Hai la vrăjitoare!

Mă sună ieri, în faptul serii, aşa cum nu a mai făcut de câţiva ani – de altfel, nici eu, deşi avem o relaţie bună, nu am prea făcut asta – o fostă colegă şi prietenă. Chiar prietenă, deşi vorbim rar, din păcate.

Dar prietenia noastră – o ştim amândouă – e una aparte. Învinge timpul şi depărtările. Reluăm, de fiecare dată când vorbim, în modul cel mai firesc cu putinţă, firele care ne leagă exact de unde le-am lăsat ultima dată. Pur şi simplu, aşa ne-a dus viaţa. Ea nu mai locuieşte în oraşul în care eu încă locuiesc, nu mai face, de multă vreme, presă, am apucat-o, ca s-o scurtez, fiecare pe alt drum.

Telefonul ei mi-a amintit de o întâmplare de acum vreo 15 ani, în care am fost amândouă protagoniste. Şi nu pot să nu v-o împărtăşesc, pe scurt, şi vouă. Se întâmpla ca ea să găsească, nu ştiu cum făcea, doar bărbaţi însuraţi, când zicea să aibă o relaţie serioasă. Nu ştia din prima asta, adică ăia, respectivii, nu dădeau în brânci să-i spună când făceau cunoştinţă că, ce să vezi ‚mneata, există o nevastă şi, poate, copii… Abia după ce prietena mea se aprindea bine în relaţia aceea, afla.

Evident, inima ei se făcea zob de fiecare dată şi-şi jura în barbă, ca Baiazid, să se călugărească. Apoi, i-a intrat în cap că trebuie să meargă la o vrăjitoare, ca să îşi afle, cum zicea ea, soarta şi ursita. Cum eram, volens-nolens, confidenta ei, i-am spus că asta e o mare prostie.

Mai bine du-te la biserică, i-am sugerat. „La biserică am fost mereu. Şi nu s-a rezolvat nimic. Dumnezeu nu face pe peţitorul pentru o fată singură, cum sunt eu. Hai la vrăjitoare cu mine!”. Destulă vreme, nu am fost de acord cu chestiunea asta. Dar într-o zi, cătrănită, mi-a zis, ea, prietena mea: „Ce-ţi pasă? Tu ai casă, ai bărbat, ai familie… Nu te mai doare că trebuie să fiu şi eu fericită!”.

Ei, dacă m-a luat aşa… Cum să stau eu în calea fericirii ei? Aşa că, într-o miercuri pe la prânz, am luat-o cătinel, cu ea de braţ, spre vrăjitoarea aleasă de ea din vreme. La poartă – pe cuvânt, doar poartă era, gardul nu exista, nu ştiu din ce motive, dar ai casei, cu rigurozitate maximă, intrau în curte fix pe poartă, nu pe unde nu era, cum am zis, niciun petic de gard; lucru pe care, prietena mea, a insistat să îl facem şi noi, să intrăm adicătelea, pe poartă, ca oamenii civilizaţi, nu… – era o firmă mare, prin care se atesta albastru cu galben pe alb că e cea mai mare vrăjitoare din viaţa asta şi din cele trecute şi viitoare.

„Asta ţine cu Petrolul” – mi-am spus în sinea proprie. Şi, sinceră să fiu, inscripţia de pe firmă nu m-a convins. N-am crezut nicio clipă că de capul vrăjitoarei ăsteia e ceva… Nici mai apoi, după ce am intrat în casă, baba fără dinţi care ne-a întâmpinat ca pe nişte retardate: „Ce face fetili? Vreţi să vă măritaţi, ai?”, nu m-a umplut de respect. Nici luleaua din care trăgea cu năduf baba nu m-a dat pe spate.

Nici mâţa neagră care se învârtea printre picioarele noastre – de m-am dus, Doamne iartă-mă, şi cu purici acasă, la bărbat şi la copii – nu m-a făcut să mă simt pătrunsă de însemnătatea evenimentului. Nici linguroiul – am, acum, şi eu de astea, de amestec cu ele prin dulceţuri şi zacuşti – imens, la vederea căruia prietena mea a exclamat: „Dacă ne trage una în cap cu ăla, ne cântă ăia la redacţie prohodul!”, nu m-a impresionat.

Şi nici capul de mort – e drept, un plastic învechit, nu m-a băgat în fibrilaţii. Iar baba, vrăjitoare cu state vechi, cum ne-a spus că e, s-a prins din prima de faptul că eu nu am bună credinţă în ceea ce-o priveşte. Că mi-a şi spus, de la obraz: „Tu, hochioaso, frumoaso, coconeaso, nu prea mă ai la hicaţi. Nu prea crezi în harta mea, că eu fac hartă, nu aşa… Să vede după faţă!”

Drept care, înainte să mă dumiresc eu a cui hartă o face baba, prietena mea mi-a susurat în ureche: „Schimbă, naibii, faţa aia că rămân nemăritată din cauza ta!”. Am schimbat-o. Dar au venit nişte pirande şi nişte pălărioţi, din clanul babei, şi au început să vorbească tare şi apăsat pe ţigăneşte, idiom din care noi, aşa fete citite cum ne dădeam, nu pricepeam o iotă.

Iar prietena mea a avut o revelaţie: „Dacă pun ăştia la cale să ne facă felul aici? Ne taie, ne fac pachete şi ne aruncă în groapa cu var din faţa casei. Am văzut eu că e o groapă cu var. Îţi dai seama? Nu ştie nimeni unde suntem. Nici ăia de la redacţie!”. Da, îmi dădeam seama. Toţi din redacţie ştiau că am plecat, ziua în amiaza mare, la un caz, nu să ne dea vrăjitoarea în cărţi, de să ne aflăm trecutul, prezentul şi viitorul… Şi iar m-am pricopsit cu faţa de mai devreme.

Prin living-ul babei umblau neţărmurite şi câteva găini negre. S-au cam fâţâit şi astea printre picioarele noastre, că le chema, din când în când, stăpâna să le dea grăunţe. Aşa că, pe lângă puricii luaţi de la pisică, m-am căpătuit şi cu niscaiva păduchi, de am stat, până am ajuns acasă, să mă spăl, numai cu mâna prin cap şi pe braţe şi pe picoare, să mai omor câte o vietate de asta, care ciupea şi mişuna ca naiba.

Nimeni nu înţelegea ce m-a lovit brusc, de dau din mâini şi din picioare, ca apucată de streche. Da, dar baba a avut leac. Pe cuvânt… Ce-a făcut ea, ce-a desfăcut, că, peste vreo doi ani, aşa, prietena mea a găsit un tip neînsurat şi a pus mâna pe el, că şi baba i-a zis aşa: dai de el, pui mâna pe el, nu-l mai laşi… O fi fost coincidenţă? Nu ştiu. Toate ca toate, cum ar veni, dar asta cu hai la vrăjitoare să n-o mai aud…