Interviu neconvențional. Rege și cerșetor. Sau fata care scrie cărți ca pe-o pictură

O femeie puternică, deșteaptă, cu simțul umorului și-al observației, talentată, normală, într-o lume în care normalul tinde tot mai mult, de la zi la zi, să devină anormal, care și-a făcut prieten bun din cuvântul scris. Și, ca pe orice prieten bun, nu-l trădează, nu-l lasă în urmă, nu se dezice de el. O femeie dreaptă, care spune lucrurilor pe nume, care e sinceră și tranșantă și care picură din condei povești fără seamăn.

A făcut lansări de carte în țară și dincolo de fruntariile ei, are un roman tradus în limba spaniolă. Iar producătorii de la Hollywood au sărit, repede, să facă un film după o carte d-ale ei. Pe femeia asta, pe care viața a trântit-o la pământ, dar tot viața i-a dat forță să se ridice, am poftit-o la o șuetă. Lili Crăciun se numește. Veți mai auzi de ea. Și vă spun, după cum spune și ea, că putea să fie orice din punct de vedere profesional. Din motivele înșirate – doar sporadic – mai sus. Dar a ales să fie scriitoare. Sau, cum zice ea, rege și cerșetor… Căci, da. Cam pe astea le implică scrisul și calitatea de a fi scriitor… Și s-o cunoaștem, zic…

• 

• 

• 

• 

Î: Bine ai venit pe la noi, doamna Lili, ca să vorbesc ca pe la mine, pe la țară, unde prenumele, nu numele, se pune mereu după domn sau doamnă. De zici că ne-am uitat pe la filmele turcești și ne-am lăsat influențați, când colo, nu, deloc… Hai că plânge masa după niște povești minunate marca Lili Crăciun. Că, doar nu ne-am adunat aci ca să vorbim despre dureri de șale ori despre picioare rupte… Tocmai am așezat niște rogodele pe-un platou. Abia ce le-am scos din cuptor, deci, pune mâna și servește-te. Bașca, fă-te comodă. Că, vorba aia, în poveste mult mai este… Tu nu mi-ai venit cu mâna goală, da?

L C: În primul rând, fără doamnă. Când mă domnește cineva (mă rog, bine că am scăpat de tovarășa, că era și mai nașpa) mi se vede de pe Marte vârsta și nu e una de care să mă bucur. Dar mă bucur că sunt aici, mă bucur mai ales că sunt cu tine – ai un dar special de a atrage oamenii – chiar dacă nu știu cum arată rogodelele scoase din cuptor. Pe la noi rogodelele se numesc gorgoaze. Nu știu cum faci, însă, m-ai nimerit, îmi plac de mor. Bunica mereu striga după mine: ”Copchilă, mai lasă-le să se coacă, o să-ți strepezești dinții”. Eu, cățărată în vârful pomului, o îngânam: da, da, mai lasă-le să se coacă! Să sperăm că nu li se vor strepezi dinții cititorilor tăi, când vor urmări răspunsurile mele.  

Î: Te asigur că nu! Cititorii mei sunt oameni deștepți și cu simțul umorului. Moldoveancă de la Fălticeni. Așa că, vreau să începem prin a mă duce pe mine, dar și pe cei care ne citesc, fix în dulcele târg nu al Ieșilor, ci al Fălticenilor. Așa cum îl știi tu, așa cum îl iubești tu.

L C: Fălticeniul e acasăle meu. Indiferent unde locuiesc, unde mă va duce destinul, târgul acesta mic și liniștit va rămâne pentru totdeauna constanta la care mă întorc prin memorie, locul de unde-mi iau puterea, energia, forța. Acolo m-am format, am crescut, am plâns pentru prima iubire, am devenit matură. Să știi că nu m-am născut în Fălticeni, ci în Păncești, un sat din județul Bacău. Un sat de poveste, așezat între păduri și nesfârșite podgorii, cu ulițe de pământ. Aveam șapte ani când ne-am mutat în Fălticeni. La început l-am urât, mă despărțise de mirosul îmbătător al tocăniței de hribi, pe care mi-o pregătea bunica, de gustul dulce al strugurilor văratici sau al murelor, de caprele pe care le duceam la păscut. Apoi, printr-un miracol, m-a cucerit. Totul mă fascina: străzile vii, pavate cu piatră, ascundeau după porți sute de povești, magazinele înțesate cu nimicuri fermecătoare, oamenii mereu grăbiți.  

Î: Ah, ce frumoase trebuie să fi fost poveștile alea din spatele străzilor pavate cu piatră! Și viața te-a purtat prin locuri diferite și te-a dus, măre, taman în celălalt colț de țară, la Oradea. Spune-mi, Lili, sarmalele sunt la fel de bune în cele două puncte cardinale, est și vest, în care ți-a fost dat să trăiești? Și ce diferență e între cele moldovenești și cele ardelenești?

L C: O, nu, nimic nu egalează sarmalele din Moldova. Nu știu azi dacă se mai fac așa, dar, pe vremea când locuiam în Fălticeni (ba chiar și în Iași), nu aveai voie să faci sarmale mai mari de o jumătate de deget arătător. Crimă de lezmajestate. Mint, și alea erau mari. Cât o îmbucătură, asta era măsura. Forfotite în cuptor, la foc mic, cel puțin șase ore. De câte ori mănânc sarmale în Ardeal, îmi apare în fața ochilor mama. Rar ne solicita la bucătăreală, însă, de câte ori o făcea și înveleam sarmale, mă certa: „Ce-s cu pălăștile astea, te-ai plictisit să le faci așa cum trebuie?” Și jur, nu erau cu mult mai mari decât jumătate de arătător. Și compoziția e diferită. Se pune multă ceapă, iar orez în cantitate mai mare decât în Ardeal. Aici sunt mai cărnoase. Până la urmă, știi care este secretul? Varza. Varza de Suceava are ceva deosebit, e subțire ca o foaie de ceapă, te joci, o rulezi cum vrei. Dintr-o foaie făceam 6-8 sărmăluțe, aici abia, abia dacă fac două. Cel mai distractiv mi se pare că povestesc, dar nu mă crede nimeni. Câtă vreme nu am varză ca la Suceava, nu le pot arăta prietenilor din Bihor cum arată și ce gust au sarmalele de acasă.   

Î: Ai perfectă dreptate! Varza face diferența. Eu, când o vedeam pe madame Udrea, pe vremea când se dădea gospodină – și noroc că n-a ținut-o mult – că face o sarma, hai, două, dintr-o foaie mare de varză, mă lua cu leșin de la lingurică. Și să lăsăm sarmalele. Cine ești tu, Lili Crăciun? Ce mai scrie în ADN-ul tău?

L C: Nu știu, încă mă descopăr. După unii, o aventurieră. M-am mutat de colo colo, am bântuit (locativ) aproape în toate regiunile țării, am umblat teleleu în excursii prin lume (și aș mai umbla), mi-am schimbat de cinci ori profesia – spre disperarea tatei, de nu mai știu câte ori locul de muncă, am renunțat la meserii la care alții nici nu-și permit să viseze, am fost săracă, am fost bogată. După alții sunt o femeie puternică fiindcă mi-am depășit durerile, dar asta o spun doar cei care nu pot să treacă de învelișul dur, cu ajutorul căruia mă protejez de intruși. După mine, sunt cine spun și scriu că sunt. Nu-mi vopsesc existența, trăirile, emoțiile, tristețile sau tragediile. Am fost cam tot ce am vrut să fiu în viață. Fără să mă umilesc în fața cuiva, să încerc moliciunea unor canapele sau să apelez la alte metode pentru care m-aș disprețui. Dacă n-am ajuns în vârful unei ierarhii este pentru că n-am vrut și nici n-am talentul unei sălcii, nu mă îndoi după cum bate vântul. Și mi-e bine cum sunt, nu sufăr după măriri.

Î: O, îmi place asta cu salcia. Bun… Și dacă ne-am făcut mâna… stai, că nu-mi place cum sună… dacă am făcut cunoștință cu locuri și lucruri speciale, hai să trecem și la, cum ar veni, oile noastre. Scoate bagheta magică și pune-ne la curent cu ce scrii, cu ce-ai scris, cu ce vei mai scrie. Cu detalii, că ne place mare. Povestea. Adică, spus altfel, povestește-ne cât mai pe lung, cât mai pe lat, cât mai pe larg, cât mai cum îți place.

L C: Sunt împrăștiată în scris. Am deschise pe laptop patru – cinci subiecte. Scriu la unul și, într-o clipă de pauză, am o fulgerare cu privire la altul, din subiectele lăsate în stand – by. Abandonez ce scriu și mă apuc de celălalt. Apoi mă reîntorc sau îmi vine o idee pentru al treilea sau chiar pentru un subiect total nou. E o harababură de nedescris la mine pe calculator, numai eu mă pot descurca. Râde de se prăpădește partenerul meu locativ, când îmi mai curăță calculatorul: „Mă, la tine nici nu contează dacă intră vreun hacker (sau securist, ha, ha, ha!) în fișiere, se uită cruciș și lasă baltă spionatul, convins că ești nebună.” Îl contrazic, mie mi se pare totul ordonat. Uite, acum scriu despre iubire, regrete, greșeli, vinovăție, furie, despre cum nu poți trece peste o tragedie din viața ta. Prea mulți au descris metode cum să treci, să fii perfect, puternic, frumos, realizat, fericit. Eu scriu cum nu poți fi, nu poți trece. Va plăcea sau nu ce și cum scriu? Nu știu, așa îmi dictează inima. Știu doar că sunt sinceră când scriu și că îmi este greu să mă destăinui. E tragedia mea, prăpastia personală. Să scriu despre… reprezintă o penitență care îmi face și bine și rău. Sper ca în vară să termin cartea, mi-am impus un dedline. De obicei nu mă țin de termene dar, de data asta, din motive personale care țin chiar de esența cărții, aș vrea să fiu parolistă.  

Î: Abia aștept. Desculță pe cioburi de oglindă – Călătoria, Menajerele soacrei mele, Între relativ și absolut, Prizonieri ai umbrelor, Pașaport spre paradis, Șopârle cu cheiță. Un buchet de cărți mai frumos ca orice buchet de flori. Dar, cert, fiecare scrisă cu alt stil, cu alt zvâc, cu altă poveste. Pe care dintre toate ai recomanda-o cititorilor care nu te cunosc și nu te-au citit până acum, ca să le fie carte de căpătâi?

L C: Deși cel mai mare succes la public l-a avut ”Desculță pe cioburi de oglindă – Călătoria” (poate succes și fiindcă eram o apariție nouă în literatură, o ciudată care-și abandona profesia  – considerată de unii ”de aur”  – pentru a deveni o amărâtă de scriitoare săracă) aș recomanda ”Pașaport spre paradis”. Mai ales tinerilor aș recomanda romanul, cei care sunt la vârsta când tot ce zboară se mănâncă (bine, după ultimele decizii UE se pare că e și adevărat, dar nu la lăcuste și alte gângănii m-am referit). De ce Pașaport spre paradis? Fiindcă descrie drama unor tinere care își imaginează că există paradisul și pot ajunge la el, care nu au capacitatea de a intui primejdia, de a se feri de rău, de a discerne între iad și rai, sunt sigure că lumea este un loc mirific și că, chiar dacă există oameni răi, nu sunt cei cu care ele interacționează. Pentru că descrie frica de a mărturisi că te-ai înșelat, că ai greșit, spaima de gura spurcată a lumii, ascunderea traumei. Pe mine m-a marcat, am trăit intens povestea fiecărui personaj de parcă scriam despre mine, mereu și mereu altfel, dedublată în mai multe chipuri. Pașaport spre paradis a avut și ghinion, a apărut la puțin timp înainte să se declanșeze nebunia pandemiei și n-am avut chef să-l promovez de pe canapea. Oricum, sunt sigură că romanul are drumul lui și va fi de succes, trebuie să am doar răbdare.             

Î: Clar fiecare carte are drumul ei! Și sunt convinsă că va fi un succes. Desculță pe cioburi de oglindă – Călătoria este cartea care, din câte știu, a zguduit lumea. Și, producătorii de la Hollywood fac un film după ea. Vreau să ne povestești. Inclusiv de ce a rupt cartea asta la vânzări.

L C: Cu docu-romanul ăsta e o întreagă poveste. Toată viața am cochetat cu scrisul, dar n-am avut timp, niciodată, să mă dedic lui, să mă las pradă cuvintelor. Mereu a fost altceva care avea întâietate, era necesar, îmi reclama toată energia. Când eram tânără îmi era frică să nu fiu a șaptea roată de la căruță. Puteam să fiu mai mult decât greii din literatura română și universală? Dacă nu, la ce bun! Mai târziu a început să scrie Vlad, fiul meu, și am ales să devin criticul lui. Apoi, după tragedie, o vreme n-am mai vrut nimic, mă blocasem într-o anume zi, într-o anumită oră, într-o totală deznădejde. Prin 2012 a fost o manifestație uriașă în Madrid, sute de mii de femei strigau ”Yo decido”. Protestau împotriva legii care restricționa libertatea avorturilor. Am simțit strigătul lor ca un cuțit, se răsucea fără milă într-o rană veche, pe care o crezusem cicatrizată. Protestul a fost dezbătut pe larg în presă (o, pe atunci mai exista presă liberă) și a trezit reacții din cele mai diverse pe rețelele de socializare. M-a lovit fix în moalele capului credința celor mai mulți tineri: erau convinși că femeile care avortează sunt criminale indiferent de motivele pentru care iau o astfel de decizie, de împrejurări, de circumstanțe. După lovitură a urmat furia. Iar la furie am scris pe blog povestea propriului meu avort. O poveste scurtă, de doar câteva pagini, fără a desface în patru detaliile ei, chinul  frica, disperarea, sentimentul că m-am aflat într-un labirint care avea două ieșiri: moartea sau pușcăria. Nici nu știu dacă a fost o poveste, era mai mult descătușarea furiei, a durerii când ți se pune o anatemă, când ești condamnat fără a fi ascultat. De la povestea de pe blog a pornit totul. Textul a ajuns, nu știu cum, la Florin Iaru care m-a contactat și m-a îndemnat să scriu pe larg povestea, să o transform într-o carte. Am scris la foc automat, dar de publicat cartea a fost publicată abia în 2015. Încă tributară ideii că nu mă pot compara cu greii literaturii, am trimis-o mai multor oameni de cultură. Voiam să o citească, să-mi spună dacă merită să o public sau nu, îmi era teamă să nu îngroș și eu rândurile celor care scriu fără să-i citească nimeni. Mai departe a fost magie. Lansări cu săli ticsite de oameni, contactarea de Ross Massbaum (scenarist din California, căsătorit cu o româncă de-a noastră, care a citit cartea achiziționată de pe Amazon), semnarea contractului pentru un scenariu de film, traducerea în 2017 în limba spaniolă și publicarea în Spania de Editura Tandaia. O magie care sper să continue. De ce am sălile pline la lansări? Of, poate pentru că scriu bine, ajung la sufletul cititorului prin sinceritate, prin felul cum dezvolt subiectul, cum mă raportez la personaje, cum mă trăiește și pe mine povestea, mă atrage în mreje, mă schimbă. Știi, există și unii (scriitori de renume) care cred că am o rețetă secretă prin care adun oamenii în sală. Una care excede, evident, faptul că aș scrie bine. Ba, chiar mi s-a propus, contra unui comision, să le organizez și loc asemenea lansări, de parcă ai putea aduce cu arcanul cititorii în sală, i-ai putea obliga să cumpere cărțile lui X doar pentru că lansarea o face Lili Crăciun.                  

Î: Foarte tare! Vorbim și despre lansări. Dar, pe când premiera? Și unde va fi? Pe cine vedem în rolurile principale? Și pe cine inviți în loja de onoare?

L C: Habar n-am, mă depășește sistemul american. Din ultimele informații, scenariul este gata, complicată e finanțarea. La ei nu există ICR sau Ministerul Culturii, care să dea bani (cui „trebuie”) pentru ca să se facă un film sau să se traducă, publice o carte. Totul este privat și privit prin prisma profitului scontat. Uneori îmi spun că filmul nu va vedea niciodată lumina reflectoarelor, că am pierdut startul în clipa în care avortul a devenit și la ei sancționator, faptă penală. Alteori, mai sper. Cât despre actori, dacă ar fi să mă iau după visurile lui mister Massbaum, vrea nume mari în rolurile principale dar, conform contractului, nu le pot spune. Pe cine aș invita în loja de onoare? Pe Florin Iaru, cu siguranță. Pe fiică-mea, Olimpia. Pe Virgil, bărbatul care suportă perioadele mele de scris fără să crâcnească, perioade când nu mișc un pai în casă (și-s destule, crede-mă). Alături, invizibil, dar prezent în inima mea, pe fiul meu, Vlad. Iar dacă aș da de el… pe medicul care m-a salvat, pe Ahmed.     

Î: Interesant cu medicul și cu salvarea. La un moment dat, poate îmi spui. Scrisul este vindecare și credință, spui tu pe contul tău de facebook. Lili, la ce anume a fost vindecare scrisul pentru tine? De ce te-a tămăduit?

L C: De sentimentul că, până la debut, nu m-am ocupat de ceea ce-mi plăcea să fac. Nu eram împlinită agățându-mă de o normalitate călduță, însă, lipsită de focul unei pasiuni care te devorează, dar te și întregește, îți aduce o libertate interioară miraculoasă și pe care nici nu ți-ai imaginat-o. Scrisul mi-a dăruit un echilibru al spiritului, o comuniune a sinelui cu mine, a eului cu fața exterioară a lui Lili Crăciun. Mă acaparase un cotidian cenușiu, în care aveam de toate, dar, de fapt, nu aveam nimic pentru mine. M-a tămăduit de durerea de a nu avea timp să scriu, de acel trebuie să fac altceva, n-am timp de asta, nu-i momentul.

Î: Care dintre cărțile tale ai vrea să fie în programa școlară? Și la ce clase?

L C: Cu siguranță Desculță pe cioburi de oglindă și Pașaport spre paradis. Pașaport spre paradis la ora de educație sexuală (când va exista o astfel de oră în programa școlară). Acum, măcar la orele de dirigenție. Desculță… nu știu, la orele de limbă română. Poate și la istorie, ca lectură suplimentară la tema despre comunism.     

Î: Lili, ce înseamnă pentru tine să fii scriitoare? Și ce înseamnă o carte? Dar cititorul… Ce e cititorul pentru tine?

L C: Bună întrebare, partea cu ce înseamnă să fii scriitor/scriitoare. Nu de mult citisem pe pagina unei scriitoare cu state vechi o postare care m-a nedumerit și mi-a lăsat o impresie amară. Domnia sa era extrem de nemulțumită de puzderia de apariții editoriale care, în opinia ei, conduc la neobservarea operei celor cu adevărat scriitori. „Cu adevărat scriitori”? M-am întrebat și eu atunci, ca tine azi, cine are dreptul să spună că X este scriitor, iar Y nu, în cazul în care ambii sunt publicați. Există o școală care îți dă diplomă de scriitor? Nu. Atunci? Părerea mea (sigur, în contradicție cu a multor domni și doamne nemulțumiți) este că doar cititorii te transformă în scriitor. Când cartea (fie că este poezie sau proză) nu zace prin raftul prăfuit al unei biblioteci (unde ajunge de la editor fiindcă așa spune legea), când nu este achiziționată din ipocrizie, doar fiindcă ești autorul vip (om politic sau mai știu eu ce personalitate) ci a fost cumpărată pentru a fi citită, povestea pe care ai scris-o e vie, trăiește. Și va trăi câtă vreme vor exista oameni care vor dori să o citească. Stafie, o carte nu-l face pe autorul ei scriitor. După mine, nici critica nu te face automat scriitor. Criticii ar fi avut rolul de a delimita scriitorii de (ne)scriitori dar, din păcate, știm ce se întâmplă azi cu critica literară, sunt nenumărate exemple care dovedesc că nu mai există critică „literară” ci doar una pe bază pe amiciție, gașcă, prietenie, amantlâc, interese diverse, dar fără a fi literare. Ce înseamnă o carte? E o evadare din propria mea viață, un mod de a mă renaște iar și iar, de a mă transforma în personaj, de a trăit alte vieți. Ce este cititorul pentru mine? Regele, cel care dă sau nu valoare cărților mele. Iar eu sunt și cerșetor și rege. Atunci când citesc cartea altui autor sunt rege, o pot devora în câteva ore sau o pot arunca după 10-20 de pagini plictisitoare, care nu-mi spun nimic. Când sunt autor sunt un cerșetor care bate la porțile regilor.       

Î: Parcă ai anticipat ce te mai întreb. Faci parte din vreo, zău că nu-mi vine să zic altfel, gașcă ori bisericuță literară? Ori îți scoți și-ți promovezi singură cărțile?

L C: Îmi promovez singură cărțile. Am ales să fac asta deliberat, cu intenție, după o analiză riguroasă a pieței literare, punând în balanță avantajele și dezavantajele apariției la o editură mare. Sunt convinsă că omul care citește nu se duce în librărie fără un scop, doar să mai vadă ce a apărut, se duce în mod țintit, pentru a achiziționa cartea A scrisă de X. Am încercat și o combinație, un compromis între promovare proprie (cu firmă și tot tacâmul legal) și o editură mai mare. S-a întâmplat la ”Prizonieri ai umbrelor”, puteam și eu vinde pe firmă, putea și editura să o facă, fiecare își făcea promovarea după cum dorea. Concluzia a fost cea pe care o intuisem la debut: nu merită. Editura mare a vândut mult mai puține cărți decât am vândut eu. Fanii sunt ai autorului, în ziua de azi nu mai există fanii unei edituri. Sigur, mai sunt și persoane pline până la refuz de prejudecăți: eu nu cumpăr decât de la Editura X fiindcă ea selectează autorii și cărțile bune. N-am timp și chef să fac o statistică a cărților proaste apărute la edituri bune, dar ele există. Ne batem cu pumnul în piept că nu mai există cititori (ah, ce popor de analfabeți!) dar n-am recunoaște că noi, scriitorii, i-am îndepărtat de lectură când am permis ca unul, care n-are nimic de spus în domeniu, scrierea lui e zero, maculatură, să fie ridicat în slăvi, lăudat, premiat doar pentru că e X sau nevasta/iubita lui X, plătește sau naiba știe ce mai face pentru a se mândri „mă, tu vezi cine sunt eu?”. Nu, nu fac parte din niciun fel de gașcă, gășcuță, adunare, adunătură, catedrală sau bisericuță. Nu mă interesează. O fi blestemul meu ca, în același timp, să fiu un om extrem de sociabil și extrem de singur. Nu mă duc la lansări ca la nuntă, botez sau înmormântare: vin la tine ca să vii și tu la mine. Unii spun că sunt încrezută. Oi fi.     

Î: Ești scriitoare a zilelor noastre. Îți ajunge ceea ce încasezi din cărțile tale să plătești factura la curent electric? 

L C: Sincer? Da, dacă n-aș alege să mă văd cu cititorii, umblând bezmetică de-a lungul și de-a latul țării. Aș putea fi mai selectivă, să fac una sau două lansări – din astea fițoase, în capitală și aici, unde locuiesc – și să vând restul cărților de pe canapea. Numai că eu văd lucrurile altfel, n-am ratat nicio invitație, așa că toți banii din cărți se duc pe aceste întâlniri (care presupun hotel, restaurant, benzină) și pe publicarea următoarei cărți. Când am vândut mai mult, am ajuns și în Italia ori Spania. Întâlnirile cu cititorii, îmbrățișările, emoția, autografele îmi încălzesc sufletul, mă întineresc. Nu-mi pare rău de niciun leu cheltuit, îmi pare rău că am declinat invitații în Germania, în Anglia, în Suedia și în alte locuri pentru că n-am avut suficienți bani. Bogat nu ajungi din cărți, cel puțin în țara noastră, dar, dacă nu publici doar din orgoliu că „uite, bă, am ajuns și eu scriitor”, ceva bănuți vin și din cărți.       

Î: Cred că nu ești, dar zic să întreb: ești membră în Uniunea Scriitorilor? Și dacă da, în afară de vocea și talentul tău, cine te-a mai recomandat?

L C: Hmm, de ce-mi pui întrebări ale căror răspunsuri vor trezi reacții nervoase, suspiciuni, furii? Nu sunt. Am avut un impuls serios (mi-am făcut și dosarul) dar am dat înapoi, nu l-am mai depus când mi s-a spus (știi tu, șoptitul ăla pe la colțuri, acel enervant mi-a spus cineva căruia i-a spus altcineva care știe de la cineva) ca nu cumva să scriu în CV literar că omul care m-a ajutat să debutez a fost scriitorul Florin Iaru fiindcă nu este agreat în Uniunea Scriitorilor și nu voi fi admisă din cauza lui. Spune și tu, cum m-aș mai fi uitat în oglindă dacă m-aș fi dezis de omul care m-a încurajat să scriu? Ce fel de om aș fi fost? Sau, mai degrabă, de neom.  

Î: Sunt întru totul de acord cu tine. Zi-mi, Lili, ți-e dor de o lansare de carte? Ești una dintre scriitoarele care au adunat, la trecutele lansări, foarte multe persoane. Cum se face asta? Cum convingi oamenii să vină la un eveniment cultural? Că, na… Ai noștri, ca brazii n-au prea reușit – nici cu micii, nici cu bonurile – să convingă lumea să vină la vaccinare. Și poate îi înveți, zic… Stai că n-am zis bine. Poate-i chemi la meditații. Ce, ție îți strică șase case?

L C: Am răspuns mai sus că vin fiindcă, poate, scriu bine, le plac subiectele propuse de mine și felul în care le dezvolt, sunt atrași de capacitatea de a-i introduce în poveste, de a o trăi de parcă ar fi personaj. Altfel nu-mi explic. Frumoasă nu sunt, tânără nici atât, bogată exclus. Într-o zi am scris, cu referire la oamenii care vin la lansările mele, că ei dau pe o carte 10 euro dar nimeni nu știe că în paginile cărții găsesc 100 de euro. Că de asta vin. M-au amuzat la maxim comentariile. Unii s-au mirat că nu au găsit nimic, deși au cumpărat toate cărțile, alții au spus că vor face reclamații la poștă, că la următoarea carte or să-mi ceară euroii lipsă din celelalte cărți. Ironii faine (și fine), desigur, cum fusese și postarea mea, dar cel mai mult m-au distrat cei care m-au atenționat să nu mai fac astfel de glume întrucât vor fi unii care vor crede că, în sfârșit, au aflat de ce sunt sălile pline la lansările mele.  

Î: Da, știam eu că ai simțul umorului. Știu că ai făcut lansări și prin străinătățuri. Ca baștanii, deh… Unde, cum și cine ți-a fost alături.

L C: Am bătut Italia, Spania cu cărțile în limba română, iar cu Desculță și cu varianta în limba spaniolă, am ajuns și la Universitatea din Szeged – Ungaria, la catedra de limbă română, unde am fost chiar de ziua lui Eminescu. E de povestit cât un capitol de carte cum au fost organizate. Nu știu, se întâmplă. Mă apelează o persoană pe facebook (una pe care nici n-o cunosc personal) și mă întreabă dacă nu aș vrea să vin și în orașul ei unde să vorbesc de cărțile mele. Eu întreb dacă poate organiza o lansare. Uneori știe, alteori pune în funcțiune telefonul fără fir și se rezolvă totul ca prin miracol. Pe bază de astfel de invitații am făcut lansări. Am avut dezamăgiri? Poate. Îmi aduc aminte de Roma. N-am fost impresionată de numărul celor din sală și nici de locație. Dar organizatorul îmi propusese o dată pe care eu n-am vrut-o pentru că mi-am dorit să leg orașele din Italia, să nu existe sincope între o lansare și alta. Ce-mi propusese el nu se plia pe planul meu. La final, a reușit să mă facă să zâmbesc. Mi-a povestit că, la lansarea unui scriitor cotat printre cei mai buni din România, au fost doar 16 oameni, iar el a fost foarte mulțumit. Nu înțelegea de ce eram supărată, deși numărul celor prezenți era dublu.    

Î: Vreau să ne povestești ce te-a impresionat cel mai mult la o lansare de carte. De-a ta, evident. Nu știu, vreun om în vârstă care a venit pe jos, vreun copil care a dat banii de buzunar pe o carte… Și, de asemenea, care dintre aprecierile celor care au citit cărțile tale te-a făcut să te simți cea mai mare scriitoare.

L C: La Bologna a venit o tânără de 20 de ani de la 300 de kilometri. O adusese prietenul ei italian, care a cedat rugăminții ei: „trebuie să o cunosc, trebuie”. Săracul, se uita la mine cu o curiozitate bolnavă, nu putea să disimuleze că nu pricepea ce mare vip mai eram și eu de a trebuit să bată el 300 de kilometri. La una dintre lansări m-am trezit în sală cu o fostă menajeră a soacrei, o femeie amărâtă care venise cu un buchet imens de flori. La Ploiești a venit o florăreasă, o rromă emoționată care a luat și cuvântul. Cel mai tare m-a impresionat lansarea de la Botoșani din 2015. Eram cazați în aceeași clădire cu sala de conferințe, unde avea să se desfășoare evenimentul. La 15,55 nu erau decât două persoane în sală, plus eu și organizatoarea. Virgil nici nu voia să mai coboare din cameră, „n-are rost să mai filmez, ne facem de râs”.  La 16,00 fix sala gemea sub greutatea a peste 90 de oameni, nici nu aveam scaune suficiente. Sigur, contează și scriitorul care te prezintă. Iar eu am avut norocul (aș spune „onoarea” dar a devenit un cuvânt desuet) să accepte să mă prezinte scriitori locali cunoscuți. Ah, privind aprecierile… „Scriu chirurgical”, „Dacă Kafka ar fi fost femeie, s-ar fi numit Lili Crăciun”, „Nu citi Desculță pe cioburi de oglindă dacă nu ai alături medicamente de inimă”, „textele lui Lili Crăciun sunt ca floarea de nufăr pe balta plină de matasea broaștei. Prin comparație cu textele lui Lili Craciun, multe dintre cărțile altor autori români publicați în ultima vreme nu depașesc stadiul de OAC!!! OAC!”, sunt doar câteva exemple. Cuvintele aparțin unor scriitori cunoscuți, critici, jurnaliști. Cel mai tare, însă, m-a impresionat Alina, o jurnalistă din Constanța, care mi-a scris că îmi vede cărțile ca o pictură, are senzația că poate atinge cu degetele scenele din carte. 

Î: Ai idei bune. Dacă te cheamă ministrul culturii la București, să te pună consilier ești de acord, te bagi?

L C: Nu cred că m-ar chema nimeni, sunt intransigentă și total împotriva mișmașurilor pe care trebuie să le accepți într-o asemenea funcție, să le semnezi sau să te faci că nu le vezi. De dus poate că m-aș duce dar, te asigur, ar fi un fiasco, aș rezista o săptămână, maxim două. Nu știu să mă înregimentez, nu suport ordinele – mai ales cele imbecile sau cu iz de penal, înrobirea, plecarea genunchiului sau a spatelui, umilirea.          

Î: Ai o carte pe noptieră? În ultima vreme mai mult citești sau mai mult scrii? 

L C: În primul an de pandemie n-am făcut nimic. Dar nimic, înțelegi? Am numărat petele de pe pereți și-mi venea să tund iarba cu forfecuța de unghii. Doar pe facebook mai puneam câte o postare însă, în rest, zero. Mă blocasem în știri panicarde, în depresii, vedeam în jurul meu numai moarte și frică. Am scris mult anul trecut, am terminat o carte, apoi am decis că nu va apărea niciodată. Chestie de deziluzii (nu pentru ce am scris) pe care nu are rost să le dezvolt. Anul acesta, în ianuarie, am citit și am văzut tone de filme. Acum citesc puțin, am pe noptieră Herzog, de Saul Bellov, dar rar citesc o pagină sau două. Când mă apuc de scris nu mă mai interesează altceva, orice altă carte rupe propria mea poveste, aș scrie ca respectivul autor sau total opus, aș schimba, nu-mi mai plac propriile cuvinte, felul cum abordez personajelor, perspectiva. E musai să mă detașez.

Î: Pandemia asta te-a schimbat în vreun fel? Și, în ăștia doi ani ai scris mai mult sau mai puțin ca de obicei?

L C: M-a schimbat. Credeam că depresia mea poate avea un singur motiv. Pandemia (dar mai ales unele măsuri aberante, ilogice, luate de cei care ne conduc) mi-a arătat că pot fi mai multe motive. Cumva, mi-a înjumătățit – și așa puțină – speranța că mâine ne va fi mai bine. Am scris puțin, am avut și momente când m-am întrebat la ce bun să mai scriu, cui îi mai folosește, pentru cine mai are valoare o poveste sau alta, pe cine mai impresionează. 

Î: Porți adesea ie. Are o simbolistică specială pentru tine? Și spune-mi: câte ii ai?

L C: Ah, cred că vreo 15 și mi-aș mai cumpăra. Iubesc ia din toată inima, îmi pare doar rău că nu știm să o facem cunoscută în lume, să o impunem ca brand național. Ce reprezintă? Dragostea față de pământul ăsta, de istorie, de strămoșii mei. E un strai frumos, îmbină eleganța cu tradiția.     

Î: Ce apucături, că nu pot să zic hobby-uri, mai ai?

L C: Pescuiesc. Nu plictisită, ca să treacă vremea sau să mă bronzez, pescuiesc pătimaș. Pot să stau zile în șir cu un băț în mână, să urmăresc ca o mâță vârful unei lansete, ca să observ când se mișcă, să bat la nesfârșit malurile Dunării pentru a agăța o știucă. N-aș putea să tai o găină, dar la pește nu mă dau în lături de la nimic. Îmi place să călătoresc. Orașele mari, turistice, nu-mi spun mare lucru, ador locuri mai puțin bătătorite, unde poți să simți pulsând viața oamenilor simpli, nealterată de fițoșeniile din orașele mari.

Î: Acum, că așa am pornit jocul, să punem niște întrebări d-alea cu sau. Greiere pane sau rață pe varză?

L C: Dacă ar fost ”c” în loc de ”g”… Așa, rămân la rață

Î: Valentine’s Day sau dragobete?

L C: Nu există nici, nici? Sincer, urăsc dragostea scoasă pe tarabă, impusă într-o anume zi, transformată într-o marfă. 

Î: Daniel Cristea Enache sau Florin Iaru?

L C: Ha ha, ha, la asta am răspuns pe tot parcursul interviului. Florin, indiferent de consecințe.  

Î: America sau Rusia? 

L C: America.

Î: Lumânare sau feștilă?

L C: Îmi place esența, nu ambalajul. Deci, feștilă.

Î: Supă ori ciorbă?

L C: N-aș fi moldoveancă dacă aș spune supă.

Î: Macron sau Biden?

L C: Iar sunt la nici, nici.

Î: Eco sau Márquez?

L C: Mă pui să aleg între ”Numele trandafirului” și ”Un veac de singurătate”. Ca absolventă de filosofie, ar trebui să spun Umberto, ca scriitor ce visează la Nobel, ar trebui să scriu Gabriel. Rămân la Eco. 

Î: Ceai sau cafea?

L C: Cafea. Multă.

Î: Țigan sau rrom?

L C: Varianta I. Cea de a doua este o construcție care contrazice istoria, lepădarea de tradiția cuvântului. 

Î: Libertate sau democrație (cu orice preț)?

L C: Libertate.

Î: Pătrunjel sau mărar?

L C: Pătrunjel.

Î: Mărul lui Adam sau coasta lui Adam?

L C: N-aș fi Eva dacă aș alege.

Î: Ștevie sau spanac?

L C: Ștevie.

Î: Vin de împărtășanie sau In vino veritas?

L C: Ori e vin ori e glumă, deci ala sănătos și suficient ca să spui adevărul.

Î: Conac sau vilă?

L C: La facturile astea? Nici, nici, o căsuță cu multe flori în curte. 

Î: Cupru sau aramă?

L C: Nu-i același lucru? Poetic, aramă.

Î: Triunghiul Bermudelor sau triunghi amoros?

L. C. Al Bermudelor, e mai misterios.

Î: Imperiul Roman sau Imperiul Otoman?

L C: Imperiul roman.

Î: Tobă sau piftie?

L C: Tobă.

Î: Barna sau Simion?

L C: Maică Sfinte, niciunul.

Î: Târg sau bâlci?

L C: Dacă e bâlci, bâlci să fie.

Î: Lili, facem un exercițiu de imaginație? Ai absolvit și facultatea de drept. Și presupunem că – deși, da, știu, tu ești notar, dar, na, sunt vremuri grele și țara are nevoie de toți absolvenții ei de drept – ajungi avocatul lui Arafat care este judecat pentru greșeli de gestionare a pandemiei. Cum îl aperi? Ce spui onoratei instanțe ca să fie achitat? Ce argumente găsești?

L C: Simplu, a urmat indicațiie OMS.

Î: E vreo întrebare pe care ai fi vrut să ți-o adresez și eu n-am făcut-o? Dacă da, te rog să scrii răspunsul ca și cum te-am întrebat.

L C: Dacă mai am un vis este să cutreier lumea într-o rulotă. Să stau într-un loc până când i-am descoperit tot misterul și apoi să mă mut în altul.  

Î: Nu închei, înainte de a te întreba dacă, la rându-ți, vrei să-mi adresezi o întrebare.

L C: Tu ce secret deții de ai succes cu cărțile tale? Nu de alta, nu vreau să fiu singura întrebată ce naiba fac de adun mulți oameni la lansări.

R: N-am niciun secret. Adică, așa cred. Sunt sinceră în relația cu cititorul. Nu pozez niciodată în ce nu sunt, nu mă dau niciodată altcineva decât, de fapt, sunt, nu-mi arog nimic care nu e al meu. Nu mint că sunt sfânta Sofia, dacă, na, eu nu sunt! Ca să zic așa, sunt de la firul ierbii, cu el, cu cititorul. Și, da! Înainte de pandemie, că acuma s-a rasolit totul, n-am avut niciodată, absolut niciodată, sub suta de oameni la lansări. Adică, o sută era cel mai puțin. Sălile gemeau de lume. De ce, cum, în ce fel au ales acei oameni să fie cu mine decât, nu știu, să se ducă la un meci, la o plimbare, la o întâlnire cu prietenii, serios că nu știu să-ți spun. Poate, ca și tine, plămădesc cum trebuie cuvintele în fabrica de cuvinte.  

Î: Îți mulțumesc foarte mult, scriitoareo, că ai stat cu mine la taifas!

L C: Eu îți mulțumesc pentru că m-ai invitat. Iar dacă am fost insipidă, inodoră și incoloră, cer de pe acum iertare cititorilor și ție. Nu pot fi tot timpul genială.

Ha… Lili Crăciun insipidă, inodoră, incoloră? Neeeeee… Acuma, de povestit, am mai povesti noi… Dar, scriitorului îi stă bine, după atâtea virgule, să mai pună și punct. Mulțumim c-ați fost cu noi! Nina Marcu