Interviu neconvențional. Pledoarie pentru literatură

Viața ne curge, zilele astea, alambicat. Se scumpește benzina, nu se mai găsește uleiul, bagă aleșii – ori se gândesc să bage, că le stau criticile și părerile contra colea, la omușor, în gât – cenzura. Și, dinspre frontul de est, vin nu doar refugiați la noi, ci și vești proaste.

Mor oameni, mor copii, cad bombe, e, din multe puncte de vedere, jale. Și, totuși, trebuie să mergem înainte. Să trăim, să iubim, să spunem povești, să lăsăm cuvintele să curgă. Dacă le punem acestora stavile, și opreliști, și filtre sau botnițe, suntem, ca să fiu în ton cu momentul, prăjiți. Rași. Și arși. Ca nație, ca țară, ca oameni. Așa că azi ne culturalizăm. Stăm la taifas. Aflăm lucruri. Căci avem interviu. Neconvențional, cum știți. Știu că v-a fost dor. Mi-a șoptit o rândunică mai adineauri. O avem invitată la discuție pe scriitoarea și poeta Issabela Cotelin, care, cu asumare, cu responsabilitate, cu aplomb, cu verb, își pune sufletul în scris și spune, astfel, povești neasemuite. Ce-a ieșit din tăifăsuiala noastră, citiți mai jos.

Î: Bine ai venit, Issabela. Te invit pe laviță, lângă mine. Nu e confortabil, ca un jilț, dar e de la noi, de la români. A fost trafic când ai venit? Ai rămas blocată pe traseu ori te-ai strecurat cu agilitate și inteligență printre toate ale vieții?

R: Mulțam de invitație. Trafic greu. Dar, de obicei, ocolesc orele de vârf, ori vin mai devreme, ori deloc – cu un telefon în prealabil, nu las pe nimeni cu ochii-n soare. Dar hai mai bine afară, pe prispă, la aer. N-am mai stat pe-o prispă de un car de ani.

Î: Super! Îmi place propunerea! Am făcut cafeluță cu caimac. O iau cu noi și hai pe prispă! Ce părere ai despre războiul ăsta? Nu te întreb cu cine ții, cu actorul sau cu țarul. Dar e bine să ne luptăm noi, oamenii, așa, unii cu alții?

R: E publică opțiunea mea. Și nu, nu e bine. E foarte rău lucru să ai un om asemănător ție în față, pe care nu-l cunoști, dar trebuie să-l ucizi, ca să nu fii ucis. Totul în aceeași clipă în care știi că și el gândește la fel despre tine. Asta nu e alegere, ci crimă cu premeditare și fără pedeapsă, că precis o să vină vorba și despre Dostoievski. Sună a preistorie, a junglă, a instinct gol, fără rațiune. Apoi e răul celălalt – casa și masa pe care le-ai lăsat în urmă, fără să știi dacă te mai întorci și, dacă da, la cine și la ce. Ei, din jilțuri, trag linii de mii de ani, le zic hărți și noi, restul, ne omorâm la comandă, pentru că tot ei au inventat politica și chestia cu „ordinul nu se discută”. Ceva, fără dubii, e greșit în orânduirea asta a lumii, din moment ce se ajunge repetat la războaie.

Î: Ai anticipat cum trebuie. Vine vorba despre… Deci și carevasăzică… După cum, cu siguranță, știi, s-au găsit unii, mai catolici decât papa, să facă, nu-i așa, pe catolicii cei mai catolici. Și s-au pus să dea cu biciul în alde Dostoievski – uriașul scriitor rus, tradus în peste 170 de limbi ale pământului – în alde Ceaikovski, cel mai occidental compozitor rus, în alți artiști, scriitori, sportivi. E bine să se interzică la nivel planetar sau local cultura rusă? Ar trebuie interziși acești oameni, chiar dacă sunt oale și ulcele de mult? Ar trebui interziși artiștii și sportivii care țin cu Putin și nu se dezic de el?

R: Nu, bineînțeles că nu. Ba din contră, cred că artiștii și sportivii ruși care se dezic de Putin sunt cea mai bună armă albă. De cultura rusă clasică am mai vorbit și s-a tot vorbit. Iar pe cei care sunt în viață și se dezic de el, ar putea, eventual, să-i interzică Putin, nu restul lumii.

Citeam deunăzi despre Gérard Dépardieu, care are și cetățenie rusă de vreo nouă ani, în urma unor nemulțumiri față de guvernul său originar, și care era un apropiat al lui Putin. Citeam, deci, că a luat cuvântul împotriva țarului. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să n-o facă – l-ar fi renegat francezii…? Isteria e mare și poate duce oriunde. A te lepăda de cultură înseamnă să n-o ai și cea mai bună dovadă în acest sens sunt, voila, Dépardieu și Trump: unul, actor magnific și cu palmares, îl reneagă. Celălalt, bufon pe scena circului politic, se tăvălește de admirație. Gradul de cultură face diferența de atitudine.

Dar tu întrebi, de fapt, acum îmi dau seama, de cei care nu se dezic… Ei bine, cred că un verdict ONU, prin Tribunalul Internațional de la Haga, în care Putin să fie declarat criminal de război, ar pune capăt măcar acestor dileme morale, deși nu văd cum ar opri conflictul în sine, stârnit de o țară care n-a ratificat acest tribunal.

Î: Auzi, am, așa, că tot vorbirăm despre vecini, o curiozitate. Ce crezi despre țara ta? Cum o vezi? Ca pe o codană fermecătoare care așteaptă prințul pe cal alb, ori ca pe o coțohârlă acră care sapă tranșee cu dinții?

R: Țara mea…? O fată buimacă, făcută târziu și înzestrată cu de toate, care ar putea cânta dumnezeiește în corul marilor catedrale ale lumii, dar care, din păcate, încă mai crede ce zice popa din sat, nu ce face acesta.  

Î: Îmi place foarte mult răspunsul tău. Popa din sat ar trebui dus și el prin alte catedrale. Ți-ai făcut stocuri de ulei, făină, drojdie, hârtie igienică? Pentru că, se pare, reedităm primăvara lui 2020.

R: E voie cu emoticoane…? Deși nu-i nimic de râs, la urma urmei. Nu, niciun stoc, nici acum, nici în pandemie, nici când „eram fericiți și nu știam” și ne deranja doar vreun biet, nostalgic azi, cod roșu de ninsoare sau un nou „sfârșit al lumii” anunțat dinainte.

Î: Și la tine e ger și miroase a cozonac și a colinde? Ori te dregi, na, de astenia de primăvară?

R: E-un ger siberian la mine-n suflet… Ireal, ca vremea de afară. Așa mi se pare. Un spectru sub a cărui umbră refuz să trăiesc, dar pe care nu am cum să o ignor. Sper să îl învingă primăvara de la Kiev. Au mai fost astfel de primăveri prin Europa.

… Spunea, apropo de spectru, o adolescentă dintr-un film oarecare: mama, eu nu pot să mănânc, când zeci de copii ai lumii mor de foame în clipa asta. Iar maică-sa îi răspunde: n-o să-l ajuți pe niciunul, dacă nu mănânci tu acum… Plastic, dar nicidecum materialist. Ca să poți ajuta, trebuie să fii sănătos la minte și la trup – restu-s declarații care dau bine virtual.

Î: Mda… Dacă am început un pic atipic interviul, să revenim, zic, la concretul taifasului pentru care ne-am adunat. Adică la cărțile noastre. Cine ești, dragă Issabela? Și, ca să avem o exclusivitate – na, sunt ziaristă, ce să fac… – pentru că tu ești și scriitoare și poetă, vreau să ne-o spui și în versuri.

R: Cărțile mele

Cărțile mele scrise,
Înveșnicite în câteva sute de pagini,
Sunt mai mult decât neegale
Cu cele nescrise
Care locuiesc încă în mine
În atâtea gândiri,
Povești și imagini,
Iluzii, dezamăgiri,
Speranțe, paragini.
Așteaptă și ele la rând
Să iasă din minte,
Cuminte,
Nu se iau în răspăr
Pentru al meu adevăr.
Sau poate le termin cândva,
Într-o viață ce va urma,
Când îmi va sclipi brusc cunoscut,

Ca farul unei mașini ce-n fug-a trecut,
Vreun cuvânt din vreo carte
Scrisă deja.

Iată o poezie inedită, ca, de altfel, și tot acest interviu. M-ai salvat cu poezia. În proză de-ar fi să răspund…, foarte sincer, încă nu știu cine sunt. De câte ori cred c-am aflat, se mai întâmplă ceva și-o iau de la capăt.

Î: Să vedem cu ce te lauzi, Issabela. Ce cărți ai scris, ce gen sunt, cui se adresează.

R: Patru romane și un volum de poezie. Al cincilea-i pe drum. „Adrisantul” e „necunoscut”, vorba lui nea Iancu. Adică sunt pentru toată lumea, fără restricții. Pe de altă parte, atunci când scriu nu mă gândesc la cititor, ci la personajele pe care vreau să le aduc în fața lui. Să fie viabile. Totuși, că mă-ntrebi, privind în urmă, aș putea zice post factum că primele trei romane sunt, fără a fi feministe, narate din punctele de vedere ale unor femei, toate diferite una de alta. Evident, pot fi la fel de interesante și pentru bărbații curioși de modul în care gândesc femeile. Ultimul roman e neutru din acest unghi, dar în al cincilea reiau ideea, printr-o altă ea.

În mare, îmi place să scriu despre ce văd. Poveștile omului pe lângă care trecem, ori satirizate cât se poate, ori drame transfigurate, cât să nu arate a documentar sau reportaj. Dragoste, destin, cadru social și spiritual – cam astea-s temele mele. Cu omul în centru – toate.

Î: Frumos. Omul e, în fond, totul. S-o luăm oblu, Issabela. Și să vorbim un pic despre fiecare.

R: Macii…, apărut la editura File de lumină, este jurnalul meu „desecretizat”, de la treisprezece ani până la terminarea facultății, transcris exact cum a fost, dar îmbinat cu reflecții actuale între texte vechi, ca să-i pot da formă de roman. Uite un cancan despre Maci, la amintirea căruia încă mai râd. Așadar, e o carte, dincolo de comunism și alte tare sociale, despre băieți – îmi povestesc aventurile adolescenței, romantice, picante sau plate până la exasperare. Iar un amic scriitor foarte drag mă întreabă mucalit, în mare secret: „Auzi, dar, până la urmă… se întâmplă ceva sau citesc degeaba?”

Ehmeya, apărută la Astralis, este povestea unei femei cuminți și „realizate”, care face totul „ca la carte”, însă se trezește într-o căsnicie nereușită, deși perfectă aparent. Pusă în fața puterii aparențelor, pe care le descoperă treptat și la alții, învață întâi să accepte că acestea nu-i aduc nimic, iar apoi, departe de a le salva, să se salveze pe sine din ele, măcar pe ultima sută de metri. Tot cancanistic, dacă la toate celelalte cărți am primit aprecieri publice, la Ehmeya majoritatea au fost private – mesaje de femei care s-au recunoscut în Lara, personajul principal. Și m-am bucurat, pentru că asta mi-am dorit.

În exil.., apărută la editura Rafet, este povestea unei fete naive, obișnuite, Dana, rămasă însărcinată din greșeală la șaptesprezece ani, care își vrea într-un final, maturizându-se prematur și silit, locul ei într-o lume care să n-o mai hulească. Amuzant despre Exil ar fi că, fiind o carte „câștigată”, cum le zic eu (premiul „Vintilă Horia”, la Festivalul concurs internațional „Titel Constantinescu”, secțiunea roman), am fost atât de fericită de o asemenea veste, încât i-am dat bun de tipar fără s-o mai recitesc… Și au rămas în ea câteva greșeli typo, din acelea care rămân din neatenție când schimbi expresii sau cuvinte (sigur, mi s-a zis ulterior că „ce contează, la cum sunt cărțile azi…”), impardonabile pentru mine, ca filolog și, pe deasupra, corector… Paradoxurile existenței. Am învățat și din asta și visez cândva o reeditare, dar nu știu când.

Cutia cu suveniruri, apărută la editura UP, este povestea unor locatari care dispar pe rând dintr-un bloc, centrată în jurul unei fete care se alege cu un câine, cheia disparițiilor constând, în cele din urmă, în înseși poveștile lor și în firul nevăzut care-i unește. Mă rog, e foarte pe scurt. Iar cancanul ei ar fi, în afară de faptul că am purces la scrierea ei în urma unor comentarii de pe blog (și a susținerii acerbe a unei bloggerițe cu același nume ca personajul principal, Jo), că inițial trebuia să fie un thriller polițist și să aibă doar o parte. Însă umanista din mine n-a putut să-l lase așa, astfel că m-am apucat și de partea a doua, în care să răstorn tot, doar pentru ca thrillerul polițist să se poată denumi, așa cum i-a zis editura, „roman psihologic paranormal”…

Iar Câmpul cu narcise, apărută la Betta, e poezie. E prima dintre cele două cărți sponsorizate în urma unui concurs (premiul „Clara Mărgineanu”, la concursul național de poezie „Radu Cârneci”) și a fost o fericire de nedescris. Să mă simt validată ca poet (visul meu de copil…) la un an după ce am început de facto să public, chiar dacă scriam pentru mine de o viață, a fost cu adevărat prima mea împlinire profesională.

Î: Sună interesant și atractiv. Macii sunt întotdeauna roșii. Ehmeya. Câmpul cu narcise. În exil printre oameni. Cutia cu suveniruri. Asta ca să le numim ca la carte. Sau ca la catalog. Titluri foarte frumoase și sugestive. Îți aparțin, le-ai pus împreună cu editurile unde ai publicat cărțile?

R: Îmi aparțin în exclusivitate. Știi, să alegi un titlu azi e la fel de complicat ca traficul de care mă-ntrebai la început… Și, dacă mi-au ieșit, nu pot decât, fără modestie, să mă bucur mult!

Î: Două au nume de flori. Transmiți prin ele un mesaj, ești iubitoare de flori sau e o întâmplare?

R: E chiar o întâmplare, de care am râs și eu când mi-am dat seama. Iubesc florile. Dar le iubesc pe câmp și în grădini, așa cum iubesc animalele în junglă, apa sau pădurea lor și nu mă topește nimeni cu un buchet de flori în spatele căruia nu e nimic sau e doar complezență. De altfel, mă impresionează mai mult o cafea, deși, din păcate, cafeaua mea nu salvează nicio floare de la rupere.

Iar întâmplarea titlurilor cu nume de flori – altă coincidență… – continuă cu Procesul margaretelor, a șasea carte, care va apărea curând la editura Siono.

Î: Oho, minunat! Sunt sigură că va fi o carte despre care se va vorbi mult. Ești autor al vreunei edituri? Și ce înseamnă asta?

R: Nu, nu sunt. Fiecare carte e scoasă la altă editură, în funcție de nenumăratele contexte legate de apariția lor. Fiecare carte în sine, după cum știi, cu siguranță, mai bine decât mine, are propria ei poveste, de la primul cuvânt până la apariție, preferabil și după. Dar, ca o concluzie, cu toate cele cinci edituri, din care trei am ales eu, de celelalte două fiind aleasă, cum am mai spus, sunt în continuare în relații mai mult decât cordiale. Toate au deschidere mare, nefiind niciuna exclusivistă, iar Betta și Astralis au și cenaclu, pe ambele (și nu numai) frecventându-le fizic și  cu reală plăcere spirituală.

Revenind la întrebare, să fiu autor al unei singure edituri ar însemna pentru mine ca editura respectivă să îmi publice cărțile gratis, chit că nici eu n-aș câștiga mare lucru, decât dacă… Continuând firul ideii, dacă aș fi J.K. Rowling sau vreo Nora Roberts, să zicem, ceea ce, total neipocrită, afirm limpede că nu face parte dintre planurile mele literare.

Î: Scrii mai degrabă proză sau mai degrabă versuri? Scrii mai degrabă la birou sau mai degrabă în natură? Scrii mai degrabă când râzi sau mai degrabă când plângi?

R: Când râd, nu pot să scriu. Atunci doar râd. Parodiile sau textele acide sunt râs amar, ele se nasc din dezamăgire sau disperare de cauză, nu din bună-dispoziție, dar mă bucur când o creează. Scriu unde-mi vine – am făcut-o de atâtea ori în tramvai, metrou, la vreo coadă (nu de ulei…! eventual la ANAF, căreia-i pregătesc o schiță, sau Poștă, căreia i-am dedicat deja un articol) sau oprită pe vreo bancă, pentru că-mi venea vreo formă a unei idei, formă care, neprinsă la clipa ei, ar fi zburat pentru totdeauna, lăsând doar latența ideii. Scriu mai degrabă proză, ce-i drept. Poezia e pauza prozei și a altor activități. Descărcare. Fluid ce face legătura între înaltul cerului și adâncul pământului, trecând întâmplător prin mine.

Î: Ești pe drumul cel bun. Să vezi cum e să scrii la semafor, pe șervețel, pe biletul de autobuz, în palmă, pe picior, sus, sub fustă… Ai scris cinci cărți. Ești membru al Uniunii Scriitorilor din România? Și, dacă da, ce înseamnă să fii un astfel de membru?

R: Nu sunt membru USR, așa că nu știu decât din auzite cam ce ar însemna. Și nu-mi place să bârfesc, ci doar să experimentez și apoi să povestesc. Stilizat, desigur…

Î: Scrii ușor? Vine muza iute sau are nevoie de covor roșu?

R: Uneori face niște fițe, de mă întreb dacă eu chiar știu să scriu… O mâță-n calendar ar vedea mai multe decât văd eu în fila albă. Alteori n-am timpul efectiv să-nșir toate cuvintele din minte și mi-e ciudă pe timp.

N-am ajuns, așadar, cu muza la niciun „consens”, vorba unui „nemuritor” român.

Î: Ce carte ți-a plăcut atât de mult, că ai fi vrut să o scrii tu?

R: Multe… Multe m-au fascinat la timpul lor, din toată literatura lumii și, firește, din a noastră. Au fost etape, vârste, preferințe, treceri de la romantism la cinism etc. Au fost perioadele Eugen Ionescu, Eliade, Camil Petrescu ș.a.m.d. – ca stil, categoric, nu ca nume propriu-zise și nu neapărat românești, dar îmi place să mă raportez la scriitorii noștri. Singur pe lume și Magicianul m-au marcat în mod deosebit de-a lungul timpului. Să fim înțeleși, admir maxim scriitura lui Dostoievski, de pildă, ca să-l pomenesc iar, dar admirația mea e una spirituală prin excelență. Dacă e să fi rămas ceva emoțional din toate într-un cotlon uitat, prin care numai un interviu ca acesta mai poate scotoci, ar fi Patul lui Procust și Pânza de păianjen.

• 

• 

• 

• 

Î: O, da! Ia zi-mi ceva. Un scriitor înjură? Recte tu. Înjuri? Când scrii, altcumva… Și dacă da, cum înjuri?

R: … E voie cu emoticoane? Parc-am mai întrebat. Aș pune câteva, de râs cu lacrimi – nu, nu înjur de fel, de când mă știu. Nici măcar în conversații off-literature. O fi din cauză că n-am mașină – am auzit că acolo se face școala de înjurături cu cea mai tare diplomă.

Î: Ești mare dacă nu… Există scriitori născuți, scriitori făcuți, scriitori în mintea lor. Din care categorie faci parte?

R: Nu știu să răspund obiectiv, dar mă simt din prima categorie. Deși uneori mă încovoaie îndoielile, iar alteori responsabilitatea cuvântului scris.

Î: Cuvântul scris ți-a fost dat ca dar? Ca binecuvântare? Ca evadare?

R: Așa se spune, că e un dar. Cum n-am altul, l-am admis pe acesta. Ca evadare – l-am simțit mereu. O fi și binecuvântare…

Î: Pledezi pentru scriitură stilizată, cu metafore, cu figuri de stil sau pentru scriitură cum o fi, dar cu multe elemente vulgare, porcoase, triviale, chiar porno?

R: Pledez, evident, pentru literatură. Pentru stilizare. Literatura asta e, în fond, transpunerea verosimilă a unui real urât sau inacceptabil. Nevoia de ieșire din cotidian. Că e cu sau fără figuri de stil masive, ține de îndemânarea creatorului. Nu mă dau mare sau pudică, dar… ce e după „dar”-ul din întrebarea ta pentru mine nu e literatură. Poți sugera vulgarul elegant, fără să-l reproduci ca la el acasă. În loc de o înjurătură reprodusă pe șleau, poți, de exemplu, să narezi cum personajul s-a folosit de un organ uman pasămite inutil pentru a-l introduce în locuri interzise sau visate subconștient. Etc. (Zâmbești…?)

Î: Da. Sunt în fața ta. Nu mă vezi? Să mergem mai departe. E mai important talentul la scris ori munca? În procente, cam cum ar fi ideal?

R: Mereu, până să public, am fost convinsă că talentul e definitoriu… Abia acum, recent (am în spate doar vreo doi ani de apariții publicistice în reviste, antologii sau volume proprii), am descoperit câtă muncă e la un text, oricare, pentru ca acesta să poată ieși în siguranță în lume.

La primul volum de poezie (sper să urmeze și al doilea…), un critic literar a scris despre mine că am talent nativ ș.a., dar că nu finisez întotdeauna versul. Ei bine, nu numai că mi-a deschis ochii, dar a contat mai mult decât toate laudele, literare sau nu, care bântuie lumea scrisă și mai ales virtuală. Avea o dreptate colosală și fără această observație nu aș fi făcut saltul înainte pe care, da, iarăși fără falsă modestie, mi-l simt. O nativitate necizelată nu face doi bani beletristici în ultimă instanță și nu rezistă, oricât ar fi ea de mare.

Î: Așa e. Scrii la întâmplare sau scrii cu mesaj, de trebuie, uneori, citit printre rânduri?

R: S-a folosit, tot într-o cronică, despre mine cuvântul „sapiențial”… N-am avut și n-am pretenția asta. Poate e mult spus. Nu știu. Dar sigur la întâmplare nu scriu. Nu știu cum să zic…, dar, da, vreau să spun ceva anume printr-un text sau printr-o poezie, altfel… de ce le-aș mai scrie? !?

Î: Talentul de a croșeta cuvinte îl ții sub zăvoare și sub lăcate ori îl lași liber, să izbucnească viu, ca iarba de sub asfalt?

R: Îl las liber inițial. Apoi vine finisarea de care spuneam că am învățat-o acum, inclusiv în proză, și care uneori îmi pare mie însămi un fel de auto-cenzură. Dar nu e și nu-i pun zăvor, ci mă lupt cu el, cu textul croșetat, să iasă neapărat cum l-am gândit eu, nu cum vor sau (se) așteaptă alții sau cum e corect politic.

Î: Ce e o carte, Issabela? Dar o carte bună?

R: O carte e o viață. O lume. O idee care nu moare. Ca să nu zic un „bun spiritual”, deși mă-ntreb dacă n-am mai căzut și eu, fără să vreau, în plasa limbajului de lemn pe alocuri. O carte bună e ceva ce iei cu tine când te muți, de exemplu.

Î: Îhâm… Cum e o lansare de carte? D-aia adevărată, de stă sala ca sub asediu.

R: D-aia adevărată, cum zici tu, nu știu cum e. În acești doi ani pandemici am avut doar o lansare propriu-zisă, la Ehmeya, și două festivități de premiere, la Narcise și Exil, dintre care prima a fost și cu lansare. Numai că, din cauza restricțiilor combinate cu relaxări relative, nici acestea nu au fost lansări cu public la liber – ci cu alți colegi de breaslă și invitați prieteni numărați pe degete. Dar toate trei au fost pline de emoție, mai ales că, pe cât de liber și ușor scriu, pe atât de greu vorbesc la microfon… și aș fugi mâncând pământul când îl văd. Iar lansarea Cutiei cu suveniruri nu s-a petrecut încă – urmează abia acum, în vară, la un târg de carte, pe care îl aștept cu mare nerăbdare. E primul târg la care particip în calitate de autor. O senzație, presupun, în genul celei în care te trezești la catedră după ce ai tocit atâția ani băncile școlilor.

Î: Te înțeleg perfect. Nu pentru că sunt fată înțelegătoare, ci pentru că pățesc ca tine. Cât de importante sunt diacriticele în scrierea unei cărți? Te întreb, pentru că am văzut că sunt și cărți românești fără.

R: Pfuuu… Există cărți românești fără diacritice? Ești sigură că-s cărți…? Credeam că numai meniurile de la restaurante n-au. Bun. Deci, ne-glumind, că nu orice autor e scriitor e stabilit deja. Dar simt nevoia să precizez, cu justificările implicite, că, scriind fără diacritice, nici măcar autor român nu se poate numi acela care o face (de editură nu mai vorbesc, că editura-i, în fond, o afacere). Cam aceeași părere o am și despre cei care au declarat război majusculelor sau ortografiei standard.

P.S. Scriind aceste rânduri, mi-a căzut bricheta-n cana de cafea, cu capul la care se aprinde în jos – cred că-s gânduri negative anticipate…

Î: Blesteme le zice. Sunt emise de cei despre care, iată, facem vorbire. Ai un secret mare? Atât de mare, că nu l-ai spune nici sub hipnoză?

R: Da. Tocmai am vorbit mai sus despre scrisul printre rânduri…

Î: Dacă ai putea să faci o lume a ta, nu știu dacă ideală, dar a ta, în care să te simți bine, cum ar arăta ea? Și cine ar face parte, împreună cu tine, din ea?

R: Ar fi o lume fără nimic din ce știm azi că e obligatoriu. O lume în care fiecare ar avea casa lui pe pământ (aș desființa toate blocurile), dar cu toate utilitățile în ea (la astea n-aș renunța neam, n-am nostalgia privatelor din fundul curții sau a spălatului pe cap la lighean), în care am munci fiecare pentru noi. N-ar exista stat căruia să-i dai haina de pe tine, aka taxe, n-ar fi bani (am face troc, la o adică, pentru că nu toți facem la fel de bine aceleași lucruri), n-ar fi acte și dosare, pentru că nu și-ar scoate nimeni ochii pe nimic, n-ar fi școli, biserici, primării sau alegeri, prin urmare nici mafioți, ci numai oameni care ar învăța unii de la alții, pentru că toți oamenii ar fi buni și deștepți… Am avea, totuși, net și am trăi cu toții fericiți până la adânci bătrâneți.

Î: Hm… Interesant. Fără taxe, fără bani. Bine că lași netul. Și, cred că, dacă nu mai sunt dosare cu șină, e un pas înainte. Dacă ai mai citit interviurile noastre, știi că avem și câteva întrebări cu sau. Adică, drum bătătorit sau cale bătută?

R: Cale bătută.

Î: Sunt sau ești, după cum zis-a Nichita?

R: „Ce mirare că sunt”…

Î: Câciu sau Câțu?

R: Câciu cine mai e?!? Niciunul, presupun!

Î: Mere sau afine?

R: Afine.

Î: Măcinici muntenești sau mucenici moldovenești?

R: Orice-i moldovenesc.

Î: Mama lui Satan sau Mâna Maicii Domnului?

R: Mâna Maicii Domnului. Din principiu.

Î: Aha… Ești cu ăia buni. Marina Costa sau… scriitoarea de facebook?

R: Marina Costa…, cu inimioare.

Î: Cârnat sau mic?

R: Mici.

Î: Maci sau narcise?

R: …Șah-mat…

Î: Ignat sau Florii?

R: Florii.

Î: Cyrano de Bergerac sau Niccolò Machiavelli?

R: Cyrano, că tot l-am pomenit pe interpret.

Î: Suvenir sau talisman?

R: Talisman.

Î: Pui viu sau găină bătrână?

R: Pui viu.

Î: Șoaptă sau țipăt?

R: Șoaptă.

Î: Memento mori sau Carpe diem?

R: Memento mori, mai nou.

Î: Na, că zic și despre dosare! Dosar cu șină sau dosar electronic?

R: Fără dosare.

Î: Mitică sau Costică?

R: Cred că Mitică.

Î: Ostatic sau dictator?

R: Liber.

Î: Fănuș Neagu sau Eugen Barbu?

R: Marin Preda.

Î: Dobry vecher (добрый вечер) sau kalimera?

R: Bella ciao…!

Î: Ai luat-o pe ulei sau ai băut gaz stricat?

R: … Iar m-ai blocat! (rimă involuntară)

Î: Dacă ar fi să dai o notă și un titlu discuției noastre, care ar fi acestea?

R: Maximă, mi-a făcut mare plăcere! Titlu…? Poate La taifas cu Nina. Și în paranteză, cu cifre romane, că arată mai… cool (cuvânt nou introdus în DOOM 3), numărul interviului.

Î: Facem și un exercițiu de imaginație. Căci, cred că te bagi. Partikipi, cum se scrie pe facebook… Ai o baghetă magică. Dar nu cu puteri totale. Numai o minune face, numai o dorință împlinește, numai un om salvează. Nu știu, poate ai nevoie de ceva anume, poate vrei să fii o scriitoare tradusă și citită, ca Dostoievski, despre care am vorbit mai sus, în 170 de limbi… Și un elicopter, în care se află Zelenski, Putin, Iohannis și cea mai bună prietenă a ta, stă să se prăbușească. Nu mă întreba cum au ajuns toți în elicopterul ăla. Ghinion, cum ar veni… Ce faci cu bagheta? Ce-o pui să facă?

R: Îmi salvez prietena

Și o-ntreb ce căuta

În elicopter cu trei,

Ca să scriu povestea ei.

Î: Dacă voiai să te întreb ceva și n-am făcut-o, zi-ne ca și cum te-am întrebat. Și, dacă ai o întrebare pe limbă pentru subsemnata, bag-o pe țeavă. Că aci sunt și răspund.

R: N-am. Cred chiar c-am zis, de dragul discuției, mai multe decât mi-am propus.

Iar pentru tine nu am musai întrebări acum. Sau, dac-aș avea, le-aș pune într-o zi cu soare, eventual la o cafea, la buturugile Marinei, că tot ai amintit-o, din Cișmigiu. Seamănă leit cu lavițele din interviul nostru.

Îți mulțumesc foarte mult, Issabela, că ai zis da pentru interviul nostru neconvențional! 

Și eu îți mulțumesc, Nina, pentru invitația la el!