Hidroelectrica repornește Porțile de Fier I: s-a reparat colosul, dar sistemul e ruginit

Hidrocentrala Porțile de Fier I repornește glorios, după ani de indiferență. Dar în spatele luminilor aprinse se ascunde întunericul în care statul român își ține viitorul energetic.

Un colos uitat între ape și betoane

Când vrei să vezi esența României în zece secunde, uită-te la ce se întâmplă cu Porțile de Fier I: o hidrocentrală gigantică, operată în comun cu Serbia, simbol național și sursă uriașă de energie curată, a fost lăsată ani de zile să ruginească, să crape, să putrezească. Acum, brusc, se taie panglici și se rostesc discursuri sforăitoare despre „repornirea glorioasă”. De parcă noi am fi făcut ceva între timp, nu doar am stat și am sperat că betonul e etern.

Ceaușescu a făcut-o bine. Noi am lăsat-o să moară încet

Porțile de Fier I nu e doar o construcție colosală. E o rană vie pe harta mentală a României: începută în 1964, finalizată în ’72, e una dintre puținele opere inginerești pe care Ceaușescu le-a făcut cu adevărat bine. O centrală care, împreună cu sora ei de peste graniță, a domolit apele Dunării și a băgat curent electric în milioane de case.

Dar ca orice lucru bun în România, și-a pierdut strălucirea în nepăsare. Ani de subfinanțare, de ignoranță tehnică și politică, de lipsă de respect pentru infrastructura critică. Mecanismele s-au gripat, turbinele au scârțâit, inginerii buni au plecat, iar statul a tăcut. Pentru că, între timp, energia verde a devenit o jucărie de băieți deștepți, iar hidrocentralele n-au rating pe bursă.

Șuruburi schimbate cu fanfară și poze de PR

Acum, Hidroelectrica anunță fericită că a finalizat modernizarea Unității 1 a Porților de Fier I. Toți se bat pe umăr că, după 50 de ani, au reușit să mai schimbe niște șuruburi. Vestea bună e că centrala va funcționa mai bine. Vestea proastă? Ne-a luat zece ani de discuții, proiecte și amânări ca să modernizăm o singură unitate. Timp în care rețelele energetice ale Europei și-au făcut upgrade complet, învățând să depoziteze curentul, să-l dirijeze, să-l optimizeze.

România, în schimb, merge pe principiul „merge și-așa”. Ne bazăm în continuare pe hidrocentrale bătrâne și centrale pe cărbune fumegânde. Nu avem niciun plan coerent de dezvoltare energetică. Proiectul Tarnița-Lăpuștești, care ar fi putut transforma excesul de energie solară și eoliană în stocare hidro prin pompaj? Mort din fașă. Investițiile în baterii industriale? Un banc bun de spus la conferințele despre sustenabilitate.

Țara care repară când alții inovează

Ce vedem azi la Porțile de Fier e simptomul unei boli adânci: incapacitatea statului român de a întreține ce construiește, de a actualiza ce moștenește, de a inova ce consumă. Preferăm să lăsăm totul să se degradeze, să așteptăm momentul când devine prea târziu, și abia atunci să aruncăm cu bani – nu ca să inovăm, ci ca să reparăm.

Și totuși, repornirea unității nu e doar o știre tehnică. E o fereastră spre ceva mai mare. Dacă România ar înțelege că are în hidrocentrale o comoară energetică, un avantaj climatic și un atu strategic, ar investi masiv. Ar construi centrale noi, ar lega stocarea de vârfurile de producție regenerabilă, ar deveni furnizor regional de energie. Dar pentru asta îți trebuie viziune, curaj și oameni care să vadă dincolo de următorul ciclu electoral.

În loc de asta, ne mulțumim cu inaugurări prăfuite și poze cu generatoare proaspăt vopsite. E ca și cum ai scoate de la naftalină un avion vechi, i-ai pune o panglică la bot și ai spune că România tocmai a lansat un program spațial. Arată bine în poză, dar nu decolează.

Serbia, mai mică, mai săracă, dar cu capul pe umeri

Ce e și mai frustrant e că vecinii noștri sârbi – cu un buget mult mai mic, cu o economie mai mică și cu o politică la fel de volatilă – au știut să-și păstreze partea funcțională din Porțile de Fier I. Nu s-au grăbit să aplice „strategia românească” de amânare perpetuă și degradare lentă. N-au ignorat mentenanța, n-au lăsat Dunărea să treacă pe lângă ei în silenzio stampa.

Belgradul a înțeles că fluviul ăsta nu e doar o linie pe hartă și o rută comercială fluvială: e un ax strategic. Pe Dunăre se pot transporta mărfuri, energie, interese. Iar hidrocentralele sunt cheia, nu doar pentru alimentarea cu electricitate, ci și pentru stabilitatea energetică și politică a regiunii.

Poziție de invidiat, reacție de figurant

România, cu o poziție incomparabil mai avantajoasă – cu deschidere la Marea Neagră, cu Dunărea formând graniță cu mai multe țări, cu acces la piețele din est și din vest – nu știe ce să facă cu acest potențial. N-avem flotă comercială fluvială. Nu avem infrastructură portuară coerentă. Nu avem nici măcar capacitatea administrativă de a sincroniza investițiile de pe malul Dunării cu obiectivele energetice naționale.

Porțile de Fier I ar fi trebuit să fie un simbol al unei politici externe inteligente, al unui parteneriat româno-sârb modern, bazat pe interese energetice comune și pe profit pe termen lung. În schimb, noi venim la masa negocierilor cu turbine ruginite și promisiuni că „o să fie bine”. Serbia vine cu cifre, mentenanță și rezultate. Iar asta se vede.

Cine controlează fluviul, controlează regiunea

Și dacă tot vorbim despre geopolitică, să nu uităm un lucru esențial: Dunărea e punct de contact între Uniunea Europeană și Balcani. E rută de tranzit pentru gaz, petrol, cereale, containere și interese. Iar cine controlează infrastructura de pe Dunăre – baraje, ecluze, porturi, noduri de energie – are un cuvânt de spus în toate discuțiile mari despre transport și securitate energetică în regiune.

România, în mod paradoxal, e acolo, dar nu contează. Are poziția, dar nu are voința. Are resursele, dar nu are planul. Serbia, deși e în afara UE, se mișcă mai repede, mai coerent și cu o înțelegere clară a ce înseamnă fluviul ăsta pentru viitorul regiunii.

Porțile de Fier nu sunt doar o hidrocentrală. Sunt o hartă întreagă comprimată într-un nod de beton, fier și apă. Sunt punctul unde se întâlnesc geopolitica, energia și nepăsarea. Dacă România nu înțelege că fluviul ăsta e arteră vie și nu relicvă istorică, va continua să piardă bătălie după bătălie, nu doar la kilowați, ci și la influență. Și va rămâne, ca de obicei, cu mâna pe harta Europei și ochii în gol.

Porțile de Fier sunt încă acolo. Întrebarea e: mai suntem capabili să trecem prin ele?