Interviu. Alina Șova: „Mi-am dorit să scriu o carte ca o oază salvatoare pentru cei ce se simt blocați în propriile lor vieți, de prea multă iubire sau ură”

„De ce ar trebui să cumpărăm cartea ta?”, „De ce? Ca să evadăm din cotidian unde auzim, de ceva timp, doar despre boală și înstrăinare”…Doar o întrebare și doar un răspuns din lungul dialog cu autoarea romanului „Oameni la pescuit” – o carte cu un subiect „greu de digerat”…

Știți acele sute de povești cu trafic de persoane din România? Acele povești care, teoretic, nu atrag pe nimeni, pentru că sunt crude? Sau pentru că de la bun început se pune acel stigmat că „așa sunt fetele astea” sau „și-au căutat-o cu lumânarea”…Cartea „Oameni la pescuit” de Alina Șova dezvăluie acele mecanisme psihologice foarte rafinate pe care „pescuitorii de oameni” le pun în aplicare pentru a atrage victimele lor în aceste rețele. Scriitoarea spune că și-a dorit să scrie această carte pentru toți cei care se simt blocați, abandonați de viață, pentru toți cei care încă mai așteaptă salvarea să vină din cer uitând de propria lor putere.

Doua femei din două lumi diferite, statuturi sociale diferite, țări diferite (România și Norvegia)…Sunt  atrase pe nesimțite într-o rețea de trafic de persoane. Povestea lor constituie un roman neașteptat (pe această „temă”), de 450 de pagini, scris în stil deconstruit și care lasă cititorului ocazia să descopere cine se ascunde în spatele personajului misterios care „pescuiește” fetele și le leagă destinul. Deși subiectul e „greu de înghițit”, romanul are mult umor, e lejer și poartă cititorul de la un cotidian aproape banal, la drama în care se afundă fetele. Cartea a apărut la Editura Coresi și este disponibilă atât în format e-book, cât și print. În plus, în carte sunt inserate QR cod-uri cu trei melodii. Practic, cartea are propriul ei soundtrack! Mai multe despre „procesul de producție” al unei asemenea cărți am aflat chiar de la autoare, într-un interviu acordat Ziarului Puterea.  

Cine ești tu, Alina Șova?

08:49, 09.12.2024 • Dezvăluiri

Ce a scris Călin Georgescu în cartea lui Robert F. Kennedy Jr.

Mi-ar plăcea atât de mult să am răspuns la întrebarea aceasta fără să fiu nevoită să înșir o lista lungă de școli, instituții și realizări…Dar am de ales? Avem cu toții nevoie de repere: am absolvit Școală Națională de Științe Politice și Studii Administrative, atrasă fiind de filosofie, apoi mi-am croit drum în lumea corporate, unde m-am maturizat și am învățat enorm.

În 2013 am publicat romanul de debut: „Două linii roșii”, cu suportul Editurii Tracus arte, roman care s-a bucurat de un larg success, mai ales în rândul tinerilor. Apoi, după emoția lansării a urmat vidul lăsat de nevoia unei noi creații. Așa că au urmat ani de călătorie, căutări și renunțarea la ce am fost atunci pentru a îmbrățișa cât mai deplin tot ce ar fi însemnat „acum”. Așa că, între atunci și acum am devenit mamă, am călătorit mult și departe, mi-am făcut noi prieteni…practic m-am lăsat trăită de viață.

Ce pot spune e că, după nouă ani de la lansarea primului proiect literar, mi-am dat voie să cresc, să uit de mine, cea din 2013, să uit cine credeam atunci că ar trebui să fiu, lăsând poveștile să curgă cu naturalețe, să încolțească, să se dezvolte cu delicatețe.

Când ai început să scrii? De ce și pentru cine?

Poate părea ciudat însă de fiecare dată când mă așez în față unei pagini albe, mi se pare că este pentru prima oară când încep să scriu cu adevărat. Am trac de fiecare dată  și nu doar la fiecare nou roman sau proiect literar, ci la fiecare capitol, la fiecare pagină, la fiecare corectură pe care o fac poveștilor pe care le redau. Poate e vorba de o timiditate sau de o evlavie în față cuvântului scris și a poveșții ce mă cuprinde, mă conține și pe care o las să treacă prin mine, de multe ori fiind doar ghid la poarta gândului. Am cochetat cu scrisul mereu, fără însă să mă iau în serios, asta până în 2011 când am început să aștern romanul „Două linii roșii”. Am continuat apoi, aproape zi de zi să mă dăruiesc acestui exercițiu: povestiri scurte, notițe, fragmente de dialoguri, realizând un puzzle care ușor m-a ajutat să-mi ascut condeiul, dar și să adun material pentru cel de-al doilea roman „Oameni la pescuit”.

Cum ai descrie, în câteva cuvinte, cartea „Oameni la pescuit”?

E o carte care te poartă departe: de casă și de viața ta. E un roman ce îți permite să evadezi, să călătoreșți  alături de personaje în Miami, în Caraibe, în Oslo dar și în lumea umbrelor și miturilor caraibiene, unde îngeri decăzuți visează înălțarea din praful alb al stupefiantelor. Vei călători în lumea ocultă a traficului de persoane dar mai ales în gândul ce stă la temelia acestei lumi: placă turnantă în care abuzul și uitarea de sine sunt normă. E o carte cu cântec care te încântă, la propriu, fiind prima carte cu o coloana sonoră dedicată: vei regăși muzică și vers în dialogul personajelor și apoi le vei putea asculta cu ușurință, scanând QR code-urile din carte.

De ce ar trebui să cumpărăm cartea ta?

De ce? Ca să evadăm din cotidian unde auzim, de ceva timp, doar despre boală și înstrăinare, că să călătorim departe, să radem alături de personaje și să ne bucurăm de viață alături de ele. Să ne regăsim pe noi înșine mai înțelepți, mai curajoși, mai liberi. Și mai ales, să ne iubim mai mult: pe noi înșine și unii pe alții.

Cum s-a născut acest roman?

Totul a început cu o călătorie făcută la scurt timp după publicarea primului roman, „Două linii roșii”, când ca autor, după o lansare de succes, neașteptată, mă găseam într-un mare vid deschis de lipsa totală de inspirație pentru ce va urma. Așa că am acceptat să plec departe, pentru a fugi de mine și de îndoieli. Am călătorit alături de câțiva prieteni buni în Caraibe: St.Barths și St.Marteen și surpriză: acolo am descoperit o lume nouă în care am renăscut fără măcar să realizez.

Dacă atunci când îmi imaginam călătoria visam doar plaje însorite și ape de turcoaz, când am ajuns acolo deși practic pășeam într-un paradis exotic, am fost atrasă de tot ce se povestea de dincolo de pliantele pentru turișți. M-am îndrăgostit de oamenii locului, de  tradițiile lor, de înmormântări și nunți, de cultură creolă și de viață insulară. Am plecat, după trei săptămâni de soare, cu sufletul plin de povești, din cele mai diferite. Partea mai înnorată a acestei călătorii a fost când am descoperit cu stupoare, căci ochiul nu-mi era deloc pregătit să vadă așa ceva, fetele care își vindeau corpul la colț de stradă, în miezul zilei. Auzisem și citisem peste tot cum că zona Caraibelor este cumva placa turnantă a celor mai scumpe vicii, însă nu mă așteptam să cum aceasta se împletește natural cu viață paradisiacă, de zi cu zi. Aceste fete frumoase, vânzătore de plăceri, venite din toate colțurile lumii mi-au stârnit interesul într-atât încât am avut curiozitatea să schimb câteva vorbe în schimbul a câțiva euro, să le întreb ce le-a adus aici, ce le face să accepte cea mai veche meserie din lume. Ce am aflat m-a surprins și mi-a rămas în cap ca un refren: acela al neputinței condiționate.

Întoarsă din Caraibe înapoi acasă pe vechiul continent, vedeam contrastul dintre cele două lumi din ce în ce mai puternic. Așa că a încolțit ideea de a scrie despre diferențele dintre est și vest, dintre lumile occidentale și cele est-europene, dintre femeile ce sunt sortite să se vândă și cele care își oferă viață pe altarul renunțării de sine în sânul familiilor. Și-apoi, ca de nicăieri, mi-a căzut în mână un articol dintr-un ziar de la noi: cum o față a fost vândută unei rețele de prostituție de chiar iubitul ei, pe un câine și câteva grame de cocaină. Fără să cârtesc am decis să mă dedic acestei teme. M-am dedicat următorii ani studiului: cine sunt fetele acestea care sunt atrase în rețelele de traffic de persoane, ce caută ele, cine sunt traficanții, care este profilul acestora ? Răspunsurile pe care le-am aflat m-au surprins și m-au întristat, și uite așa, puțin câte puțin cartea „Oameni la pescuit” a prins din ce în ce mai mult contur.

Rezultatul?

Ei bine,rezultatul este o carte ce descrie mecanismele pshihologice ce atrag diferite fete în aceste rețele. Am dat glas poveștilor personale ale fiecărui personaj, atât cei pescuiți dar și „pescarilor de oameni” în încercarea de a crea un tablou complet. Rezultatul? O frescă a abuzului și a manipulării și multe întrebări pe care poate ar fi util să ni le adresăm noi, fiecare-n parte, căci într-o lume unde un om este vândut pe un câine, suntem cu toții părtași, mai mult sau mai puțin, la acest scenariu.

„Oameni la pescuit” îmi doresc să poarte cititorul departe de casă, mai ales acum când a călători este mai dificil.  Cartea se adresează sufletelor călătoare, celor curioși, celor cărora le place să descopere lumi și perspective noi, mai ales în tot ceea ce pare a fi familiar, banal. Un autor pe care îl admir enorm, David Foster Wallace, spunea  “Writing is for disturbing the comfortable and comforting the disturbed”. Mă ghidez mult după acest dicton, scriind în primul rând pentru cei tulburăți, abuzați de viață, uitând de frica de a tulbura o realitate peticită din iluzii și etichetări. Romanul „Oameni la pescuit” vorbește cu umor, naturalețe și voită detașare despre abuzul emoțional, atât de infiltrat în lumile în care ne regăsim, indiferent de clasa socială. Cartea aduce abuzul în prim plan, fără să „scoată ochii”, fără să găsească vinovați, fără să judece și fără să facă să pătimească nici cel rănit și nici asupritorul. Abuzul primit și dăruit, acel cerc vicios pe care îl întreținem cu toții fără măcar să bănuim că suntem cu toții părtașii unei mari și crunte violențe și nedreptăți, este poate cea mai eficientă și mai subtilă „armă” a neajutorării condiționate de care suntem cu toții vinovați, măcar o dată-n viață.

Mi-am dorit ca această carte să vină ca o oază salvatoare pentru cei ce se simt blocați în propriile lor vieți, de prea multă iubire sau mult prea multă ură. Am scris-o pentru cei blânzi, pentru cei iertători, umili, pentru cei fără de speranță că ar mai fi lumină.