Interviu neconvențional. Doamna Eminescu

Brusc, ca furtuna de vară ce se iţeşte din nimic, ziarista din mine a vrut să iasă, să tot iasă, la prim plan. Drept care, scriitoarei care sunt, i-a tras vreo două linii la palmă, i-a susurat să părăsească scena, pentru o vreme, şi să treacă la colţ.

Aşa că, aici, acum, o luăm gazetăreşte. Sau nu? Şi ce face un ziarist, când nu scrie reportaje, nu efectuează vreo anchetă, nu-și bagă nasul prin știri? Bravo! Ia interviuri. Scrie poveşti. Ba, chiar romane. Adevărate. Despre – şi cu oameni – adevăraţi. Ca pâinea. Şi ca vinul. Şi ca râpele. Şi ca piscurile. Şi ca viaţa. Ei, oamenii. Georgiana Vâju e unul dintre acești oameni. Am poftit-o la o șuetă, să nu zic, totuși, chiar interviu. Ce-a ieșit, mai jos.

Întrebare: Hai c-a nimerit orbul – altfel spus, chioara, altfel spus, eu – Brăila! Bine (că) ne-am întâlnit, Georgiano! Ia să-ți ia maica seama bine! Oooooo! Ce fată de fată avem noi aici… După câte constat și văd, tânără ești, frumoasă ești, deșteaptă ești. Cred că și devreme acasă. Ptiu, să nu fii de deochi! Dar chef de taclale ai? Ca să ne spui și nouă, pentru început, cine ești, de-a cui, ce faci, ce-nvârți, cu ce te lauzi…

Răspuns: Hai, salutare! Chef de taclale am, să știi. Să văd cum mă oprești, dacă mă pornesc. Așa, deci, cine sunt? Iaca, sunt o brăileancă – eh – care s-a lăsat de meseria de psiholog și s-a apucat de scris. De-a cui? Eh, poveste lungă. De-a lui Pasquali, italianul, adică bunicu-miu patern, stabilit cu familia (a nu se înțelege mafia, totuși) în perioada interbelică pe meleaguri mirifice, dunărene. Ce fac, ce-nvârt? Apăi, nu prea multe, să știi. Sunt mamă, soție, mă ocup de ograda mea de la țară, iar când am timp, scriu, citesc și fug la mare, la vecini. Cu ce mă laud? Eh, nu mă laud, că-s modestă din fire.

Î: Mișto, italianco! Păi, să fim două cu ogradă la țară. Bun… Hai s-o luăm cătinel. La noi, la Brăila, la tanti Elvira, Terente, cel care a pus fuioare de visuri nebune în mintea cuconetului brăilean și nu doar… Ce povești mai are orașul tău? Ca să nu intrăm în pâine, așa, pe inima goală.

R: Povești are Brăila, că, deh, nu de degeaba fu ea piciorul Parisului cândva, ăl mai de seamă port de la Dunăre al Țării Românești. Pe cele mai populare povești le-ai amintit deja. Tanti Elvira e legendă și, poate știi, deja, că am și eu în lucru (de vreo 5 ani așa), o carte cu subiectul prostituției interbelice brăilene. Nu-i treabă ușoară, să știi, e nevoie de foarte multă documentare și acolo. La Terente nu mă bag, s-au ocupat alți scriitori brăileni. Ar mai fi legenda casei cu stafii de pe strada Ana Aslan, poveste amintită de Theodor Constantin în romanul Fiul lui Monte Cristo. Apropo, e foarte frumoasă cartea, o recomand. Apoi, i-am avut aici pe Mihai Sebastian, pe Panait Istrati. Probabil știi că amândoi au descris orașul acesta atât de frumos. Să amintesc „Orașul cu salcâmi”, „Chira Chiralina”?   

Î: Le zici foarte bine! Că te și declar ambasador onorific al Brăilei. Auzi, dar cum facem? Mă-ntind pe canapeaua ta, că, na, tu ești psihologul, sau ne așezăm la masa zisă rotundă, ca să dezbatem – fii atentă cum zic! – soarta literaturii române, după cum aud că fac toate valorile?

R: Întinde-te, dar doar dacă ești obosită, că-i scurt și deprimant ce am de zis: în cădere liberă! Nu mă întind cu detalii. Sper doar că, odată, cândva, ne vom reveni.

Î: Spune-ne ce cărți ai scris, ce gen sunt, de la ce-ai plecat în scrierea lor.

R: Am scris vreo șase cărți. Seria, „Nu te împiedica de mine, te implor”, care are trei volume. Apoi, am scris un semi-pamflet 18+, „ Doi la pătrat, un singur pat”, o poveste pe cât de amuzantă, pe atât de reală. Am mai scris povestea de pe vasul de croazieră, „Dont cry, just flay”. Și nu în cele din urmă, dar ultima cronologic, „ Doamna Eminescu”.

Î: Am să te rog acum să spui într-un cuvânt ce… tratează – și înțelegi tu ce spun eu aici – fiecare tom d-ale tale. Nu știu, o carte poate combate depresia, alta pune fobia pe fugă… Furie, dependență, frustrare, chestii d-astea pe care le tratează psihologul și pe care, desigur, le știi, eu nici măcar nu le bunghesc.

R:Cred că fiecare carte de-ale mele are un ușor aer psihologic, pentru că, nah, năravul din fire… Așadar, seria cu trei bucăți e o poveste de dragoste, în principiu. Am luat un caz de psihoterapie și l-am făcut poveste, ce să zic? Odată cu cazul, mi-a ieșit și un personaj tare drag mine, și se pare că a ajuns și la inima multor cititoare, anume doctorul psihiatru Iv.  Hai să zicem că e vorba despre puterea de a renaște, de a te regăsi, iubind din nou după o decepție. Cartea apărută ca fiind 18+ e o lecție de viață, și aici atrag atenția că, dacă nu ai experiența vieții, o vei citi degeaba. Sunt multe chestiuni mature, pe care doar un om trecut prin viață le poate pricepe. Cartea cu nume englezesc, așa cum a botezat-o lumea, e un pansament pentru sufletele anxioase. E o poveste cu iz mediteraneean, iubire, mafie, droguri, de astea, și calde, și dure. Iar cea cu Eminescu, ce să mai zic, e povestea de viață, în principal, dar nu numai, a Veronicăi Micle.

Î: Ia, zi-mi, doamna psiholog, din experiența ta, cum e, se scapă de dependența asta de cuvântul scris? În câte ședințe?

R: În principiu, eu nu am scăpat, e drept, nici nu m-am tratat. Dar, dacă vrei să-ți iau banii pe câteva ședințe, pot încerca cu tine.

Î: I-auzi… Faci și tu reducere? Deși, n-aș vrea să mă tratez de asta. Spune-mi, te rog… De ce scrii, Georgiana Vâju? De ce ai lăsat psihologia și ai ales scrisul?

R: Răspunsul cel mai potrivit e acesta: scriu pentru că-mi place ce fac, că mă regăsesc în activitatea asta. Dacă m-aș opri, simt că n-aș mai avea nici un țel în viață. Credeai că scriu cumva pentru bani sau faimă? Hai să râdem un pic, zău.

Î: Nu, nu credeam asta. Intuiam răspunsul. Dar am preferat să spui tu, cu vorbe. Vreau să ne oprim la Doamna Eminescu. Această carte despre care cititorii afirmă că e cartea anului 2021. Cum ți-a venit ideea să scrii cartea asta, de la ce-ai pornit, ce-ai vrut să revelezi cititorului, prin ce furci caudine ai trecut până ai finalizat primul volum? Căci, după câte știu, scrii la al doilea volum.

R: Ideea era veche, dar mi-era frică să mă apuc de ea. Tot așteptam să o facă altcineva, să apară într-o zi povestea Veronicăi. Cumva, deși eram pregătită din punct de vedere al documentației, mi-era teamă să mă arunc în acest vârtej. Prin furci am trecut, să știi. E destul de greu să scrii o carte de genul acesta, pentru că, efectiv, te bazezi pe ceea ce au zis și au văzut alții, înaintea ta. Ideile, să zic așa, nu prea sunt ale tale. Părerile sunt împărțite, fiecare povestitor are o altă perspectivă, o altă viziune. Apoi, ia și țese, Georgiano, vorba aia, o poveste din frânturi de poveste. Până la urmă, acesta-i talentul meu, nu?   

Î: Corect! Bine că l-ai pus la treabă! În cât timp ai făcut documentarea și în cât timp, propriu zis, ai scris Doamna Eminescu?

R: Documentarea am început-o cu mult timp în urmă, cred că aveam vreo treizeci de ani când am început să strâng materiale și cărți, dar pasionată de subiect sunt de pe la vreo 15 ani. Acum am 45 de ani, deci, fă socoteala cam cât amar de vreme am zăbovit. Cât mi-a luat să scriu, nu știu, căci am scris mereu frânturi de poveste, pe care le-am salvat. Pot să-ți spun cât mi-a luat să le pun cap la cap: vreo doi ani.

Î: Îți mai amintești care a fost prima idee, prima însemnare pe care ai notat-o când ai început să scrii Doamna Eminescu?

R: Da, îmi amintesc. Prima idee mi-a venit pe la 15 ani când am vizitat pentru prima oară mormântul Veronicăi și am cumpărat o cărticică despre viața ei. Atunci mi-am notat primele impresii într-un oracol.

Î: Oho, într-un oracol… Vreau să ne prezinți acum un pasaj din această carte, care pe tine te-a zguduit, te-a prăbușit, te-a marcat cel mai mult și cel mai rău dintre toate.

R: Ok, e momentul de la Viena, când ea ia hotărârea, subit, să se întoarcă în România, și să-l părăsească.

Împinsă de mirajul poesiei, legănată de valsurile purtate peste ape de adierea domoală a vântului, furată de picturile murale și statuetele antice, ispitită de legănările line ale Dunării, extaziată de îmbrățișările pătimașe și de sărutările furate în miez de noapte, mă transformasem treptat într-o iubită păcătoasă. Fusesem smulsă de pe orbita mea liniară și zvârlită brutal într-o galaxie paralelă, una cu mult mai multe stele și trasee. Fără busolă, pluteam acuma în derivă, la întâmplare printre sferele cerești, bâjbâind cu brațele întinse după calea pierdută. Mă prăbușisem în spațiu, căci puterea Luceafărului de a-mi lumina drumul scăzuse definitiv și irevocabil. Iar vina întâmplărilor pe cari le creasem dimpreună cu Eminescu îmi măcina sufletul mai aprig decât dragostea pentru el. În acea noapte de pomină, înlăcrămată și cu pieptul zguduit de adânci suspine, încărcată de o netrecătoare tristețe și deznădejde, alergam printre sentimentele nenorocite cari aveau să fie primele dintr-un lung șir de decepțiuni, și despre care nu știam că mă vor urmări toată viața, până la moarte. În acea noapte am cunoscut adevărata gheară de oțel a amorului și figura de lut a neputinței. Mi-am făcut mea culpa și mi-am blestemat slăbiciunile omenești, devenite brusc ireparabile. Tăt atunci, mi-am jurat să fac tăt posibilul ca să dau uitării. Eminescu, omul, nu poetul, trebuia să dispară definitiv din viața mea.

Î: Wow, Georgiano! Trăiri la maximum! Dar, ia zi, de ce ai numit cartea Doamna Eminescu? Nu s-au găsit unii care să te-ntrebe de ce așa, având în vedere că Veronica și Eminescu nu au fost căsătoriți?

R: Am numit-o așa pentru că mi-a plăcut tare mult cum sună. Cârcotași?…Nu, încă n-au apărut și sper să își vadă în continuare de ale lor.

Î: Vreau să le spui cititorilor noștri ceva, o exclusivitate, nu știu, despre Veronica sau despre Eminescu. Zic să fie ceva despre care să afle doar din cartea ta, să nu se găsească, așa, pe toate drumurile, ca dudele sau corcodușele.

R: Veronica și Eminescu au avut împreună un copil, născut mort. Informația nu este pe toate drumurile, deși mai sunt supoziții, discuții, cârcoteli pe tema asta. Fapta e pomenită de una dintre fiicele ei, într-o relatare despre viața maică-sii.

Î: Hm… Oare, cum s-ar fi schimbat povestea, dacă acel copil ar fi trăit? Mergem mai departe, da? Care a fost cea mai mare provocare când ai scris Doamna Eminescu?

R: Să mă pun în pielea Veronicăi. Mult timp am fost ea. Vorbeam ca ea, mă comportam ca ea. Și nu glumesc.

Î: Știu că nu glumești. Așa se întâmplă. Te cufunzi și te confunzi într-un și cu un personaj în facerea căruia dai tot. Ai folosit în carte nu doar limbajul moldovenesc, ci pe acela al vremurilor în care au trăit cei doi. Adică și regionalisme, și arhaisme… Cât de greu a fost? Ai avut nevoie să te consulți cu cineva, să te ajute cineva sau te-ai informat doar de pe sfântul google?

R: Am cumpărat dicționare de arhaisme, regionalisme, sinonime, antonime, cuvinte vechi etc. Am vreo zece. La final, m-am și consultat cu câțiva oameni care trăiesc azi în Bucovina. Era mult mai moldovenesc limbajul inițial, dar am mai ajustat pe ici pe acolo, pentru că am realizat că multă lume nu va pricepe ce am scris.

Î: De ce ai ales să spună, și chiar la persoana întâi, această poveste Veronica?

R: Am ales persoana întâi pentru că, eu când scriu, mă transpun în personajul meu. Cum Veronica e personajul principal… Astfel, mi-e mai ușor să exprim sentimentele, stările și să fac analize.

Î: Cum și de ce Ana (Câmpeanu) devine Veronica? Desigur, Micle, după soț. A fost ideea ei, a sfătuit-o cineva că sună mai bine astfel?

R: A fost alegerea ei să ia acest nume când s-a înscris la școală, deși nu era numele oficial, din acte. Mama ei, acasă, o striga Veronica, dar au respectat tradiția creștină și a fost botezată după nașa ei, adică Ana.

Î: La ce gen o încadrăm pe Doamna Eminescu?

R: Mi-ar plăcea să fie o ficțiune istorică.

Î: Vreau să-mi spui așa: cât suflet, câte lacrimi, câtă documentare ai pus în Doamna Eminescu? În proporție de cât fiecare?

R: Suflet: total. Am plâns la anumite pasaje, e drept. Documentare? Muuuultă! Și nu vorbesc de Google, ci de cărți, cărți și iar cărți. Vechi, obosite, găsite prin anticariate aici, în România sau în Republica Moldova. Am peste 90 de cărți pe această temă: Viața lui Eminescu, Viața Veronicăi Micle, alte povestiri romanțate. Apoi am și alte cărți: jurnale, caiete, amintiri ale terțelor persoane implicate în poveste: Slavici, Maiorescu, Stefanelli, G. Panu, Amintiri de la Junimea, Amintiri din Iași etc.

Î: Ce ți-a plăcut și ce ți-a displăcut atât la Veronica Micle, cât și la Mihai Eminescu?

R: Nu am nimic care să-mi displacă, sincer. Am fost, și încă sunt, atât de implicată în povestea lor, încât nu pot vedea nimic rău. Poate după ce mă voi elibera, voi vedea.

Î: Aoleu, am tot dat buluc cu întrebările și nu te-am întrebat cine a fost Eminescu ăsta. Că, na, mai sunt unii, ca mine – și perlele de pe la bac o dovedesc – care cred că a fost vreun șef de clan, dumnealui, ca Nuțu. Na, întreb și io… Apropos, ai citit cartea despre Nuțu?

R: Mă, am auzit că Eminescu a fost un poet mare care a trăit în sărăcie și acum e mort de sifilis, că-l dureau picioarele. Rar nu sunt sigură, să știi, am mai citit și că l-a omorât unu, că i-a dat cu o piatră în cap. Cartea cu Nuțu, fată? Nu, n-am citit-o. E scumpă?

Î: E. Plus o scumpete. Ești și managing editor. Se împacă bine asta cu faptul că ești și scriitoare? Și, ce ești mai mult, editor sau autor?

R: Sunt în proporții egale și una, și alta. Da, se împacă și-mi și place ce fac.

Î: Spune-ne câteva cuvinte despre editura unde lucrezi și care e relația ei, atât cu scriitorii, cât și cu autorii.

R: Editura Quantum are publicați, după cum știi, numai autori români, majoritatea debutanți. Standardele sunt foarte înalte, așa că orice manuscris e cercetat cu multă atenție. Dacă e admis, să fii convinsă că aia e o carte valoroasă. În ceea ce mă privește, relația mea cu editura este foarte bună.

Î: Și acum ce mai scrii? Ce migălești și trudești prin fabrica de cuvinte scrise?

R: Scriu volumul doi la „Doamna Eminescu„ și cartea cu bordelurile, „Ibrail. Pe malul stâng al Dunării.”  Ambele sunt destul de solicitante și necesită documentare.

Î: Acum – deformaţie gazetărească, asta e – am alte curiozităţi. Alina Gorghiu sau Ioana Mihăilă?

R: Niciuna.

Î: Vin sau bere?

R: Vin.

Î: Scris licenţios sau siropos?

R: Licențios.

Î: Talent sau muncă?

R: Muncă.

Î: Lumină sau întuneric?

R: Lumină.

Î: Mătase ori catifea?

R: Mătase.

Î: Salcâm – că ești din orașul lui – ori castan (ăsta e în oraș la mine)?

R: Salcâm.

Î. Hai, salcâm, cum ar veni! Mare la Balcic sau mare la Mamaia?

R: Balcic.

Î: Spectacol sau circ?

R: Spectacol.

Î: Sacru sau omenesc?

R: Omenesc.

Î: Șapte ani de acasă ori lasă, mă, că merge așa?

R: Șapte ani de acasă.

Î: Sula și prefectura sau sulă în coaste?

R: Sula-n coaste.

Î: Înjurătură sau anatemă?

R: Înjurătură.

Î: Când toca la Radu vodă ori Radu mamii, Radule?

R: Radu mamii.

Î: Roșu sau albastru?

R: Albastru.

Î: Te știu fată cu simțul umorului. Facem un exerciţiu de imaginaţie? Presupunem că treaba cu reîncarnarea se întâmplă. Și tu, acum 150 de ani ai fost Veronica. Ce-ai fi vrut și ce-ai fi putut să schimbi din povestea ta cu poetul nepereche?

R: Aș fi vrut să schimb, și cred că aș fi putut, încrederea sau neîncrederea lui în unii oameni.  

Î: Ce te aşteptai să te întreb şi nu te-am întrebat?

R: Ce carte citesc acum, asta nu m-ai întrebat. Dar îți spun eu. Citesc Seducătorul domn Nae, Viața lui Nae Ionescu, Tatiana Niculescu. Acum întreabă-mă de ce. Pentru că trebuie să știu totul despre brăilenii mei.

Î: Felicitări pentru patriotismul local! Mulțumesc mult, Georgiana Vâju, pentru răspunsuri, pentru dialog, pentru faptul c-ai fost cu mine.

R: Nina, și eu îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Hei, daţi şi voi un semn. Nişte aplauze de încurajare, un like, un comentariu, un share, o acadea, o măslină. Ca să ştim că sunteţi cu noi.