul nostru. Pentru provocările care n-au încă nume. Pentru șocurile care nu sunt în sondaje. Pentru tragediile care nu sunt pe afișe. Pentru generația care încă mai are speranță.

Iar noi? Noi nu mai avem voie să ne mințim. Nu mai avem voie să alegem după simpatie, glume bune și afișe lucioase. Ci după o întrebare simplă, tăioasă și teribil de grea:

Poate omul ăsta să țină România în picioare în mijlocul furtunii? Sau o va trăda, ca toți ceilalți?