Interviu neconvențional. Ce-ar fi viața fără iubire?

Printre știrile de pe frontul de est – de altfel, o multitudine – îndrăznim să picurăm peste sufletele cititorilor noștri și puțin balsam de-al zeilor. (Căci, știm noi bine, cei care ne citesc nu se pupă cu zicerea aia cum că țara te vrea prost. Dimpotrivă! Cititorii noștri sunt cei mai cei! Și le mulțumim că sunt cu noi!). Vorbim, adică, despre cărți. Despre oameni care știu calea pe vale a cuvântului scris. Despre bucurii și probleme legate de toate astea.

Ce, ați crezut că la vin mă refer când zic de balsam de-al zeilor? Lasă că vorbim și despre vin! Nectar – ăla – de-al zeilor. Mai încolo. Acum, s-o adurcăm pe cal pe cenușăreasa asta – literatura română, zic – și s-o scoatem la prim plan, ca pe-o prințesă. Scriitoarea Rodica Maria Mijaiche, cea care scrie despre dragoste, a răspuns curiozităților noastre gazetărești.

Î: Bine ne-am găsit la o șuetă, dragă Rodi! Ești ravisantă și, cred, pregătită de pălăvrăgit, ca între prietene. Dar, să nu intrăm în povești înainte de a te prezenta ca o fată manierată, deșteaptă și talentată ce ești. Deci și carevasăzică: cine ești, Rodica Maria Mijaiche, și cum ești, unde locuiești, ce faci, ce zici, ce învârți, cu ce te lauzi, care e, mai pe scurt sau mai pe larg, depinde cum te lasă inima să ne povestești, viața ta?

R: Bine te-am găsit, Nina, și îți mulțumesc pentru invitația de a sta la vorbe frumoase.

M-am născut în Reșița, un fost oraș industrial care, de ceva timp, este orientat spre turism; un oraș frumos, ascuns de dealuri la poalele Munților Semenic. După cum știi și tu și cititorii mei, scrisul este pasiunea mea, bineînțeles mi-aș dori să am mai mult timp pentru asta, dar poate în viitor se va materializa și această dorință. Momentan, cred că sunt în asentimentul multora când spun că de-abia aștept primăvara. Urăsc vremea aceasta incertă, nici iarnă, nici vară… și, bineînțeles, pregătesc surprize.

Î: A, minunat! Abia aștept surprizele. Ca să vezi că știu întrebările de bază în jurnalism, îl adaug și pe când în ecuație. Care se transformă, c-așa e, cum e aia, în tenis, în de când. Și, concret e așa: de când scrii, Rodica Maria Mijaiche?

R: De scris, am început să scriu din perioada liceului, în mare parte poezii, mult mai târziu am descoperit proza.

Î: Porți și prenumele Fecioarei. E special pentru tine, te protejează, te ajută, îți e binecuvântare?

R: Cum știm că este obiceiul la noi, românii, cel puțin un prenume este de sfânt. Pe lângă alte semnificații de natură simbolică pentru familia din care provenim, este un nume foarte frumos care-mi dă o stare de bine, deși fiind al doilea prenume nu este folosit atât de des.

Î: Am înțeles. Ce carte citești acum? Și, dacă nu e cu bănat, ce genuri și ce autori români îți plac?

R: Acum citesc romanul autorului Lucian Ciuchiță, Detronarea regelui. Îmi pare rău că nu am mai mult timp la dispoziție și că trebuie să citesc printre picături, dar sper ca, în curând, să am o perioadă de respiro și să revin cât mai curând cu recenzia la această carte.

Am o listă destul de lungă de autori români, printre care te numeri și tu, draga mea Nina.

Prefer să citesc romane de dragoste, polițiste și thriller.

Î: I-auzi! M-am scos! Mulțumesc mult! Îmi spui ce ai în clipa asta în geantă? Adică întreb dacă, printre multe nimicuri, de care avem, noi, femeile, ai și o carte. Și-ncă un lucru, că nu pot să zic, ceva, că fac cacofonie: se descurcă, nu știu, cineva din afară, să găsească ceva în geantă la tine?

R: Geanta mea s-a transformat într-un rucsac, pentru că deja am prea multe lucruri de care nu mă pot despărți. Nici eu nu găsesc altădată ce caut, așa că nu văd cum ar putea găsi altcineva. Din păcate, singura perioadă când port o carte în geantă este perioada vacanței, altfel nu am timp de citit în deplasare. Totuși, dacă trebuie “să-mi pierd timpul” cu folos, am în telefon diverse cărți în format PDF.

Î: Cu ce bagaj ar trebui să plece, din punct de vedere literar vorbind, un elev care tocmai termină liceul? Ce autori trebuie, musai, să fi citit, ce cărți trebuie să-i fi fost de căpătâi?

R: Sunt de părere că orice elev, care are pretenția de a porni încrezător în viață, trebuie măcar să cunoască operele autorilor români clasici și moderni, cel puțin. Niciodată nu aș renunța la Eminescu, Rebreanu și Caragiale.

Î: Crezi că o să avem război? Și că veni vorba, ți-a plăcut Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu? Sau Război și pace, de Tolstoi? Dar În război de Duiliu Zamfirescu?

R: Deși conflictele sunt de neevitat, eu sper ca toată această stare tensionată să se sfârșească, pentru că viețile oamenilor sunt mai importante decât orice bucată de pământ sau orgoliu rănit.

Am citit operele menționate de tine mai sus, și pot să spun că din fiecare ai ceva de învățat.

Î: Așa e. Viața oamenilor e mai presus de orice. Pasiuni… ascunse, dezlănțuite, mortale, întunecate, în dans. Cum vezi tu pasiunea, în general, vreau să te întreb întâi. Apoi, să ne spui despre seria pasiunilor tale.

R: În viziunea mea, pasiunea este manifestarea întregii voințe și direcționarea acțiunilor spre îndeplinirea unui scop pe care îl dorești din tot sufletul împlinit.

Seria Pasiunilor are la bază apărarea sentimentului iubirii și a persoanei iubite cu orice preț și de aici pornesc diverse intrigi și conflicte, care până la urmă vor fi stinse în numele iubirii.

Î: Ce ne povestești despre Ape limpezi, despre Secrete, despre Anotimpul iubirii? Cum s-au născut, din ce, care e povestea din spatele poveștilor lor?

R: Ape limpezi este o poveste de iubire în care o tânără reușește să-și realizeze visurile, dar realizează greșelile pe care le-a făcut și ce a fost nevoită să sacrifice.

Secrete abordează teme precum prietenia, dragostea care așteaptă să fie împărtășită și răzbunarea împotriva celor care-ți stau în cale.

Anotimpul iubirii este o carte-jurnal, despre vindecarea unor răni lăsate de pierderea unei persoane dragi.

După cum observi, fiecare roman are la bază iubirea, pentru că, ce este viața, dacă nu iubire?

Î: De acord. Am fi nimic fără iubire. Folosești în cărțile tale locuri și nume de personaje din alte părți decât pe la noi. Adică, acțiunea se desfășoară altundeva decât în România. De ce așa? Prinde mai bine la cititori? Străinătățurile dau altă prestanță cărților? Și mai zi-mi: cât este de importantă documentarea, în acest caz?

R: Da, bineînțeles. Depinde de subiectul pe care-l abordez, de locul unde am plasat acțiunea, de momentul în care încep să scriu, de ce-mi șoptește muza în acea clipă. În romanele Secrete și Anotimpul iubirii am personaje românești, pe când în Seria Pasiuni, personajele sunt străine.

Și în privința documentării contează foarte mult subiectul abordat. Anotimpul iubirii este un roman de suflet, pentru suflet, aici nu am avut nevoie decât de ghidarea propriilor mele sentimente. În schimb, la toate celelalte romane a fost nevoie de documentare: locul unde se desfășoară acțiunea, ocupația fiecărui personaj în parte, crearea istoricului fiecăruia…

Î: Cum plămădești un personaj? De la ce pleci și ce-i picuri în caracter și-n vene? De asemenea,  cum înjghebezi dialogurile, ca personajul să fie credibil, iubibil, bine structurat, să treacă, nu-i așa, sticla? Sau, să întreb altfel, mai poetic, ca să mă dau și eu mare că mă pricep la d-astea: să miroasă mai degrabă a cireșe coapte ori a gutui aurii?

R: Asta este ceva ce am învățat din mers, ca să spun așa. Am citit, m-am documentat din alte cărți scrise de oameni care au fost dispuși să-i învețe și pe alții meseria de scriitor. Depinzând de subiectul abordat și de timpul în care se desfășoară acțiunea, dialogul trebuie să fie cât mai real și mai adaptat acelor timpuri. Așa cum fiecare dintre noi avem calități și defecte, ei bine, știi și tu, fiecare personaj trebuie să fie la fel. Ele prind viață datorită trăsăturilor realiste care le definesc.

Î: Care dintre cele două calități omenești, dragostea și prietenia, e mai importantă în cărțile tale? Personajele ar renunța, mai degrabă, la prietenie sau mai degrabă la dragoste?

R: Cred că dragostea ar trebui să fie caracterizată și de prietenie. Așa cum un prieten te poate dezamăgi, așa și o iubire poate avea spini. Eu consider că aceste noțiuni merg mână-n mână.

Î: Ai în plan să scrii și trivial, vulgar, porcos? Vorbesc despre cărțile erotice spre porno bine, că, na, se caută așa ceva.

R: Nu cred, cel puțin, nu în viitorul apropiat. Nu este genul în care să mă regăsesc ca scriitor.

Î: Ce carte – a ta sau a unui alt autor român – ai vedea-o ecranizată și de ce?

R: Cred că Seria Pasiuni ar fi cea mai pretabilă de ecranizat. Apoi, prima carte care-mi vine în minte este cea a lui Dan Bițuică, autorul care a scris Cântecul Lacului. Este un roman vizual, nu poți să-l citești și să nu te imaginezi acolo în pădure, fugind de pericolul din întuneric.

Î: Lumea scriitorilor, lumea cuvântului scris, e una nebună. Poate mai nebună ca alte lumi. Căci, aici, există orgolii, vanități, invidii poate mai mari ca în alte domenii. Care e, în opinia ta, cel mai mare păcat al breslei ăsteia, a condeierilor, breaslă din care faci parte?

R: Cred că, pe lângă tot ce ai menționat tu, aș putea pune pe primul loc egoismul. Autorii noștri nu știu să facă front comun împotriva invaziei de literatură străină pe piața literară.

Î: Îhâm… De acord. Dar, zi-mi: cine ar trebui să scrie cărți? Oamenii talentați, oamenii care știu noțiuni elementare de gramatică, oamenii care muncesc, oamenii care au bani, oamenii care au pile și relații? Întreb, na, că nu știu…

R: De ceva timp, nici eu nu mai știu. Eu credeam că un scriitor trebuie să aibă o cunoaștere aprofundată a limbii române. Talentul nu este tot, dacă nu știi să-l îmbunătățești cu exercițiu și dedicație pentru munca pe care o faci. Scriitura este și ea o meserie, și ca în orice domeniu, unii știu ce fac, alții nu.

Î: Ce crezi despre ghostwriter, scriitorul fantomă, scriitorul din umbră, scriitorul care, de bună voie, renunță la sine și scrie, evident plătit, pentru alții? Care n-au timp, sau, poate, n-au talent, sau, de ce nu, habar n-au să scrie, dar vor să-și vadă numele pe coperta unei cărți? Și cât crezi că e de răspândit la noi fenomenul? Altfel, vechi, în lume. Nu, nu e imoral, nu e ilegal, nu îngrașă. Dar azi nu recunoaște nimeni că altcineva, recte scriitorul fantomă, îi scrie… operele. Că, măcar opere trebuie să fie scrierile astea, dacă nu capodopere…

R: Am observat că este la mare căutare acest, să-i spunem, job. Nu știu dacă aș face așa ceva, dar îi admir pe cei care au puterea să facă asta. Nu știu dacă la un moment al vieții nu vor simți o oarecare frustrare pentru tot ce au făcut și nu le-a fost recunoscut, poate doar financiar, nu și în fața unui public.

Î: Da, e un job. Cum s-or simți ei, cei care sunt scriitori fantomă, dar cum s-or simți și cei care apelează la așa ceva. Să fie la ei, acolo, după cum zice poporul. Te vezi scriitoare în perioada interbelică și prietenă cu Camil Petrescu, cu Cella Serghi, cu Hortensia Papadat Bengescu, cu Mihail Sebastian, cu Rebreanu, cu Eliade, cu Sadoveanu? Frecventați aceleași cercuri, stați la povești împreună?

R: Nu m-am gândit niciodată la acest aspect, sigur aș fi avut  multe de învățat de la acești monștri sacri ai literaturii românești.

Î: Știu că e ideal să avem propriul stil. În toate și în orice. În scris, cu atât mai mult e bine să nu fii o copie, ci o voce de sine stătătoare. Totuși, având în vedere că n-am inventat niciunul dintre noi apa caldă ori coada la prună, se întâmplă să avem în vârful condeiului oarecare reminiscențe. Mie mi s-a spus întotdeauna că scriu cam ca Mircea Eliade și Camil Petrescu. Nu știu dacă e bine sau rău. Tu cu cine te asemeni la scriitură?

R: Nici la asta nu m-am gândit. Uite că m-ai pus pe gânduri.

Î: Atunci, înseamnă că mi-a ieșit. Mai bag bățul și prin alte garduri. Cât e de importantă cultura pentru un popor? Dar cărțile? Dar cititul?

R: Este mai mult decât importantă. Este necesar să știi trecutul țării tale, să-i cunoști valorile din diverse domenii de activitate, să știi să te reprezinți ca aparținător al țării tale, să fii mândru de originile tale. Din punctul meu de vedere, cărțile sunt hrană pentru minte și suflet.

Î: De ce scrii, Rodica Maria Mijaiche? Ce te mână în luptă, să zic așa? Căci, știm amândouă, la noi scriitorul n-are cine știe ce statut de invidiat. Și piața de carte e vai de mămițica ei, față de cele din străinătate. Și ce te motivează să scrii pe mai departe?

R: Nu greșesc dacă spun că scriu pentru plăcerea de a scrie, chiar dacă piața de carte e mai slabă în România. Nu mă simt descurajată și sunt motivată de feedbackul primit din partea cititorilor. Poate sunt puțin prea idealistă, dar eu cred într-o schimbare în bine.

Î: Ești redactor – corector la o editură. Cât e de mare responsabilitatea unui redactor – corector în ce privește o carte care pleacă spre piață, de la editură?

R: Nu, nu sunt redactor-corector al unei edituri, lucrez independent. Consider că este o mare responsabilitate, pentru că în procesul corectării unui manuscris trebuie avută multă grijă, astfel încât modificările să nu schimbe sensul dat de autor creației sale. Și asta nu e decât o parte de responsabilitate.

Î: Ce greșeli de scriere scapă cel mai adesea ochiului format de redactor?

R: Nu am încă o experiență atât de largă, așa că nu aș putea să fac un clasament al erorilor scăpate de la redactare.

Î: Ești autorul unei edituri. Ce înseamnă asta, e bine, e rău, și te rog să numești colegii de editură.

R: Pentru mine este un avantaj. Colaborez cu oameni devotați și pasionați de munca pe care o desfășoară. Colegii de editură s-au mai schimbat între timp, dar păstrăm legătura pe rețelele de socializare.

Î: Scrii despre dragoste. Ce e dragostea asta, draga mea? Cum o vezi, cum o simți, ce știi despre ea? Învață-ne și pe noi. Să știm și să simțim și noi.

R: Dragostea este ceva foarte personal, nu poți da lecții despre dragoste.

Î: Care roman de dragoste și cu dragoste te-a influențat prima dată și te-a lăsat fără grai?

R: Un roman care a avut un impact puternic asupra mea este Pasărea Spin, o poveste despre sacrificiile pe care un om este dispus sau nu să le facă în numele iubirii.

Î: Ai avut deziluzii în dragoste? Ai suferit din dragoste?

R: Cine nu a avut? Cine n-a suferit?

Î: Crezi în dragostea la prima vedere? Dar în cea adevărată și veșnică?

R: Da, la ambele întrebări, sunt o romantică incurabilă.

Î: Așa e jocul, acum punem întrebări cu sau. Deci: glasul roților de tren sau trenule, mașină mică?

R: Ambele.

Î: Împărat sau proletar?

R: Proletar cu năzuințe de împărat.

Î: Gura Pitiei sau gura lumii?

R: Niciuna. Propria gândire.

Î: Greaca veche sau latina?

R: Latina.

Î: Păstorel Teodoreanu sau Ionel Teodoreanu?

R: Ionel Teodoreanu.

Î: Magic sau magnific?

R: Magic.

Î: Bujori sau trandafiri?

R: Trandafiri.

Î: Vinete sau ardei?

R: Ardei.

Î: Reghe sau Prodanca?

R: Niciunul.

Î: Campionat sau festival?

R: Festival.

Î: Ciur sau dârmon?

R: Ciur.

Î: Mogoșoaia sau Peleș?

R: Peleș.

Î: Cărtărescu sau Binder?

R: Niciunul.

Î: Conștiință sau cunoștință?  

R: Conștiință.

Î: La exercițiul de imaginație, să zicem așa: ești contemporană cu Nero și te numești Irina. Personaj fictiv, căci femeile de pe vremea unuia dintre cei mai contestați împărați ai Romei, Nero, aveau, cel mai adesea, comportament reprobabil. Așa că, mai bine fictiv, ca să am deplină încredere în tine. Nu numai că ești contemporană cu împăratul despre care se spunea că e, în egală măsură, și artist și nebun, dar ai o voce puternică în Roma. Și te întreb așa: având în vedere că de numele lui Nero sunt legate o mulțime de acte săvârșite cu cruzime – și-a ucis mama, sora, soția, amantele, slujnicele, dușmanii, nemaivorbind despre excentricitățile lui în materie de mâncare, băutură, sex, dar e și potențialul făptaș al punerii focului în Cetatea Eternă, unde au ars temple, imobile, palate, biblioteci – din postura ta de contemporană cu el ce crezi că ai fi putut împiedica să se întâmple? Ce-ai fi putut și ce-ai fi vrut să oprești?

R: Dacă tot suntem într-o lume fictivă, cred că m-aș fi deghizat în bărbat și aș fi devenit cel mai apropiat consilier al lui, chiar un confident. Astfel, aș fi cunoscut toate planurile sale diabolice și aș fi constituit o adunare secretă pentru a i le dejuca pe fiecare în parte.

Î: Dacă vrei să mă întrebi ceva, acum e momentul. Deci, microfonul, ca să zic așa, îți aparține. Predau legătura. Întreabă-mă și eu, cuminte, răspund.

R: Ce te motivează pe tine să continui să scrii?

Î: Nici eu nu știu. E o chestie care, cum e vorba aia, te mănâncă și-n călcâie. Mai rău, mult mai rău, ca râia. Câteodată – chiar mi s-a întâmplat, din motive obiective – îmi jur în barbă, ca Baiazid, că mă apuc de făcut covrigi la colț de stradă. Și cine o mai scrie, să-l ia mama zmeilor! Dar, îmi trece și mă pomenesc iar în vrie. Virus, microb, bacterie, pecingine, ce-o fi, nu știu. Dar, ce-i cert, e că m-a prins de mult și mă ține, încă, ostatică în cazemata asta, a cuvântului scris. Și să-ți zic un secret: nici nu cred c-am vrut, că vreau, cu adevărat, să scap. Categoric, ca să răspund la obiect, mă motivează și mă ridică, și după o mie de ani de când scriu, cuvintele calde ale cititorilor. Odată, de mult, când am intrat prima dată în presa centrală, un prieten și șef mai deștept ca mine mi-a spus că, dacă și un singur om citește ce scriu eu, fie articole, fie cărți, înseamnă că mi-am atins obiectivul și trebuie să scriu pe mai departe. Și, na! Pentru că s-a dovedit că există acel cititor, am mers, iată, mai departe.

Îți mulțumesc foarte mult, Rodi, că ne-ai povestit despre cărțile tale și ne-ai învățat – fie și pe scurt, căci dragostea e un subiect amplu, amplu de tot – ce e dragostea.  

R: Și eu îți mulțumesc pentru acest interviu complex. A fost o reală plăcere.

Mulțumim, dragi cititori, că ați citit tot și pe nerăsuflate! Chiar dacă textul e lung. Și umblă vorba că, nu, nu mai citim materiale mari…