Îmi pare bine, Fistichio…

Îmi pare, pe cuvânt, bine, Fistichio! Că, de exemplu, nu rămânem noi, oamenii, cantonați în principii, în idei, în concepții pe care, la un moment dat, în viață, le avem.

Îmi pare bine că, atunci când vedem că unele relații, de prietenie, de amiciție, de dragoste, nu mai merg, ne rupem de ele, înainte să devenim toxici ca ele, înainte să scârțâim ca ele, înainte să fim patetici sau să cădem în ridicol.

Poate că, da, e bine, ca într-o anume clipă să avem unele principii şi unele relaţii, de care, când trebuie, să ne dezicem, cu spirit de răspundere. Ca să-nvăţăm din ele. Ca să tragem concluzii. Ca să facem comparaţie.

Ca să mergem mai departe. Şi nu oricum, ci evoluând. Fiind mai deştepţi, mai selectivi, mai atenţi. Îmi pare bine, Fistichio, că unii dintre oamenii care contau acum câţiva ani pentru mine, acum nu mai au nicio însemnătate.

Îmi pare bine că am deschis ochii, că am văzut, că m-am luminat. Nu spun că ei sunt răi şi eu sunt bună. Deloc. Spun doar că, între noi nu există – deşi am încercat, deşi am dat şanse unei relaţii, deşi am zis lasă, că mâine va fi mai bine ca ieri, căci nu rup niciodată punţile, fără să fiu sigură că am făcut tot ce se putea face ca să fie bine – acea compatibilitate care face ca o relaţie, de orice fel ar fi ea, să traverseze timpurile.

Îmi pare bine, Fistichio, chiar mă felicit, că la momentul ăsta, după ce mi-am luat porţia de amar din viaţă, nu mai sunt, cum am fost mereu, mama tuturor răniţilor din lume. Şi îmi pare bine că, pentru mine şi sufletul meu şi familia mea, am învăţat să cern.

Uite, îmi pare bine că, într-o zi, mi-am însuşit, ca un om mare, o lecţie de viaţă. Şi am schimbat ce trebuia schimbat – desigur, mai am încă relaţii care trebuie, dacă nu în totalitate, măcar parţial, modificate – ca să pot afirma azi că am în jur oameni minunaţi, oameni care cu adevărat contează.

Lucram, într-o perioadă, cu două doamne. Una fistichie, ca să zic aşa, cu gura mare, cu vocabularul mai colorat, cu ceva păcate – pe care i le ştiam – la activ. Şi una serioasă, familistă, lapte şi miere în discuţia cu mine.

Cum aparenţele înşală, credeam, ca o proastă, că prietenă îmi e cea de-a doua. Pe prima, tot din prostie, o ţineam, oarecum, la distanţă. Deşi ea, prin tot ce făcea şi prin tot ce spunea, îmi demonstra că îmi e prietenă, că mă pot baza pe ea, că nu blufează în relaţia cu mine.

Cealaltă, în schimb, serioasa, ca să zic aşa, dădea mereu semne că mă foloseşte. Că se bagă în seamă cu mine din altfel de considerente decât cele de prietenie sinceră. Am văzut de multe ori asta. Mi-au şi spus-o alţii, mulţi, din imediata noastră apropiere.

Eram, însă, paradoxal, căci vedeam, oarbă. Ca să nu zic iar că eram bătută în cap. Până-ntr-o zi, când, pur şi simplu, mi-a picat pânza de pe ochi. Cineva din familie avea probleme serioase de sănătate. Şi o sun pe serioasa, ca să îi cer un număr de telefon, pe care ştiam sigur că ea îl are, al cuiva de la Casa de Asigurări de Sănătate.

Eu, disperată, ea liniştită. Şi îmi spune, cu cel mai firesc ton din lume, că a uitat telefonul la cineva şi, doar în telefonul acela are salvat numărul pe care îl ceream. Căci, altminteri, desigur, mă ajuta. Nu doar că mi-l dădea, dar suna şi ea să pună o vorbă bună la acea cunoştinţă.

Am închis, potopită de supărare. Ce mă fac? Încotro o apuc? Şi, cum, în definitiv, rezolv? Şi, abia după ce am închis cu serioasa, am realizat un fapt cumplit: ea avea doar un telefon, cel pe care tocmai vorbiserăm. Nu mai multe, nu altele sau altul, unde să aibă stocat numărul ăla de telefon.

Doar că, vorba lui Bastos, în nemernicia ei, nu voise, pur şi simplu, să îmi dea acel număr de telefon. Atunci, doar atunci, am înţeles. Eu eram bună: să îi dau subiecte, să îi scriu ştirile, să îi aduc de toate de la ţară, să o împrumut cu bani, să fiu mereu, umăr lângă umărul ei, când se plângea şi când avea nevoie.

Dar nu meritam de la ea nici măcar un număr de telefon al unei persoane publice, care ar fi putut salva viaţa unui om. Da, îmi pare bine, Fistichio! Că din clipa aceea, mi-am retras, pentru totdeauna, ambasada de la acea doamnă. Degeaba a venit ea la mine, apoi, şi m-a întrebat, şi a părut că îmi e alături.

Uşa dintre noi două nu doar că am încuiat-o definitiv, dar, şi cu intenţie, am blocat-o. Şi am aruncat, aiurea, cheia. Ca să nu mai dau niciodată de ea. Şi îmi pare bine că nebuna aia, de nu dădeam, în primă fază, doi bani pe ea, îmi e şi azi, şi acum, după o eternitate, prietenă bună. E una dintre puţinele bune prietene pe care le am.

Îmi pare bine că am învăţat s-o preţuiesc, aşa dilie cum pare ea, la prima vedere. Şi îmi pare bine că am puterea să recunosc că, da, la un moment dat, am greşit faţă de ea. Fistichio, îmi pare bine, pe cuvânt, că am avut discernământ şi am ales. Te-am ales pe tine. Nu am rămas prinsă într-o prietenie toxică şi nocivă.

Îmi pare bine şi tu ştii că-mi pare bine. De-aia zic, e bine că nu – şi să nu – rămânem noi, oamenii, prinşi în relaţii ori concepţii care, din diverse motive, nu ni se mai potrivesc. Nu ne mai încântă. Nu ne mai fac bine. Ba, dimpotrivă.

Îmi pare bine că, deşi nu din primul moment când se impunea, am învăţat să selectez. Şi-mi pare tare bine că am, acum, alţi prieteni. De calitate. Ca voi, care citiţi acum rândurile astea. Fistichio – te ştii tu şi sper să citeşti curând rândurile astea – să ştii că, nu doar că îmi pare bine că-mi eşti prietenă, dar sunt şi mândră de acest fapt.

M-am trezit cu gândul ăsta, să îţi spun că-mi pare bine că, deşi nu sunt cea mai agreabilă prezenţă întotdeauna, ştii, poţi şi vrei să rămâi prietena mea. Şi-mi pare bine, Fistichio, că mă suni la trei dimineaţa, că fugi la mine, când mă podideşte plânsul, că dai cu mine de pământ, când merit. Îmi pare bine, Fistichio, şi tu să nu uiţi asta.