Interviu neconvențional. Caietul de dictando

Condeiul cu poveşti în vârful peniţei – desigur, exagerez, că nu mai foloseşte nici mam’mare… asta… tanti Elvira, darmite eu, peniţa şi condeiul nici când fac listele de cumpărături, şi nici nu ştiu dacă vreun stilou dintre alea câteva din casă (naiba ştie pe unde-or mai fi!) mai e bun de ceva, dar cum era să zic în introducere de tastatura calculatorului?

Se ducea toată poezia, câtă pot să am eu, care nu scriu versuri – ne-a purtat, graţie invitaţilor fabuloşi de la Interviul neconvențional, peste tot. Am fost în multe locuri, am aflat multe poveşti şi, multe emoţii, în mod firesc, ne-au potopit. Ei, bine, unde poposi-v-om azi, n-am mai fost.

Parol! Parol de republicană, adicătelea, nu or’şcum. Vă e dor de mare? De mări, adică? De Brăila? De aventuri? De mercenari, de vikingi, de corsari? M-am gândit eu că da. Că şi mie mi-a fost. Şi, iaca, din atâta dor de doruri, am zis să aduc marea şi toate astea la voi. Invitata de azi de la Interviul neconvențional este doctor…

Hei, staţi, nu faceţi listă pentru programări la consult, că e doctor în economie mondială. Are simţul umorului, visa, în copilărie, să se mărite cu Tudor Vladimirescu – da’ mai bine că n-a mai visat, că l-au scos ăştia şi de pe bancnota aia – şi scrie proză – cel mai mult, căci, da, uneori, cochetează şi cu poezia – de aventuri, pentru, zice ea, adolescenţi.

Eu vin şi spun că romanele ei sunt, da, prizabile la orice vârstă, dacă încă mai avem sufletul tânăr în adâncuri. Cum vreau poveşti de la oameni de poveste, pentru alţi oameni de poveste, invitata de azi e pe tipic. Şi, gata, că s-a furat cam mult, cum s-ar zice pe la mine, pe la mahala! Pornim discuţia, taifasul, şueta, joaca.

Mayday, mayday, doamna căpitan Marina Costa! (Ha, ha, ha… Acesta este pseudonimul autoarei, numele ei este cel puţin la fel de frumos ca pseudonimul. Ce vă uitaţi la mine? Că io nu divulg nimic! Încă…) Şi iar mayday! Avem urgenţă urgentă. Cum, în ce parte, pe ce culoar intrăm cu interviul? Să nu ne buşim cu vreun remorcher. Să nu ne taie calea vreo balenă sau vreun rechin. Aoleu! Ocheanu’ meu nu minte. Corabie cu piraţi la orizont! Căpitane, treci la tribord, mămică! Nava interviurilor e pe mâinile tale. Că io, numai gura-i de mine şi, dincolo de geamandură, unde am poposit, ca menestrelu’, cu vreun tango sau cu vreo două, nu prea m-am încumetat.

Întrebare: Marina, ţii timona cu mine, da? Căci eu, deşi pare că o cârmesc bine, nu mă pricep, neam, la navigat.

R: Da, o țin. Am ținut-o și în realitate, la 18 ani, pe o șalupă, pe Dunăre, între Corotișca și Brăila, vreun sfert de oră, sub supravegherea atentă a titularului. Nu uit toată viața această experiență!

Î: „Las lumii moştenire / un teanc de cărţi / şi un teanc de bugete aprobate. Atât a fost trecerea mea prin lume…” Am lucrat în management de fonduri europene, de acolo vin bugetele aprobate. Aşa mi-a spus Marina Costa într-una dintre discuţiile noastre care au precedat-o pe asta, de la interviu. Dragă Marina, eşti de acord să ne dai mai multe detalii despre astea? Cum se împacă volumele pe care le-ai semnat cu fondurile europene? Eu, care sunt pafaristă total la bugete, socoteli, cifre, nu prea le văd împreună. Dar tu, doctor în economie mondială, ştii mai bine.

R: Dorința de a scrie a venit mult înaintea științelor economice. Cred că o am în sânge! Totuși, nu voiam să urmez Facultatea de Litere, ci filologia, engleză-spaniolă. Cam greu, pe vremurile acelea. „Cum adică, profesoară de engleză la Cucuieții din deal, cu juma’ de normă în agricultură? Treci la Liceul Economic, că-ți dă o meserie, și continui tradiția familiei!” s-a revoltat mama. Așa că, tata economist, mama economistă, fratele mamei economist… N-am avut încotro. Faptul că am talent la limbi străine și vreo trei atestate de traducător, să dovedească lucrul acesta, m-a ajutat să rămân în relații internaționale/ integrare europeană/ fonduri europene. Am adus țării aproape un miliard de euro fonduri nerambursabile, în perioada 1994-2016. Mi-am pus umărul și la integrarea europeană, pe vremea negocierii capitolelor de aderare. Ba chiar și la Acordul PSAL 2, cu Banca Mondială, în 1999!

Î: Şi, de fapt, ca să putem merge mai departe, cine eşti tu, Marina Costa şi ce-ai făcut în ultimii, măcar, 10 ani?

R: Cine sunt? Fiică, soție, prietenă devotată, economistă, traducătoare, beneficiară a unei pensii anticipate când mi s-a restructurat funcția de sub picioare, la sfârșit de 2016, scriitoare… și un om obișnuit. Nu știu ce aș putea spune mai mult despre cine sunt. Decât, poate, că Marina Costa este pseudonimul de scriitoare. Născută și crescută în București, în zodia Berbecului, anul de grație al Decrețeilor, 1968. Totuși, orașul meu de suflet, pe care îl iubesc mai mult decât Bucureștiul, este Brăila. Au spus vreo două scriitoare brăilence că mă declară brăileancă adoptată! Așa că în ultimii 10 ani am gestionat fonduri europene, am făcut demersuri pentru ieșirea la pensie, am avut grijă de mama zi și noapte în ultimii ei doi ani de viață, am publicat 12 cărți (din 2016), am scris, am câștigat câteva premii literare, am trăit.

Am obținut premiul I la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2018, cu textul intitulat „Floare de foc”, și premiul special „Fănuș Neagu” la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea” 2019, cu textul intitulat „Viață pentru viață”. Cele două volume de proză scurtă mi-au fost editate ca premiu. Pentru celelalte premii și mențiuni am primit cărți și diplome.

Î: Ai zis de pseudonim. Și cred că, azi, trebuie să știe lumea și numele tău real. Lelia Elena Vasilescu e el. Și să continuăm. Ce-ai scris, ce-ai publicat, sub egida căror edituri? Şi dacă scrii din copilărie ori acum şi-au cerut poveştile din tine dreptul la cuvânt. Dreptul să fie scrise. Dreptul să fie împărtăşite lumii.

R: Scriu din clasa întâi. Am avut compuneri și poezii la gazeta de perete a clasei din clasa a doua sau la revista școlii, din clasa a cincea. Mama spunea că încă dinainte de școală făceam povești împreună. Prima încercare de roman a fost în clasa a șasea. Era western, influențat de Karl May, Fenimore Cooper, Nicolae Frânculescu, și însuma două caiete de o sută de foi. Au urmat multe astfel de caiete…

„Pribegii mărilor”, roman, Editura Betta, 2016 (prima ediție) și Editura Hoffmann, 2019 (ediția a doua, revizuită)

„Vieți în vâltoare”, roman (2 volume), Editura Betta, 2017

„Alte vâltori ale vieții”, roman, Editura Betta, 2019

„Prietenii dreptății”, roman (2 volume), Editura Astralis, 2018

„Echipajul”, roman, Editura Amanda Edit, 2018 (prima ediție), și, respectiv, 2019 (ediția a doua, revizuită)

„A doua cursă”, roman, Editura Amanda Edit, 2019

„Soarta mercenarului și alte destine”, proză scurtă, Editura Hoffmann, 2019

„Farmecul mării”, roman, Editura Amanda Edit, 2019

„Drumuri și doruri”, poezii, Editura Amanda Edit, 2019

„Ocrotiți de sirene”, proză scurtă, Editura Betta, 2019

„De dor, de dragoste, de moarte”, proză scurtă, Editura Astralis, 2021

„Anotimpuri istorice”, poezii, Editura Betta, 2022

Î: Deci, când te-ai apucat de scris, aveai, cum ar veni, material de sertar. Ai adaptat ce aveai scris mai demult sau ai rescris bucăţi din povestirile pe care le-ai publicat?

R: Volumul de poezii, intitulat „Drumuri și doruri”, cuprinde tot ce a meritat publicat din 35 de ani de scris poezii. Sunt, în primul rând, prozatoare. Primele 5 romane publicate au fost scrise, într-o versiune inițială, când eram în liceu sau în facultate. Bineînțeles, nu în versiunea în care au fost publicate. Au fost corectate și completate, nu chiar rescrise. Firul narativ a rămas același, doar cu mai multă logică între acțiuni (logica unei fete de 14-16 ani nu corespunde întotdeauna cu cea a femeii mature!), mai multă documentare, că a apărut internetul între timp, și elemente suplimentare. Astfel, romanul meu de debut, „Pribegii mărilor”, a fost scris, inițial, în anul I de facultate (și completat, la fel ca alte trei, peste tot, nu cu un capitol anume). Din al doilea, „Vieți în vâltoare”, primele 12 capitole au fost scrise, într-o versiune oarecare, în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea. Restul până la 2 volume (plus câte ceva în cele 12 capitole) a fost scris prin 2007, când l-am transcris pe calculator. „Prietenii dreptății” a fost scris în vacanța dintre clasele a unsprezecea și a douăsprezecea, și continuat în clasa a douăsprezecea, „Echipajul” în clasa a noua, iar „Farmecul mării”, în vacanța dintre clasele a noua și a zecea și în clasa a zecea. Repet, toate au suferit corecturi importante.

Î: Povesteşti la persoana I. Asta, de multe ori, face să se confunde naratorul cu autorul. Şi mulţi cititori zic că este vorba despre tine, cea care scrii, în cartea respectivă. Nu ai fost asociată cu acţiunea romanelor tale?

R: Da, mi s-a mai întâmplat. Totuși, eu nu sunt Marina, Roxana sau Emilia, deși fiecare dintre ele are câte o părticică din mine. De obicei, ambiția, talentul la limbi străine, lipsa prejudecăților, devotamentul și dragostea față de mare sau fluviu. Orice altceva face parte din povestea lor, nu dintr-a mea! În proza scurtă și în romanul „A doua cursă”, scriu la persoana a treia, fiindcă așa se potrivea mai bine. Următoarea serie pe care o pregătesc va fi tot la persoana a treia.

Î: Ai dus cititorii cărţilor tale în diferite colţuri de lume: Spania, Mexic, Ţările nordice, Veneţia. Aş putea să te întreb despre vreuna dintre acestea. N-o fac, însă. Pentru că, acum, strigă în mine, prin toţi porii, patriotismul, zic să ne povesteşti despre oraşul în care ai adăstat într-una dintre cărţi, Brăila. Socot că ai făcut, ca pentru oricare volum dintre cele care îţi poartă semnătura, documentare temeinică. De aceea, zic să ne povesteşti despre Codin, despre cuţitarii locului, despre bursa grâului, despre casa cu stafii sau, pur şi simplu, despre oraşul cu salcâmi al lui Sebastian. Adică, aşa cum reiese Brăila din documentarea ta. Aş fi putut să te întreb despre tanti Elvira, despre Chira Chiralina, despre Terente, despre hrubele turceşti. Însă, probabil că, acestea sunt, într-o discuţie, primele întrebări despre Brăila. Şi serios că nu vreau să cădem în derizoriu.

R: Stabilimentul lui tanti Elvira a fost dărâmat între timp, dar eu l-am apucat, în adolescență.

Să-ți dau câteva citate, contemporane și triste, din romanul „A doua cursă” (continuare la „Echipajul”, după douăzeci de ani de la acțiunea principală de acolo)?

„Am constatat cum stau să se prăvălească acum clădirile vechi, din lipsa banilor necesari renovării. Centrul vechi și-a pierdut strălucirea istorică, atârnând la limita ruinării. Parfumul de picior de Paris a dispărut demult, rosti ea, cu ochii spre același scuar, unde numai ceasul rămăsese la fel, cu toate că, probabil, nici el nu bătea același timp…„

„- La Corotișca m-a dus și moș Porfiri, pe vremuri. Era un restaurant, o plajă, un camping…

– Au ars demult, răspunse Ina. Noi nu le-am apucat. Vreo cincisprezece – optsprezece ani au trecut de atunci. Unii au spus că a lovit trăznetul, alții că a fost răzbunare la mijloc.

– Țin minte ciorchinii de struguri atârnând deasupra meselor pe terasa restaurantului. Erau gutui parfumate și mere în jur. O potecă îngustă și sălbatică ducea spre o baltă. Nastea și cu mine ne visam exploratori, deși eu eram cam mare pentru jocurile ei.

– Se chema balta Veriga. Noi, ultima dată, am fost anul trecut. Se poate pescui, dar nu se face baie acolo. Și trebuie să fii atent până unde intri pe canal, că sunt… capcane pentru bărci. După seceta de acum doi ani, Dunărea a scăzut aici în așa măsură, că a scos la suprafață urme ale construcțiilor din vremea romanilor, între Corotișca și debarcaderul bacului de pe Insula Mare. Au venit toți de la muzeu, au venit și de la București, să studieze rămășițele debarcaderului cu rampă și stâlp, folosit pentru nave mai mari decât cele pescărești, ale unui depozit incendiat, precum și fragmente de vase antice, porțelan englezesc de acum două secole, monede din 1700 și 1800… Sunt expuse la muzeu, o parte dintre ele.

Totul se schimbase. Oftă când auzi, de la Mihai, alte necazuri ale locului:

– Este o crimă ecologică, ce se întâmplă cu peștele pe canalul Corotișca! Ai grijă ce faci, canalul este colmatat din cauza aluviunilor depuse în ultimii douăzeci de ani. S-a îngustat, a fost afectată și adâncimea. Când Dunărea scade, seacă destule porțiuni de apă de pe canal. Bălțile nu mai pot să comunice cu Dunărea, iar peștii mor.

Îi veni să plângă când văzu rămășițele restaurantului ars.

– Se mai cunosc scările din piatra și vechiul debarcader, arătă el, ținându-se departe.

Vegetația reclamase locul pustiu, atât pe țărm, cât și în mijlocul canalului, unde se întindea un copac prăbușit, pe post de barieră.„

Avem și cuțitarii moderni, și o răfuială clasică între cei din Chercea și cei din Brăilița:

„În jurul lor se înșirau silozuri dărăpănate, amintind fie epoca de glorie a Piciorului de Paris, a cărui Bursă de cereale dădea ora exactă și prețul corect în toată Europa, fie vremurile din copilăria și adolescența lui, când porumbul Insulei Mari hrănea barjele de mare capacitate, împânzind Dunărea, în ambele direcții. Acum, majoritatea clădirilor fuseseră abandonate, cu acoperișurile fără țigle, pe jumătate putrezite, și interioarele roase de șobolani și alte vietăți dăunătoare. Cei fără adăpost și fără de lege le preferau tovărășia. Problema era să descopere care dintre magaziile abandonate îi găzduia pe cei căutați.”

Î: Cât, unde, cum te-ai documentat pentru scrierile tale? Şi, de fapt, cât este ficţiune, cât este documentaţie, cât este imaginaţie în ceea ce scrii.

R: M-am documentat – pe vremuri citind toate cărțile pe care mi le puteau oferi vreo 4 biblioteci publice. După ce am început să transcriu pe calculator povestirile care meritau (că am și destule caiete fără mare valoare literară, bune doar de râsul curcilor și de amintit zvârluga naivă de odinioară), se inventase internetul și am reverificat informațiile, adâncindu-le. Faptul că citesc fluent în engleză, franceză și spaniolă ajută. Am citit și romane, și memorii, și manuale, și ziare și documente de tot felul.

Am studiat hărți detaliate, să înțeleg tot ce se întâmplă, unde se întâmplă, nu doar google maps și satellite view. Am văzut pe youtube de la imagini din locuri unde nu am putut ajunge vreodată, la cântece și dansuri din locurile și timpurile descrise, lupte de tauri, turniruri și dueluri… Ficțiunea și imaginația se întrepătrund cu documentarea. Eu zic că scriu despre personaje care ar fi putut exista, fără să fie menționate în cronici, în umbra celor menționate în cronici. Uneori, însăși documentarea îmi dă idei noi. Aflu un detaliu care consider că merită împărtășit cu cititorii și îl incorporez în poveste.

Î: Ştiu că ai scris, micuţă fiind, o povestioară în care o vrăjitoare transformă un om în iepure. Ne detaliezi despre ea, despre puterile vrăjitoarei şi despre omul iepure, dar şi despre copila care făcea… o astfel de vrajă?

R: Nu cred că, la șapte ani fără câteva luni, aveam vreo idee clară despre puterile și scopurile vrăjitoarei. Nici cum se scrie o poveste cu sens! Tot ce îmi făta mintea era o poveste… chiar dacă nu avea acțiune suficientă. Am găsit-o la zugrăvit, când eram în clasa a opta, și m-am amuzat.

Î: Vreau să ne zici de caietul dictando de 48 de file, la care ai mai cusut alte file, că era insuficient pentru poveştile tale, dar şi despre dedicaţia către logodnic, pe care a ajuns s-o citească mama lui. Ţi-a devenit soacră, până la urmă?

R: Cam toate cărțile mele arătau, inițial, a caiete dictando învelite cu hârtie albastră. Dacă aveam inspirație mai multă, mai coseam câteva foi. Da, mi-a devenit soacră la nici o lună de la întâmplarea aceea, Dumnezeu s-o odihnească. S-a dus din 2009. O parte din dedicațiile volumelor publicate sunt în memoria ei și a altora care m-au încurajat și nu mai sunt printre noi.

Ne-am plătit singuri toate cheltuielile de nuntă. De ziua viitorului meu soț, cam cu 2-3 săptămâni înainte de nuntă, i-am printat „Pribegii mărilor”, proaspăt transcrisă pe calculator și legată în spirală de plastic, împreună cu o poezie de ziua lui, pe post de dedicație. Când a plecat la serviciu, a citit-o mama lui. A fost captivată, de a uitat ciorba pe foc și nu a mai deschis televizorul la telenovelă. Când a venit Daniel acasă, seara, l-a luat la întrebări de unde am tradus cartea (că nu credea că am scris-o eu, iar ultimul capitol o ajutase să creadă că-i tradusă). S-a mirat și mai tare când a auzit că eu am scris-o!

Î: Îţi plac foarte mult – am făcut săpături, căci sunt ziaristă de investigaţii – literatura rusă şi muzica rusească. Şi, ca să fim obiective, eşti nimeni în drum dacă n-ai citit clasicii şi nu doar, ruşi. Cred că nu se poate, e absolut imposibil, să nu fi făcut măcar o haltă, una mică, dacă tot zici că ai o spoială de cultură, prin fascinanta literatură rusă. Vreau să ne numeşti aici un roman – sau, de ce nu, un poem – al unui autor rus care nu ştiu, ţi-a schimbat viaţa.

R: Literatura rusă – după prietenii din copilărie, Arkadi Gaidar și Nikolai Nosov – Alexei Tolstoi, cu „Aelita”, Pușkin, cu „Fata căpitanului”, Ivan Goncearov, cu „Oblomov”. După cum se vede, cu clasicii prozei rusești mă omor mai puțin. Mi-au plăcut și alte cărți, de alt stil – de exemplu, aventurile lui Mikluho Maklai în Noua Guinee și în Polinezia, sau poveștile de război cu Richard Sorge și cine mai era. Dintre poeți, Serghei Esenin, Pușkin, Konstantin Simonov, Marina Țvetaeva.

Î: Trebuie să ne spui despre Cronicar. Cine e el, cum şi de unde a apărut, ce misie are şi când apare la scenă deschisă. Ba, şi unde îi putem citi, noi, ăştialalţi, cronicile. Că la ziar, clar, nu le dă, nici la tv, şi, pesemne, nici în vreo carte. Cel puţin deocamdată. Are cont pe facebook? Ca să ştiu să mă împrietenesc cu el.

R: Nu are cont de facebook. Până acum nu a avut, în limba română, decât 3 interviuri cu personaje de-ale mele. Aștept cititorii să spună despre ce personaje mai vor să citească interviurile. Împrietenește-te cu el pe blog! https://solpicador.wordpress.com/

Cronicarul este un personaj misterios, care într-o vreme lua interviuri, în engleză, personajelor de pe site-ul meu de povești interactive (roleplaying games), în volumele anterioare. La cel de-al treilea, am renunțat la interviuri, iar povestea a fost finalizată la aniversarea a zece ani a site-ului, în 2020. (De remarcat că un astfel de site/ joc durează, în medie, 6-12 luni, cele de peste doi ani fiind o raritate, dar Before the Mast, cu continuarea Caribbean Dawn, nu a fost singurul.)

Cronicarul niciodată nu se apleca asupra personajelor mele, fiindcă eu eram cea cu interviurile, deci se cuvenea să pun reflectorul pe personajele altcuiva. Nu se spune că acesta are darul de a călători nu numai printre insulele Caraibelor, ci oriunde în timp și spațiu. Vă încredințez eu: poate s-o facă, și a venit să ne demonstreze că vorbește și românește sau alte limbi, dorind să le ia interviuri diferitelor personaje, principale, secundare sau chiar și episodice, din cărțile mele. Voi, cei câțiva care mi-ați citit cărțile, despre cine ați vrea să știți mai multe? Cui să-i ia interviuri?

Î: Mercenarii din cărţile tale. Cum sunt ei? Cu ce arme luptă? Atacă primii, se apără, sunt băieţi de gaşcă sau de comitet?

R: Mercenarii mei preferă, în general, tăișurile. Sabie, pumnal, șiș… Ceea ce nu înseamnă că nu știu să tragă cu pușca și pistolul! Am citit manuale de scrimă din Renaștere, manualul recuperatorilor cămătarilor din Sevilla, luptători cu navaja…. Sunt luptători de onoare. Pot ataca primii, că doar pentru asta au fost trimiși, dar nu ucid pe oricine și oricum. Sunt băieți de gașcă.

Î: Personajele tale, corsari, piraţi, mercenari, corăbieri, vikingi au un salut anume, o vorbă de duh caracteristică, nu ştiu, un cod, un argou, ceva care le defineşte personalitatea? Căci, presupun, nu înjură birjăreşte în aventurile lor.

R: Nu au neapărat o vorbă de duh caracteristică sau un salut anume. Uneori mai înjură, și ei – nu-mi imaginez să nu fi zis vreunul „maldito hijo de puta” sau „carajo!” când au dat de bucluc. (Mă refer la pirații și mercenarii de origine hispanică, sau chiar și la vreunul dintre mariachis ai mei, când rata toreadorul…)

Într-o proză scurtă din volumul „Ocrotiți de sirene”, un personaj (istoric, real și cam beat în momentul acela) s-a exprimat, în limba greacă, la adresa unui camarad eterist, și nu am simțit nevoia de a traduce:

„- Bine, dar Olimpiotul spunea că…

– Na ton heso! înjură Vasili Caravia. Se crede el mai deștept? Îi arăt eu lui… și generalului, care trebuie să vină… Respectați ordinul! Noi suntem cei mai buni! Și dacă Olimpiotul nu este de față acum, arnăuții lui trebuie să mă asculte. Eu am fost numit comandant!

Accentuă ultimele cuvinte cu încă o înghițitură din plosca pe care o avea atârnată pe umăr, râgâind apoi, mulțumit. Prună de Pitești, simți Yanni damful.”

Se știe ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă de la Drăgășani. Nu se poate ști exact cine și cum a înjurat…

Î: Spune-ne despre mercenarul care a visat să cânte în faţa Papei, la Vatican. Wow, ce vis! Mercenarul, nu-i aşa, sângeros, veros, plătit bine pentru fapte şi acţiuni pe care nu oricine acceptă să le facă, îngenunchind, poate, în faţa Papei, în miezul creştinismului. Poate, sărutându-i mâna. Poate, simţind nevoia să i se confeseze. Ce vis, ziceam! Şi ce temă întrezăresc eu de aici.

R: Pe vremea când visase să cânte în fața Papei, El Mirlo nu era un mercenar sângeros, ci un castratto cu o voce angelică, instruit într-un conservator de prestigiu. După ce și-a pierdut vocea și i-a apus visul de a cânta la Vatican, nu știa ce altceva să facă. Un mercenar l-a salvat de la sinucidere și i-a dat altă îndeletnicire în viață. Ce a învățat, vedeți în volumul „Soarta mercenarului și alte destine”.

Î: Că vorbirăm despre teme. Cum le alegi, care sunt ele, în cărţile tale? Adică, dincolo de traversatul mărilor, luptele pentru teritoriu sau putere… Transmit mesaje cărţile? Cui, dacă da, şi aş mai vrea să ne spui dacă le poate recepta oricine, de la prima lectură.

R: Cred că scrierile mele sunt în primul rând pentru adolescenții iubitori de aventură, dar și pentru cei care au fost odată adolescenți și au rămas cu nostalgia. Pot fi receptate de la prima lectură. Într-un week-end ploios, cărțile mele îi pot duce în alte vremuri și locuri, le pot dezvălui o altă lume… și vor rămâne cu drag față de istorie, chiar dacă nu-l aveau înainte.

Cărțile mele se bazează pe valori morale, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței…

Î: Ce zici tu că ar cânta o formaţie de-a ta de mariachis sub ferestrele unei fete? Ar semăna cântecele lor cu acelea ale lăutarilor de pe la noi?

R: Am, pe blog, playlist pentru fiecare carte, într-o rubrică specială de playlists. Menționez acolo toate cele pe care le-am găsit pe youtube dintre cântecele pomenite în carte. Dar, în primul rând, dacă este ziua ei de naștere sau de sfânt, ar cânta serenada clasică a zorilor, Las Mañanitas. Nu ar semăna nici cu ce cântă lăutarii noștri, nici cu celebrele (în ultimele decenii) narco-corridos, baladele traficanților de droguri, fiindcă Los Mariachis del Palo Verde nu cântau așa ceva (dar cei răi, cu care s-au bătut după un concurs, da!)

Î: Ai neamuri multe, veri buni sau de-al doilea? Şi vă ţineţi, cum zice românul, de neamuri? Te întreb pentru că ei, verii, apar adesea printre personajele tale.

R: Am neamuri multe, mai mult veri de-al doilea. În copilărie și adolescență, eram apropiați. După aceea, ne-a dus viața în cele șapte vânturi. De mulți nu mai știu nimic, sau știu că au plecat în străinătate și nu au mai ținut legătura. De obicei, exista câte o mătușă bătrână, bunica unora dintre ei, unde ne adunam cu toții, și când s-a dus generația aceea… Mai țin legătura cu câțiva veri și verișoare.

Î: Eşti o iubitoare de istorie. Nu doar de mări, şi de Dunăre, şi de Deltă. Din istoria noastră cu care personaj, fie el în plan secund sau principal, te identifici?

R: Nu cred că mă identific cu un personaj anume. Admir multe dintre ele. Și la vârsta de 5 ani voiam să mă mărit cu… Tudor Vladimirescu! (Mă îndrăgostisem de el dintr-o piesă de teatru la difuzor, și nu înțelesesem că nu mai trăia demult). Mă rog, tot un pandur de Gorj, colț cu Mehedinți, am luat, până la urmă… S-a întâmplat!

Î: Acum avem întrebări cu sau: Zmeul zmeilor sau făt frumos?

R: Făt Frumos, firește! Cel bun trebuie să triumfe întotdeauna!

Î: Eduardo Palomo sau Fernando Colunga?

R: Amândoi!

Î: Broccoli sau conopidă?

R: Ambele. Când le fac în aceeași mâncare, soțul meu o numește brocopidă.

Î: Artilerie sau infanterie?

R: Artilerie!

Î: Supă ori ciorbă?

R: Ambele.

Î: Dostoievski sau Nabokov?

R: Niciunul. Din proza rusă, mai curând Alexei Tolstoi. Sau Pușkin, și cu versuri, și cu proză!

Î: Caramele sau acadele?

R: Caramele.

Î: Cuţit sau şiş?

R: Ambele. Vizcaina, un fel de pumnal pentru mâna stângă, de rupt săbii, la categoria cuțit. Sau machete. Șiș… navaja, de exemplu, pe care am folosit-o în mai multe scrieri.

Î: Pişcoturi sau fursecuri?

R: Pișcoturi.

Î: Agheasmă sau apă vie?

R: Ambele, dacă n-or fi chiar același lucru.

Î: Conac sau vilă?

R: Vilă, dacă are cine să mă ajute să am grijă de ea. Dacă nu, un apartament la bloc ajunge. Nu m-aș descurca singură la curte. Un personaj de-al meu a învățat, până la urmă, să aprindă soba cu lemne, ca să se mute cu iubitul. Eu am 54 de ani și nu știu să aprind o sobă sau o butelie. Mi-e frică! Aragaz și calorifer, frate!

Î: Râcă sau zavistie?

R: Niciuna. Armonie!

Î: Cupru sau aramă?

R: Tot aia.

Î: Triunghi isoscel sau triunghi amoros?

R: Amoros, că matematica mușcă rău!

Î: Slugă sau stăpân?

R: Cine oare vrea să fie slugă? Mai bine stăpân!

Î: Orlando Teodorovici sau Florin Câţu?

R: Eugen Teodorovici (nu i s-a zis Orlando, e doar un al doilea nume în buletin), că mi-a fost coleg de birou la Ministerul Transporturilor, până a terminat facultatea. M-am înțeles bine cu el. Am fost la nunta lui, la botezul fetiței…

Î: Calorifer sau sobă?

R: Calorifer! Motivul precizat mai sus.

Î: Tobă sau piftie?

R: Ambele.

Î: Să facem şi exerciţiul de imaginaţie, nu? Presupunem că eşti unul dintre fraţii Buzeşti. Ne spui tu care. Eşti propriul liber arbitru. Căci tu ştii cel mai bine cu care, prin fire, te asemeni. Ce faci tu, în calitate de vajnic luptător şi mare credincios al lui Mihai Viteazu ca să eviţi trădarea şi ziua de 9 august, când domnitorului unirii i se taie capul? Crezi că ai fi putut să scrii altfel istoria? Crezi că l-ai fi salvat pe Viteaz? Crezi că faptele ar fi luat o altă turnură?

R: Nu cred în schimbarea istoriei. Aș fi încercat, dar s-ar fi întâmplat ceva ca soarta să-și urmeze cursul. Mi s-ar fi ordonat altă misiune, nu mi-ar fi ascultat avertismentul, etc.

Î: Mă tot bate un gând. Şi, de cât mă bate, e posibil să-mi facă vreo câteva cucuie. Pe mine, oare, ce m-ar întreba cronicarul?

R: Vedem! Și publicăm pe blog! Interviuri cu scriitori nu a mai făcut pe blog, ci doar cu personaje, însă în jocul interactiv din care provine a intervievat și personajele, și autorii. Te-ar întreba, printre altele, de unde îți găsești inspirație pentru ce scrii, cum te documentezi, ce alte pasiuni mai ai, în afară de scris… Întrebări clasice!

Î: Îţi mulţumesc foarte mult că ai stat cu mine – cu noi – la taclale!

R: Plăcerea e de partea mea! (încerc să fac o reverență ca în vremurile istorice despre care scriu). Îți mulțumesc că m-ai suportat, știu că vorbesc mult.

Cam atât pentru azi. Predau legătura în redacție.