Interviu neconvențional: Poveste de Ferentari

Eu vreau să vă spun că este un scriitor de forţă. Că, la el, cuvântul atinge octavele potrivite, pentru a obţine o muzicalitate desăvârşită. Condeiu-i taie frontal fila albă, aruncând pentru eternitate poveşti mirifice.

Vreau să vă spun că are vână. Şi verb. Şi nerv. Şi bâzdâci, în scris. Înjghebează din nimic teme fabuloase de viaţă. Ştie, pesemne prin faptul că e băiat de Ferentari – acest Harlem al Bucureştiului – unde e linia aia subţire, atât de subţire, dintre vis şi realitate. Eu vreau să vă spun că scriitura lui face senzaţie printre cititoarele pasionate de pe net, şi nu doar, că a câştigat un premiu, că e prieten – cum e vorba aia, mai rar, bibicule, așa ceva! – cu limba română. Eu vreau să vă mai spun că e un tip carismatic, chipeş, după care fetele, cel mai probabil, se ţin ciorchine.

Mai ales că, tipul e tânăr, başca divorţat. Mai are şi ochii verzi sau albaştri. Ia, zi, baştane, cum sunt? Eu vreau să vă spun, de asemenea, că, adesea, postează, conform trendului, poze cu pisici. Că ţine la băşcălie şi are simţul umorului. Că… D-astea. Eu, vedeţi şi voi, vreau să vă spun, ca o ziaristă cuminte ce sunt, astfel de lucruri.

Dar el, când l-am întrebat pe Marius Albert Neguț ce-ar trebui să ştiu în ce-l priveşte, pentru un interviu neconvențional, mi-a spus cu seninătate: „am fost un golan. În tinereţe, am făcut multe”. Cum ţin la onoarea lui de scriitor, deşi, sunt convinsă, toate alea pe care mi le-a înşirat i-ar aduce un plus de simpatie, conchid doar cu vorbele lui: în esenţă, am fost un golan. Acuma, golan, negolan, e, cum am zis, un scriitor talentat şi îndrăgit. Face lucruri bune, deci, să-l băgăm în cerneală, ba, chiar, în cerneluri…

Î: Ia zi, băiatule dă Bucureşti, recte dă Ferentari, eşti jmecher, bă? Vezi că io te-am chemat aciişea la neşte delicatesuri, nu la rachiu dă pufoaică! Și, acuma, s-o cotim serios. Eu sunt fată de la ţară. Aşa că, povesteşte-mi cum e Ferentariul tău. Da’ spune-mi, aşa, la marele fix, nespoit, neperiat, la obiect. Cât de repede sare şişul din teacă aici?

R: Sare repede, dar, de cele mai multe ori, sare doar ca să sperie. Băieții îl scot, înjură, iar fraierul fuge, că de… nu vrea să se trezească cu un… buzunar nou. Să știi că și atunci când șișul lovește, el lovește cu frână. Mai precis, cel care dă cu el are grijă doar să cresteze, să înțepe, să dea doar sângele. Nu vrea nimeni să facă pușcărie, Nina. Rar de tot, se dă cu șișul decisiv, iar atunci sunt chestii de onoare.

Î: Acolo unde ai copilărit tu, care era procentul români – ţigani? Sau, ar trebui, conform uzanţelor, să zic rromi? Prietenii tăi erau mai mult români sau mai mult ţigani? Cine era cel mai tare din gaşca în care, presupun, funcţionai şi tu? Şi zi-mi dacă ai mâncat vreodată vreun borş bun, în ţigănie. Io da. Am mâncat la şatră.

R: „Acolo unde am copilărit eu”, trăiesc și acum. Țiganii nu-și spun niciodată rromi, asta e o invenție a elitei lor intelectuale, oricum, desprinsă complet de etnie. În Ferentari, sunt, într-adevăr, mulți țigani, dar și aici „cine se aseamănă se adună”. Prin urmare, gașca mea a fost una de români, deși am avut și am și acum, nenumărați prieteni țigani. N-aș vrea să mă laud dezvăluindu-ți cine a fost cel mai șmecher din gașcă (ai prins-o?) Cât despre borș… am învățat de la spoitori că secretul gustului său perfect nu stă nici în pirostrii, nici în ceaun. Stă în proveniența găinii. Sub nici cea mai mică formă, orătania nu trebuie să fie din ograda proprie. Acum, dând la o parte gluma, țiganii (ca și mine, de altfel) gătesc tradițional. La fratele Chilimbar am mâncat și mănânc dumnezeiește: oaie la ceaun, ciorbă de burtă, sarmale cât pumnul (chiar dacă-s de porc, să băgați în carne și puțin piept de pui și, dacă aveți, în ceaunul în care le fierbeți, în strânsoarea sărmăluțelor, adăpostiți un boboc de rață). Apropo de mâncare, prietenii îmi spun că gătesc bine. Specialitatea mea, fasolea cu ciolan și rața la cuptor. Hai, să schimbăm subiectul, că-mi plouă-n gură…

Î: Să-l schimbăm. Că lumea o arde cu salata, după sărbători. Și ne mai auzim, Doamne sfinte, și cine știe ce vorbe. Ştii, simţi că aparţii acelui loc? Presupun că-i ştii sordidul, mizeria, ticăloşia. Dar, care loc nu are de-astea? Însă, am convingerea că ştii şi poveştile Ferentariului, şi muzicile lui, şi lucrurile alea fabuloase pe care nu le ştiu decât cei care stau acolo. Dacă mi-ai povesti câte una din toate – că timp avem, ba şi spaţiu, și sper să nu mă omoare şefii că m-am întins cu tăifăsuitul – aş fi încântată. Dar, mă declar mulţumită şi dacă îmi spui doar una dintre astea. Ca să transmitem izul ăla de autentic celor care ne citesc. Zi ce şi cum vrei, că nu cenzurez nimic.

R: Cu permisiunea ta, voi începe acest răspuns cu un fragment din partea a doua a romanului „Din Altă Viață”, care are subtitlu: C.V. de Golan. „Trăiesc într-un cartier în care există doar șmecheri și fraieri… Nimic între… Un cartier în care am de ales între a deveni luptător sau victimă. Un loc în care infracțiunea ține loc de diplomă, iar munca e batjocorită. Unde pușcăria te înnobilează… Trăiesc în Ferentari… Băieții de aici nu fură, și nici nu înșală – se descurcă. Nu tâlhăresc – ard fraieri. Nu mint, ci vrăjesc… Nu fac dragoste, nici măcar sex – ei fut – de cele mai multe ori, la poștă.” Voi continua, tot cu permisiunea ta, cu un fragment din „Cerberus”, roman apărut la Polirom:

„Albert își aminti cu nostalgie vremurile de demult, când el, copil fiind, cutreiera străzile desfundate, nelipsind de la niciun eveniment, fie nuntă, fie scandal. Se mândrea cu faptul de a fi ascultat virtuozi celebri în epocă: Toni Iordache, Dona Siminică, Gabi Luncă, Romica Puceanu  îi încântaseră copilăria. Câți dintre cei mutați aici știau că sub tăvălugul buldozerelor pierise o întreagă lume? În mahala, se născuseră nu doar lăutari, dar și actori ca Ștefan Iordache sau Marin Moraru, ori politicieni ca Vadim Tudor. În acest loc, țiganii și românii trăiseră împreună din cele mai vechi timpuri, săraci și unii și ceilalți, împărțind bune și rele, unindu-și chiar destinele. Vechii locuitori nu știuseră ce este rasismul, până când comuniștii nu masaseră țiganii în ghetouri, creând, astfel, focare de infracționalitate. Și totuși, chiar și așa, schimbat, Albert iubea din toată inima lui cartierul. Doar aici se simțea, cu adevărat, acasă. Aici învățase că sărăcia – spre deosebire de bogăție – creează camaraderie, unind tinerii în găști formate, nu pe criteriul pielii, ci pe acela, mult mai puternic, al foamei.”

Voi încheia spunându-ți că nimeni și nimic nu mă va putea smulge din cartier. Sunt ca un scaiete înflorit, protejat de spini…

Î: Dumireşte-mă: cum a început băiatul ăsta de Ferentari, care s-a proclamat de la începutul discuţiei golan, să scrie? A fost multă lectură înainte şi a venit firesc? A fost imboldul de a fi altfel decât ceilalţi de acolo? Ţi-a spus cineva că ai talent şi te-a canalizat către scris? Ai vrut, poate, să te salvezi prin cuvânt? Vorbeşte-mi despre cărţile tale. Ia-le pe rând. Nu omite nimic, chiar dacă-ţi pare neimportant. Care ţi-e mai dragă? De care personaj te simţi mai aproape? Cât din poveştile din cărţi sunt, în fapt, poveştile tale? Adică, zic dacă din romanul vieţii tale ai picurat semnificativ în paginile de carte.

R: Mi-a plăcut ce ai spus: „Ai vrut, poate, să te salvezi prin cuvânt”… Doar cineva care, la rândul său, își caută salvarea în slove, poate pune o astfel de întrebare. Cel puțin așa cred eu… S-o luăm pe rând. Am început să scriu într-o perioadă foarte grea pentru mine, o perioadă în care divorțul, ca un șarpe ascuns la temelia casei, sâsâia amenințător. Spectrul pierderii copiilor îmi măcina sufletul zi și noapte. De ce să mint, mă aflam într-o depresie profundă… Cu toate acestea sau, poate, tocmai din această cauză, scriam zilnic, creând astfel „Îngeri Rătăciți”. Dincolo de tristețea profundă din care acest roman și-a tras seva, la baza lui au stat, într-adevăr, foarte multe cărți citite. Bunica mea m-a învățat să citesc de timpuriu (patru ani cred…). Literatura preferată de mine a fost – aproape exclusiv – cea de aventuri. De aceea, cea mai mare spaimă a mea este aceea ca, nu care cumva, să plictisesc cititorul. Eu nu am vrut niciodată să fiu aparte față de ceilalți din cartier (ba din contră) și nu de asta am scris. Totuși, că am vrut, că nu am vrut, am fost deosebit de ei de mic copil. Știi care a fost primul comentariu făcut de o prietenă din copilărie, în momentul în care am publicat primul roman? Citez din memorie: „Marius, și acum te văd citind la lumina stâlpului de pe stradă, în timp ce noi, ceilalți, ne jucam”. Mă întrebi tu în continuare: „Cât din poveştile din cărţi sunt, în fapt, poveştile tale?” Îți voi răspunde printr-un scurt citat din „Inocența Păcatului”, citat care se leagă de ceea ce am spus mai devreme: Peti – eroul din roman – „Într-o seară, crezându-se singur, sta pe bordură rezemat de un stâlp şi citea la lumina unui bec stradal, neştiind că, după colţul blocului, băieţii din gaşcă stau ascunşi şi-l iau în zeflemea. Când ei nu se mai putuseră stăpâni şi chicotele se transformaseră în hohote, ascunsese repede cartea, aşa cum o făcea mereu, sub cureaua pantalonului la adăpostul tricoului.” Îți pot oferi zeci de astfel de citate, dar nu vreau să plictisesc cititorii. Prin urmare, răspunsul este DA, cum foarte frumos ai spus, din romanul vieții am picurat semnificativ în paginile cărților mele.

Î: Titlurile sunt foarte inspirate. Inocenţa păcatului. Wow! Sau Îngeri rătăciţi. Ele brodează, chiar de la început, poveşti. Ţi-au venit într-un moment de inspiraţie, le-ai căutat mult sau te-au ajutat cei de la editură? A, şi important: ce mesaj, în câte trei cuvinte de titlu, transmit ele?

R: Titlurile sunt chintesența romanelor. Personajele din „Îngeri Rătăciți”: Gargamel – orfanul care trăiește alături de Ursu într-un canal; Ursu – tânărul care și-a pierdut de timpuriu părinții, apoi iubita; Lia – adolescenta care nu-și revine de pe urma pierderii tatălui; Biscuite – băiatul care, chiar și din scaunul lui de invalid, ajută oropsiți ai sorții. Cu toții sunt îngeri rătăciți prin viață. În „Inocența Păcatului”, dirigintele Amaliei – Mihai Carp – voind să-și salveze eleva de un tată abuzator, îl denunță pe acesta la Securitate, mințind, fapt care are urmări grave (tatăl Amaliei își pierde viața în cursul capturării sale). Ideea de bază e aceea că la baza unui păcat poate sta și o intenție/faptă bună. Spre exemplu, am să vă povestesc ceva… În copilărie, ai mei mi-au dăruit un minuscul bulgăr de nea, cu urechi lungi. Un iepuraș, carevasăzică… Ei bine, l-am iubit atât de tare, încât, de atâta drag, l-am băgat sub pernă, pentru a dormi alături de el. Evident, când m-am trezit, Bombonilă (așa îl botezasem) murise. Deci se poate păcătui grav, chiar inocent fiind. „Din Altă Viață” este un roman care prezintă copilăria subsemnatului, petrecută în comunism. Un fel de copilărie – din cauza perioadei istorice apuse – greu de înțeles, ba chiar irepetabilă azi. Copilărie pe care eu așa o percep: o altă viață…

„Cerberus” – nume al temutului câine care avea însărcinarea de a păzi porțile Hadesului – este titlul altui roman, care a apărut la editura Polirom. Eroul principal este un tată care, încercând să-și protejeze fiica de mediul nociv al Ferentarilor (sună cunoscut?) ajunge să fie perceput de aceasta ca fiind un cerber. Cu toate acestea, fata este coruptă și traficată, iar el face tot posibilul să o găsească și salveze. În final, fiica sa își dă seama că tatăl nu o ținea captivă în iad (așa cum credea ea), ci o împiedica să intre acolo.

Î: Ai luat un premiu important. Ia laudă-te un pic.

R: Da. „Îngeri Rătăciți” a fost distins cu premiul special la Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”, în anul 2017. M-a bucurat tare mult acest lucru, deoarece mi-a dat încredere să continui.

Î: De ce şi cum ai decis să donezi banii de la Îngeri rătăciţi unui orfe… Da’ mai bine povesteşte tu. Că nu vreau să trunchiez eu importanţa gestului.

R: Documentarea necesară scrierii acestui roman m-a consumat emoțional. Pentru a înțelege mai bine tu și cititorii, Îngerii pleacă din orfelinatele comuniste, trec prin Revoluția din ’89 și sfârșesc în canalele anilor’ 90, ani ai tranziției sălbatice, în care copiii străzii (vă reamintiți?) deveniseră imaginea țării. Prin urmare, încheierea cea mai potrivită scrierii unui astfel de roman nu putea fi alta decât donarea drepturilor de autor, modeste de altfel… M-au uimit, însă, cititorii… Unii au trimis cărți, alții hăinuțe, apogeul fiind încasarea de către fundația cu pricina a unui cec generos. Există bunătate în oameni… Nu trebuie să uităm asta niciodată!

Î: Marius, scrii şi poezii. Cum completează versul proza, şi mai ales, cum curge stihul alături de subiecte dramatice, precum cele descrise în cărţile tale? Se împacă bine? Se suportă reciproc?

R: Pentru mine, poezia, uneori e strigăt, alteori oftat. Izvorăște din inimă și alină. Îmi plac atât rima, cât și versul alb. Cred că poezia este cea mai sinceră formă de exprimare, deoarece din ea răzbat sentimentele care tranzitează sufletul poetului. De aceea, consider că cei care critică versurile poeților, de fapt își bat joc de sinceritatea acestora. Că nu toate merită publicate, asta e altă discuție. Personal, mă consider, în principal, prozator (romancier mai precis), poezia fiind un cadou divin pe care doar îl dăruiesc mai departe.

Î: Scrisul ţi-e patimă? Ţi-e blestem? Ţi-e binecuvântare?

R: Blestem, niciodată! Patimă și binecuvântare, da…

Î: Scrii oricum, oricând, orice? Sau filtrezi, alegi un timp anume, un birou special la care scrii? Muza vine uşor? O chemi, îi aşterni covorul roşu, vine nechemată, stă mult?

R: Trebuie să recunosc că am tabieturile mele… Pentru a scrie bine, am nevoie de liniște ambientală și sufletească. Scriu, de obicei, dimineața, așezat pe fotoliul meu balansoar, cu un esspresso made by me alături. Muza vine pe nesimțite, și când o face, degetele zbârnâie pe tastatură cu orele, iar eu mă simt împlinit.

Î: Cui se adresează cărţile tale? Ajung ele la segmentul de public scontat?

R: Cărțile mele se adresează oamenilor puternici, sinceri cu sine și cu cei din jur. Oamenilor care preferă să cunoască realitatea înconjurătoare și să se implice în schimbarea acesteia. Oamenilor care aleg literatura cu suflet, care nu se sperie, ci se bucură de numărul paginilor… Trebuie, însă, să-ți spun ceva. Indiferent cui m-aș adresa eu, publicul românesc amator de lectură este mic, majoritar feminin. Totuși, deși mi-ar fi mult mai ușor, nu vreau să scriu pentru o anumită categorie de vârstă, sex, rasă ori te miri ce altceva – prefer să scriu pentru OAMENI!

Î: Vreau să povesteşti prietenilor noştri cum l-ai determinat pe Băsescu să-ţi facă reclamă la carte. I-ai pus, înainte, patru cuburi de gheaţă, după tipic?

R: M-ai făcut să râd… Acum vreo câțiva ani, la Bookfest, am fost invitat la lansarea cărții unui prieten. Este vorba despre o apariție de excepție, pe care o recomand tuturor amatorilor de literatură de calitate și anume -„365 de lămuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor“, semnată de Teodor Baconschi. Ei bine, la un moment dat, publicul, dar mai ales fotografii s-au întors cu spatele spre cei doi vorbitori și și-au îndreptat atenția spre mine. Încântat, în timp ce blițurile mă orbeau, am scos pieptul înainte și am adoptat o morgă princiară. Iată! În sfârșit, valoarea îmi este recunoscută! am gândit, după care am privit de jur împrejurul meu, ca un cocoș care stăpânește poiata. Ei bine, să vezi și să nu crezi, în dreapta mea, flancat de sepepiști, se afla chiar domnul Băsescu. O caracteristică definitorie a ”băieților de cartier” e că sesizează instantaneu orice oportunitate. Prin urmare, domnul Băsescu nu a avut de ales și a trebuit să se tragă în poză cu subsemnatul și nu oricum, ci ținând drăgăstos în brațe „Îngeri Rătăciți”, la fel cum, cu un an înainte, o făcuse și domnul Emil Constantinescu, atunci când am avut deosebita onoare să-l întâlnesc în cadrul aceluiași eveniment.

Î: Am vorbit despre Inocenţa păcatului, despre Îngeri rătăciţi, despre Cerberus, despre Din altă viață. Vreau să-mi spui, acum, despre celelalte cărți ale tale. Cum au venit, cum s-au născut, din ce… Povestea din spatele poveștii, altfel spus. Și cum au curs ori te-au marcat, dacă te-au marcat, poveștile astea.

R: Pe lângă cărțile menționate de tine, la sfârșitul anului trecut am publicat un roman în paginile căruia se împletesc dragostea și războiul. Acesta se numește „1877: povestea unei iubiri desăvârșite”. Tot anul trecut, mi-am strâns poeziile într-un volum pe care nu îl comercializez, ci îl ofer cadou cititorilor devotați. Trebuie să recunosc că în momentul în care scriu un roman ”serios” (cum sunt Îngeri rătăciți, Inocența păcatului, Cerberus și 1877: portretul unei iubiri desăvârșite) ard ca o torță și mă epuizez emoțional. În Îngeri prezint orfelinatele ceaușiste, Revoluția Română, mineriadele, aurolacii, în Inocența, coșmarul dependenței de droguri și condițiile abjecte de detenție din pușcăriile românești, în Cerberus, calvarul unui tată, care face tot posibilul să își salveze fiica traficată. Evident, subiectele abordate și documentația necesară dezvoltării acestora m-au marcat… Tocmai de aceea, între aceste romane am scris și publicat volumele unei serii autobiografice care se numește „Din altă viață”, serie din care, anul acesta, voi publica volumul patru. „Din altă viață” conține întâmplări amuzante din viața mea, iar scrierea acestora mi-a stârnit amintiri plăcute, care m-au reîncărcat cu energia necesară creației.

Î: N-am să-ți zic să faci, pentru tine și pentru cititori, un top al cărților tale. Care e pe primul loc, care pe-al doilea și tot așa… Cum n-o să te-ntreb nici care îți e mai aproape de inimă. Sau în care ai aruncat mai multe hălci de suflet, pe care le-ai învârtoșat, apoi, bine, bine în oala cu talent și cu pasiune pentru cuvântul scris. Pentru că știu în mod cert că, pentru un scriitor, toate cărțile pe care le scrie sunt la fel. De importante, de dragi, de speciale. Dar am să te rog să mai stai în jocul de-a interviul și să-mi numești pentru fiecare carte de-a ta o delicatesă culinară. Adică, zic să compari, după cum te lasă gustul și experiența, fiecare carte cu ce-ți place mai mult din sfera gastronomică.            

R: Aș compara seria „Din altă viață” cu un grătar cu mititei ”stropit” cu bere rece și consumat alături de prieteni în acompaniament de muzică lăutărească. Seria e o destăinuire… O șuetă literar-amicală care solicită înțelegerea cititorilor, nu judecăți de valoare sau, mai rău, de caracter. Îngerii, Inocența și Cerberus pot fi, dacă vrei, feluri mai greu de gătit, dar categoric tradițional românești, pentru că asta descriu în romanele cu pricina, realitatea, de multe ori dură, din țara noastră dragă. „1877: portretul unei iubiri desăvârșite” e altceva… Nu aș compara acest roman cu un fel de mâncare, ci l-aș asemui cu o cină romantică, sfârșită în lacrimi.

Î: Tată de fete şi de cărţi, te autointitulezi. Ambele categorii sunt comorile tale, nu? Desigur că n-o să facem o balanţă. Doar spune-ne în cinci cuvinte cum e dragostea ta pentru fetele tale.

R: Incomensurabilă; indescriptibilă; inepuizabilă; indubitabilă și inalterabilă.

Î: Îmi spui câteva cuvinte ori expresii din jargonul Ferentariului?

R: Nu vrei tu să le citești în Din Altă Viață – C.V. de Golan, unul dintre romanele mele?

Î: Acuma, zi-mi aşa, c-ai afirmat că eu sunt şefa: lac sau mare?

R: Dorința mea este să mor pe o plajă, așezat pe un șezlong, privind marea.

Î: Guţă sau Abba?

R: Vrei să te mint? Depinde de conjunctură, deci ambele…

Î: Venin sau otravă?

R: Ambele îmi par perfide.

Î: Sfântul Petru sau Iuda?

R: Depinde de evanghelie…

Î: Geantă sau geamantan?

R: Rucsac.

Î: Ardeal sau Moldova?

R: Ambele, alături de restul țării.

Î: Blondă sau brunetă?

R: Din nou, ambele, chiar și deodată…

Î: Roman sau nuvelă?

R: Calitatea contează.

Î: Ponta ori Olguţa?

R: Mă abțin…

Î: Teodoreanu (Ionel) sau Creangă?

R: Ionel Teodoreanu

Î: In sau pânză?

R: Depinde de situație.

Î: Femeie sau doamnă?

R: Nu cred că-s două noțiuni distincte… Ambele.

Î: Parfum sau apă de toaletă?

R: Parfum.

Î: Iasomie ori liliac?

R: Ambele, plus Mâna Maicii Domnului și Tei.

Î: Ardei umpluţi ori tocană?

R: Niciuna.

Î: Toma Alimoş ori Iancu Jianu?

R: Toma Alimoș e folclor. Prefer realul, deci Iancu Jianu – eroul care a ars Vidinul și Plevna, ca răspuns la acțiunile pașei (pe care l-a și ucis) care atacase Craiova.

Î: Macarons ori rachiu de pufoaică?

R: Evident, Macarons.

Î: Facem un exerciţiu de imaginaţie, Marius. Mă gândesc să alegem să fii Ceauşescu. Şi primeşti o scrisoare de la Amalia, unul dintre personajele tale. Fata îţi scrie ce păţeşte, la ce e supusă, vrea ajutor. Ce face şi ce spune Ceauşescu, la aşa mesaj?

R: Ceaușescu, prin organele statului, arestează, judecă și condamnă inculpatul la moarte.

Î: Am aşa o bănuială că vrei să-mi adresezi şi tu mie o întrebare. Sunt ochi şi urechi.

R: Aș vrea mult să dansăm împreună un „Tango la geamandură”. Accepți?

Î: Domnule, cu plăcere. Numa’ să mi se facă bine picioru’, că l-am ferfeniţit în vară. Mulţumesc foarte mult, Marius, pentru că ai împărtăşit cu noi romanul vieţii tale. Şi, nădăjduiesc că, atunci când vei mai avea poveşti să ne spui, vii colea, în bătătură, la noi. Că, ori suntem golani, ori nu mai suntem!

R: Îți mulțumesc și eu! Oricând, cu mult drag!