Hamas: frustrarea naște monștri

Frustrarea dă naştere unor patimi bolnăvicioase: resentimentul, mânia, gelozia, violenţa. Ea caută forme de compensaţie, insuflate de iubirea de sine, de alimentaţie, sexualitate, sau dominare. Fiinţa umană, lipsită de satisfacerea nevoilor elementare sau imaginare, se amărăşte. Nu creşte. Se usucă. (înțelepciunea ortodoxă)

Pe scurt, despre frustrare și frustrați

            Frustratul cronic e dificil de îmblânzit, el are mereu nevoie de o cauză pentru a se defula. Salvatul de bătrânici pe trecerea de pietoni nu-i sațiază dorul de un sine mai demn. Și, de regulă, optează pentru o cauză măreață. O cauză finală, o cauză care să-l merite, în numele căreia să se poată răzbuna pe lumea asta rea care nu i-a dat nimic, i-a luat totul și îl supără. 

            Cel mai aproape de viziunea (să zicem populară) despre măreție se plasează cauzele religioase. Cauzele religioase sunt convenabile, presupun imponderabilitate. Nu ai cum să-l cântărești pe Dumnezeu decât prin tine însuți. Acestea sunt cele pe care le îmbrățișează cel mai frecvent resentimentarul decis să-și schimbe semnificativ și definitiv destinul. Dar, frustratul cronic nu se va simți împlinit slujind blând cauza comunității spirituale din care a ales să facă parte sau la care și-a confirmat apartenența moștenită. El are nevoie de acțiune, în care să investească energia pe care i-o dau gelozia, resentimentul, mânia. Are nevoie de un cadru coerent în care să poată fi violent, să pedepsească fără a se simți pedepsit.

            De aceea, cauzele religioase au avut și au mai totdeauna o aripă militară.

            Să zicem Templierii. Ospitalierii. Teutonii.

            Să zicem Hamas. Frățiile operative de acest gen nu propovăduiesc, ci impun, dacă e nevoie, prin forță, setul de valori spirituale ale credinței pe care o slujesc. Acolo, odată pătruns, frustratul dornic de sens, găsește tot ce-i trebuie: principii, justificare, metodă, scop. Și, dacă dumnezeul ales îi va cere să ucidă, o va face. De fapt, de-abia așteaptă ca dumnezeul ales să-i ceară ceva, ceva cât mai dificil de înfăptuit, ca să-și arate curajul, forța credinței, ca să demonstreze putere și abilitate în efortul personal de a împlini voința divină. Ca să devină mai bun, mai valoros, ca să urce, mai sus, mai aproape de Dumnezeu.

            Hamas este o organizație considerată teroristă în toată lumea civilizată. Dispune, ca aripă militară, de brigăzile Ezzedin Al-Qassam, un  grup ai cărui membri se înscriu, cu devieri neesențiale, în tiparul mental schițat (superficial) mai sus. Sunt bine susținuți financiar de tot felul de sponsori din lumea arabă. În consecință, sunt bine antrenați, pe ei se bizuie acțiunile Hamas pe terenul de luptă. Politicile lor publice se exprimă în luări de ostatici israelieni, incendieri, atentate cu bombe, toată gama de acțiuni care le-a binemeritat calificativul de teroriști. Pentru popor – nimic. Fiindcă, da, există și popor acolo, popor palestinian obișnuit și amărât, la care fervoarea revendicativă s-a atenuat semnificativ în ultimii ani.

            Hamas sunt fanatici religioși, deși fanatici iredentiști ar fi o definiție mai aproape de adevărul adevărat al convingerilor acestora. Frustrarea lor e reală (și are argumente valabile într-un trecut istoric nu foarte îndepărtat) dar – greu de înțeles – nu ține cont de realitate. Își vor țara înapoi deși, de zeci de ani de zile, capătă mereu și mereu dovezi că acest lucru a devenit imposibil. Iar fanatismul religios este masca pe care și-o pun membrii Hamas atunci când dezbat agenda și stabilesc „politica” grupării. E simplu pentru ei, dezbaterile sunt scurte. Evreii trebuie aruncați în mare. Nu trebuie să justifice nimic, în fața nimănui, dumnezeul lor le-a spus tot ce e de făcut. Totuși, nu e nimic religios sau sfânt atunci când masacrezi copii. Niciun dumnezeu nu pretinde asta de la cei care i se închină.

            Hamas a declanșat acum câteva zile un nou episod în nesfârșitul conflict israeliano-palestinian. Un atac surpriză, cu mii de rachete, cu luări de ostatici, cu civili israelieni uciși la întâmplare, cu sute de copii decapitați. Copii. O, Doamne!

            Israelul va răspunde în forță, au și început s-o facă. Dar, foarte probabil, nu o vor face rapid, decisiv și copleșitor, așa cum a sugerat președintele american Joe Bidden. Va fi probabil sfârșitul oficial al Hamas. Un război lent și epuizant de gherilă urbană, cea mai oribilă formă de război. Cu extras toți șobolanii teroriști de prin găurile în care se ascund cu câte un scut uman la capătul pistolului, cu avans foarte lent, casă cu casă, pivniță cu pivniță, acoperiș, pod, toaletă, debara, trape și tuneluri…

            Va dura.

            Dar, să fim bine înțeleși, la final, fiecare membru Hamas va fi pătruns prin Bab al-Djihad în Grădinile Desfătărilor, de unde, între o cupă cu vin și o cană cu lapte și miere, ne vor trimite și nouă câte un selfie cu două-trei hurii nurlii. N-o spunem noi, a promis-o Israelul. O țară care nu prea glumește.