Interviu neconvențional. Sunt un cireș sălbatic…

„Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa şi „opinia publică”, numai pentru că le-a popularizat numele politica şi literatura.” Aşa zicea Mircea Eliade în Huliganii, iar eu, de regulă, nu folosesc citate, ca să scriu ceva, un text, oricare ar fi el.

Dar, de data asta, pe lângă faptul că Eliade îmi place foarte mult, zicerea aceasta se potriveşte, mănuşă, celor despre care o să vorbim azi. Nu sunt în temă cu mondenităţile de la televizor şi nici nu am de gând să fac vreun efort ca să aflu aşa ceva. Presupun că Bianca şi Cruduţa, despre care se întâmplă să am ceva idee, nu mai sunt de actualitate, au îmbătrânit şi ele, pe de-o parte, şi pe de alta s-o fi săturat şi lumea de poveştile lor.

Am auzit, butonând telecomanda, despre Carmen de la Sălciua, că e în vogă şi nu ştiu ce mai face, dar habar n-am ce învârte duduia şi nici nu-mi pasă. Cultura mea generală nu hauie de plâns, dacă nu ştiu asta. În schimb, tare, tare mult îmi doresc să vorbim şi să aflăm lucruri despre Ileana Rusu, scriitoare din Republica Moldova. Cum se întâmplă adesea în lumea cuvântului scris, este și jurnalist. De curând a lansat pe piață o carte care face furori, #femeia de la poarta închisorii fiind numele ei.

Am realizat, ca jurnalist, multe interviuri. În fel și chip. Cu oameni, de la noi sau din alte părți, care au ceva de spus. Pentru că, acum, poate mai mult ca niciodată, la vreme de pandemie, de război, de crize peste crize, e necesar să ne încărcăm cu lucruri frumoase. Și, acum, este prima dată când partenerul de dialog este din Republica Moldova. Am vorbit, am depănat povești, a ieșit ce vedeți mai jos.

Țin să-i mulțumesc interlocutoarei mele pentru promptitudine, pentru simțul umorului, pentru c-a intrat în jocul meu provocator. Știu, chiar știu, interviurile neconvenționale sunt foarte solicitante pentru cei care răspund la întrebări. Așa că, apreciez de fiecare dată când cineva își rupe din timp și stă la taclale cu mine.

Î: Ileană Cosânzeană, ai venit pe la noi cu Făt Frumos ori cu zmeul zmeilor? Ca să știu de unde vine buzduganul. Apropo, ai un prenume absolut minunat!

R: Mulțumesc. De fapt, în acte figurează un alt nume și prenume și, pentru că pe timpul sovietic nu se acceptau apelative românești, am fost notată în certificatul de naștere Elena. Doar că eu m-am simțit dintotdeauna o Ileană și chiar îi trec în blacklist pe cei care îmi spun Lena! Am venit, vorba poveștii, “cu o falcă-n cer și una în pământ”, iar zmeul este, de altfel, un personaj pe care nu mă prea grăbesc să îl condamn. Or, cine dintre noi nu s-a simțit vreodată cu trei sau mai multe capete? Eu, cel puțin, am avut momente când am trăit chiar și stări de zgripțuroiacă și mi-am dus zilele,  metaforic vorbind, într-o căsuță cu picioare de lut. Buzduganul îl mai șlefuiesc, încerc să îi dau un luciu de curcubeu.

Î: Zgripțuroaică și eu. Mă autodenunț. Zi-mi ceva: Rusu vine de la faptul că ai și origini ruse? Ori e doar un nume ca toate numele?

R: Nu știu dacă știți, dar conform datelor din Registrul de Stat, numele Rusu este cel mai popular în Republica Moldova. De fapt, s-ar crede că al meu vine de la Russo, cică aș avea nu ș’ce origini poloneze. O fi așa sau altfel, încă nu mi-am cercetat arborele genealogic, dar îmi place să cred că aș avea și sânge de baroneasă. Eu, Ileana, născută și crescută într-un sat în care dealurile mi-au fost castel, iar crescutul orătăniilor o adevărată coroană pe cap. Ce să mă mai dau tare, dacă amprenta de țărăncuță o am în ADN și nici că va dispărea vreodată…

Î: Minunat răspunsul tău! Iaca, trecuși Prutul – mulțumesc! – și veniși la interviul neconvențional de la ziar. Pe unde, pe la ce vamă, ai trecut? Ai venit pe podul de flori?

R: Ce bine-ar fi de n-ar mai exista aceste vămi… Despre podul de flori am amintiri editate în conflictul interior și, uneori, le scot și la imprimanta discuțiilor de pe net. Chiar dacă fără sârmă ghimpată, mai simt o diferență de clasă dintre noi, românii din Basarabia, și voi, românii de peste Prut. Vorbesc, în acest context, inclusiv despre literatură, limbă, atitudine, investiții în cultură, numărul de consumatori de lecturi și de artă.

Î: Ia stai nițel! Di unde eşti, fată, hăi, di pământ? De-a cui? Cini e mă-ta, cini e tac-tu? Da’ fraţi ai? Niscaiva acareturi? Ceva, pământ? Mai la deal, mai la vale? Vreo zece arii dă vie ai şi tu, maică, să avem vin pân’ la arat? Hai că mă opresc. Că nu știu dacă-mi iese să vorbesc moldovenește. Te-am speriat? Ai luat-o la sănătoasa? Mă mai apucă. Dar numai când simt că interlocutorul are simțul umorului. Am vrut, adică, să te rog să te prezinți. Ca să ştie șî oaminii ăştea cu cine stau la o tacla, la mai multe…

R: Îs di la Ciuciuleni, singurul sat din Republica Moldova împărțit în patru sute. Eu vin de pe suta I-âi, de lângă fabrica de vin și nu departe de o fostă fermă de porci. Tatăl a fost cel mai înțelept om din câți mi-a fost dat să cunosc, a plecat la Cei Drepți în 2003 și de atunci mi-e un dor imens de el! Avea un fel aparte de a ne educa și îndruma, fraza lui de căpătâi fiind una valabilă pentru toate timpurile: Cum îți așterni, așa dormi. Mama are 88, e plină de energie, uneori mă sună și îmi zice: – Ileană, nu știu de, dar cam uit în ultima vreme. Mamă, eu uit de mai mult timp. Sunt al cincilea copil, ultimul, mezina fără zestre. Nu-i bai, că mă pot lesne oploși în orice sat abandonat și plin de case și deveni chiar regină peste un pustiu uman. Și dacă mă enervez, apăi mă fac și brigadir de podgorii! Ori livădar. Ori legumicultor. Pot deveni latifundiar și baci peste un cârd de oi. Dar mai rătăcesc. Nu am avut eu patima averii. Și nici bogății estimate în lei nu am. Aș vrea? O casă. O voi avea? Cu siguranță! Ehe, dulcele grai moldovenesc e molipsitor! Eu, însă, având soră în Cluj, sunt îndrăgostită de cel ardelenesc. No, bene, și bancurile despre ei îmi sunt cele mai dragi, eu le spun și eu râd. Chiar, ce credeți despre indivizii care râd sau vorbesc singuri? Că de la o vreme, s-au cam înmulțit. Cât am purtat măști, nu se observa, acum, însă, aceste schimbări comportamentale devin tot mai evidente. Am doi frați și două surori, în sat a rămas fratele mai mare și eu cu mofturi de capitală de pe la 13 ani, restul își mai caută rostul prin lumea mare. De când nu ne-am adunat împreună la măsuța cea mică de lemn, la o tigaie de fasole cu măligă și curechi murat… În sat, acum, cel mai solicitat loc e cimitirul… Se vede și de la noi din grădină. Localitatea e plină de văduve. Unde și unde câte un bărbat, iar barul e parlamentul satului. Au fost cândva librării, acum transformate în prăvălii unde mințile turmentate înjură democrația. E un tablou caracteristic pentru mai toate satele.

 

Î: Doamne, ce frumos și dulce grăiești, Ileană! Deja văd cu ochii minții masa aia mică și tigaia cu fasole cu măligă, cum zici… Oh, ce vremuri mai erau odată! Ai făcut jurnalismul, ești jurnalistă… Spune-ne cum se face presă în Republica Moldova. A câta putere e presa la voi? Și mai zi-ne ce material realizat de tine a pus lumea pe sârmă și pe tine te-a ars la suflet.

R: Sunt jurnalistă de un sfert de secol. Am făcut presă de investigații în plin regim comunist, am fost filată, interceptată, filmată în saună… Era un adevărat calvar! Dar, atunci trăiam cu naiva idee că voi schimba lumea. Pe dreaq! Acum, analizând condiția de la înălțimea vârstei, îmi dau seama că ani de zile am crezut într-o utopie. Indiferent de aspirațiile mele din 2001, pe când îmi toceam penița la singurul săptămânal de investigații de atunci, pre nume Accente, am acumulat destulă experiență și curaj. Probabil, ultimul îl și aveam, din vreme ce îmi băgam nasul în cele mai scandaloase dosare sau cazuri de corupție din palmaresul funcționarilor publici de atunci.

Am scris despre tot și despre toate. În urma celor publicate de noi, accenteiștii, zburau capete, se porneau acțiuni penale, eram invitați în calitate de martori, ni se cereau probe, șeful ziarului arestat, redacția confiscată, agendele și calculatoarele sigilate. Nu voi uita niciodată trei articole semnate de umila mea persoană, care m-au marcat pentru toată viață. Primul era despre mai mulți oameni dintr-un sat din raionul Hâncești (noi încă mai avem raioane!) care și-au vândut rinichii în Turcia pentru un preț de 3 mii dolari. Am revenit la ei după 20 de ani. Multe dintre victime decedate, altele, rămase în viață, alcoolizate sau bătrâne și bolnave… Al doilea a fost despre un caz cutremurător: soldatul Iorga găsit spânzurat lângă Ministerul Apărării. O simplă știre avea să devină subiect de detectiv, pentru că, la nici o lună de la apariția ei, a venit la redacție o scrisoare. De la soldatul Iorga. În care era relatat cu lux de amănunte adevărata cauză a morții lui.  “La cei 89 de ani, pe baba Olea Spiridon o evită toți. Chiar și moartea” era titlul unui material despre o femeie care nu putea să își dea duhul pentru că, spunea satul, în timpul foametei din 47 și-ar fi mâncat singurul copil. Bărbat-su a plecat la Ceruri după ce un an de zile a mers într-un picior (era ciunt) la biserică pentru a fi iertat. I se citeau un anume fel de rugăciuni, cred că a bătut multe mătănii până la prohod. Baba a murit peste nu știu câți ani. Atunci am mers la Biblioteca Națională, am luat cartea domnului Valeriu Pasat, Foametea în Moldova (Голод в Молдове, că era în rusă) și unde erau descrise peste 800 de astfel de cazuri terifiante. Răscoleam filele și îmi tremurau picioarele, m-am făcut albă ca varul. Multe zile, luni și ani după aceea trăiam ca într-un colaps al existenței…

Presa acum e alta. Era digitală, progres tehnico-științific, lucruri pe care îmi este destul de greu să le accept. Este sau nu o putere? Vreau să cred că da și că noi, câinii de pază ai societății, nu „lătrăm degeaba”, iar puterea, indiferent ce coloratură ar avea, ne aude și ne ascultă.

În plus, au apărut atât de multe “profesii”: youberi, instagrameri, influenceri, bloggeri, autori de podcasturi și tot așa. Ei au monopolizat întreg spaţiul informațional și fac, se tot aude prin târg, bani buni. Eu cred în pix și foaie, sunt de modă veche, deși recunosc importanța promovării pe reţelele de socializare.

Î: Wow! Cât de tare, Ileană! Deja sunt în admirația ta maximă! Mă bucur mult că spui aceste lucruri, sper, în exclusivitate, la noi, la ziar. Dar, zi-mi… Cum, când, de ce te-ai apucat de scris cărţi? Povesteşte-ne, aşa cum numai tu ştii să povesteşti, despre activitatea ta literară. Ce-ai scris, cum, de la ce-ai pornit, care e nota caracteristică a scrisului tău, unde ai publicat. Nu sări peste nimic, că noi suntem numa’ ochi şi urechi.

R: ‘Mnezeule, scriu de când am început a merge, mătincă. Pe garduri, foi, hârtii și alte acareturi literare. Mai târziu, pe la ziare și reviste. Concursuri fel de fel, premii, povestioare, nuvele. Și poezie. Cum fără ea, dacă tot românul e poet? Traduceam și din rusă, mergeam la întruniri de partid și recitam balade despre Lenin – o copilărie sovietică plină de ștampile puse direct pe creier, or eu am crescut într-o familie de Martori ai lui Iehova și tot ce mi se impunea de regimul de atunci contravenea educației religioase. Nu mai vorbesc despre faptul că aproape lunar casa noastră era vizitată de colonei KGB, în uniforme și tăticu era interogat, micul cămin percheziționat și noi, copiii, arătați cu degetul de tot satul. Toate au fost date să se întâmple și pentru creșterea mea spirituală, deci, renunțăm la regrete în acest context. Am debutat în 2005 cu placheta de versuri Regele Surd, un tiraj oferit amicilor și despre care cred că puțini își mai amintesc. O poezie, spunea Traian Vasilcău, tristă, ca și la Ana Ahmatova. Paradoxal, dar lumea crede despre mine că aș fi o optimistă incurabilă, cu zâmbetul până la urechi și incapabilă de a se lăsa afectată de diverse cazuri și necazuri. O vreme avea dreptate, acum, însă, am trecut prin transformări radicale, am coborât din nori pe pământ și mai că sunt dominată de gânduri care în cei 45 de ani nu mi-au trecut prin minte. Nici măcar atunci când îi mai trăgeam o cinzeacă și aveam senzația că aș fi un mini-Diogene exilată într-o cutie de carton, un tabiet repetat atunci când aveam chef să protestez. Nu vi le spun, gândurile mele sunt doar ale mele și eu dorm cu ele. Și cu motanul cu pătuță pe nas.

Până a ajunge la romanul #femeia de la poarta închisorii, am tot cochetat cu pixul și foaia și am făcut avansuri nuvelisticii. Le mai publicam și în paginile unor ziare studențești sau prin reviste culturale. Încercări stângace în speranța că Jack London mă vedea de sus și mă îndemna să conturez buchii și enunțuri înțelese doar de noi doi. Erau un fel de fără început și fără sfârșit. Nici nu știu ce erau. Ah, să nu uit de mica pleiadă de Nuvele Zoliene, scrise pe prispa casei din sat și apărute în Evenimentul Zilei, ediția de Chișinău. Ce timpuri faine erau! Și cât de mult mă absorbea acea viață plină de miros de fân și de picături de ploi în pământul capturat de setea de veacuri. Dar, a venit și timpul unei mari creații, opinie absolut subiectivă. S-a întâmplat în februarie 2021, la trei luni după ce am trecut prin Covid. Romanul îl mestecam de trei ani în cap și când m-am apucat de el habar n-aveam unde voi ajunge. Stați, altceva voiam să zic: știam exact unde trebuie să ajung, doar că nu îmi schițasem clar traseul. Nopțile, că tot aveam insomnie, adunam personajele într-o oală și încercam să le gust, cu linguri de lemn sau mămăligă cu brânză. Stilul meu… Aș fi lipsită de modestie dacă mi-aș da cu părerea despre el, anume eu. Dar voi încerca să trec peste bunul simț și voi spune doar că e combinație de retro cu modernism. Arhaisme plus neologisme. Expresii din Ciuciuleni plus fraze îmbibate în memorie de pe străzile urbei. Religie și sex. Mulți ar putea să mă condamne pentru ultima sintagmă, e treaba lor. Ce fel de literatură trecută prin cenzură?! Evident, anumite limite le stabilim individual, dar nu aș accepta să îmi dicteze cineva de unde până unde am dreptul să pășesc în creație. Vorba vine, eu sunt pictor și văd lucrurile astfel.

Î: Deci și carevasăzică, scrii și proză și versuri. Care dintre genuri îți e mai apropiat de suflet?

R: Ași, carevasăzică, îs o bucățică tare mică de poet și mă văd o mare romancieră. În copilărie, nu am avut televizor, am crescut cu cărți și Teatrul la microfon, o emisiune radiofonică difuzată în fiecare sâmbătă și atunci mă vedeam o mare actriță. N-a fost să fie. În ziua în care am mers să depun actele la Institutul de Arte (Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice de azi), mi-am uitat buletinul și am înțeles că e un semn, și eu cred în ele, oricât de absurde ar fi acestea. Așa că am ajuns la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Jurnalism. Revenind, însă, la genurile care mă îmbracă cel mai des, îmi e greu să mă determin. Eu vreau să scriu romane, dar poezia mă hrănește în cel mai cuminte mod atunci când am senzația că totul se năruiește în jurul meu și lampa din odaie nu mai răspândește raze multicolore (Sunt lampa din odaia poeziei…). Trebuie să recunosc: de când m-am apucat de #femeia de la poarta închisorii nu am lecturat decât rime. Există, și nu voi descoperi acum porumbul, teama ca nu cumva, trecând peste alte romane sau proză, să ajung să plagiez sau să fur idei (nu că nu am face-o, pentru că suntem suma tuturor experiențelor trăite, a oamenilor pe care i-am cunoscut și a lecturilor din portofoliu). Am o autoare preferată de fabule moderne, Diana Sava-Dărănuța, un mare talent, colegă de breaslă, creația căreia o răsfăț și cu ochii, și cu mintea, și cu toată ironia din această lume bizară.

Nu voi renunța nici la poezie, doar că se va produce mai rar și când voi avea o stare anume.

Î: #femeia de la poarta închisorii. Așa se numește cea mai recentă carte pe care o semnezi. Vreau să ne povestești despre ea. Despre ce e vorba în această carte, cui se adresează, la ce editură ai publicat-o? Și zi-mi: închisoarea din titlu e o metaforă sau trebuie s-o luăm stricto sensu?

R: Ați trăit vreodată sentimentul că vă aflați într-o închisoare? Cu ziduri înalte și cenușii? Cu uși din metal, celule dezolante și aruncate într-un coș cu iluzii? Eu da. Cartea s-a copt vreo trei ani și e autobiografie plus multă, dar foarte multă ficțiune. Margo, eroina principală, este o bună parte din mine. Ea merge la închisoare unde se căsătorește cu un deținut pe care l-a cunoscut pe net. Și face acest lucru pentru a repeta destinul mamei care l-a așteptat pe tata zece ani din închisoare.

Romanul conturează două linii de subiect: pușcăria de pe timpul URSS și cea de acum, ierarhiile și condițiile deținuților aproape neschimbate, șefii de pușcărie care se cred stăpânii sufletelor penale. Nu e un roman destinat doar femeilor și nici o poveste cu happy end. Grigore Cârmu, tatăl lui Margo, reușește să învingă un întreg regim sovietic și KGB-ist și cunoaște, între curtine, o lume nouă. E un fel de antiutopie a genului, cum spunea criticul Maria Pilchin, plină de grotesc, detalii despre satul moldovenesc, unde bârfa e cel mai ieftin cocktail servit prin beciuri și la garduri și sub icoanele prin prăvălii îmbâcsite de fumul de țigară.

Femeia din roman ajunge obsedată de mintea diabolică a lui Adrian care o manipulează după bunul lui plac, o umilește în cel mai criminal mod și chiar încearcă, în unele dintre nopțile de după nuntă petrecute în doi în așa-zisul hotel al penitenciarului, să o ștranguleze.

Uite că îmi e chiar imposibil să povestesc despre carte… Ptiu, am crezut că am depășit momentul, dar vezi că iar încep a boci… A scos cartea asta în vileag, draga mea, toate fobiile din mine și încerc să le refulez și să le bag acolo, de unde au ieșit. Și să nu-și scoată capul la iveală. În plus, am momente în care detest acest roman… Am și explicații, dar evit să le fac publice. Am fost prea sinceră (mai sunt?), dar cei care mă cunosc afirmă că nu aș fi eu, dacă nu aș deborda de franchețe. Am avut de pierdut de pe urma gurii mele sparte? Vai, prea mult!

O metaforă închisoarea din titlu? Și da, și nu. E oarecum una transformată într-o veracitate, o veritate incontestabilă. Laitmotivul romanului e unul lugubru: fiecare om are propria lui închisoare și e pentru cei care vor să o citească.

Î: Există un mesaj ascuns în carte? Trebuie citită printre rânduri?

R: În orice vorbă găsim un mesaj ascuns, totul depinde de interpretare și de percepție, darmite într-o scriere! Cititorul va fi purtat prin copilăria lui Margo, prin școala plină de tablourile lui Lenin, o va cunoaște pe profesoara și colegii care n-o aveau la inimă, pe Vera, curva satului, ulicioara cu copii mulți și gălăgioși, mahalaua spânzuraților. Apoi va traversa un drum lung și va ajunge la femeia matură, cu un copil excepțional și un pisoi tare scump, la scene din dormitor cu masculi ordinari și  neimportanți, site-uri matrimoniale prin care mișună sute de caractere și vicii, prin sala de judecată, cușca în care este adusă Margo, un singur parfum, o cămașă în dungi, martori ilari cu destine decupate din povești de altădată care te fac să și plângi, și să te amuzi.

Textierul Iurie Bădicu a notat într-o recenzie că, „deși, în maniera de scriere a Ilenei Rusu, atestăm numeroase amprente ale clasicilor literaturii naționale și universale, romanul este, totuși, unul țanțoș ce-ți aruncă mănușa și te invită la un duel modern, prea modern aș zice sau postmodern, aș conchide. Nu în zadar, în roman, se bat pentru mântuire și Noul, dar și Vechiul Testament, așteptând sufletele eliberate la poarta închisorii. De menționat că tablourile realiste ale satului moldovenesc din perioada sovietică, precum și realitatea urbei chișinăuiene în etapa de tranziție – pur și simplu te copleșesc, creând impresia realist-virtuală ce depășește dimensiunea 9D.”

Î: De ce precizezi pe coperta cărții că e una 16+? E dură sau folosești un limbaj mai, cum să zic… licențios?

R: Sunt vizibile multe scene de sex. Dacă e să-l citez din nou pe Iurie Bădicu, atunci “pana, cu care Ileana a scris romanul, a fost muiată prea des în suspensii acide, în acest sens și romanul este usturător, dureros, iar după citirea cărții avem nevoie de timp pentru limpezire. Unele pagini nu se dau citite din prima, romanul fiind marcat cu 16+. Aceste file, parcă vor să ne testeze la hotarul potenței noastre, să cântărească și să devameze greutatea axiologică. Exercițiul lecturii ne pune bine realitatea crudă pe masă, ea fiind goală și plină, iar noi suntem nevoiți s-o devorăm, deoarece suntem flămânzi rău. Astfel, mintea noastră se rupe în bucăți, precum „se rup biletele pasagerilor la ieșire” (cit. din roman).”

Toate aceste file au fost inserate pentru a reda, întru totul, caracterul autentic al lui Margo, modul ei de viață și limitele impuse de educația religioasă, peste care trecea cu ușurință. Da, veți găsi și anumite fraze vulgare, este totuși vorba despre dialogurile cu un deținut care abordează un argou specific anturajului dintre ziduri, motiv din care și este marca cu 16+.

Î: Ai precizat, oarecum, dar zic să mai întreb. Cartea e cu personaje inspirate din realitate? Sau e ficțiune?

R: Foarte multă ficțiune, dar cu personaje colectate de-a lungul vieții. Îmbrăcate, însă, în straie ce nu le aparțin, consumatori de gânduri și fraze străine, aidoma unor avenituri. Cele două Mariane, notarul, fata cu valiza, plus martorii crimei de la lac sunt doar câteva caractere pe care le veți cunoaște în #femeia de la poarta închisorii.

Fiecare își va trage propriile concluzii despre cât de reale sunt atât ele, dar și scenele, unele cu imprimeuri setate dintr-o lume aproape surdă la drama prin care trece protagonista, somată să o deruleze până și dincolo de poarta pușcăriei.

Î: Am înțeles. Ileană, cum se scriu și, mai ales, cum se publică la voi cărțile? Vin editurile, buluc, peste scriitori și zic io, io te vreau, vino la mine! Îți scot de îndată 30.000 de exemplare. Și, mintenaș, mai facem cinci ediții! Au ba? Și se chinuie scriitorul săracul, să găsească o sponsorizare ca să poată să-și scoată cartea?

R: Există anumite programe de stat în urma cărora sunt selectate lucrările care vor fi editate din banii Ministerului Culturii. Apoi, editurile își aleg manuscrisele pentru a le tipări gratis. Sincer, fiind novice la acest capitol, nu vă pot spune prea multe. Cum am reușit eu? Imediat ce am terminat de scris, am postat o poză cu manuscrisul pe Facebook și am făcut apel către toți care mă cunosc să mă susțină în editarea romanului. Am trăit o adevărată revelație, cu lacrimi de bucurie, pentru că atâta lume a donat din puținul pe care îl are! Sute de mesaje de încurajare, oameni care mi-au spus că o vor face cu mult drag, fiind siguri că va fi ceva absolut trăsnet și trăsnit, după cum îmi e și firea. Am contactat mai multe edituri și am ales oferta cea mai convenabilă. Am bătut, așadar, la ușa editurii ARC, unde am avut parte de cea mai corectă și cumsecade atitudine! Fiind o “virgină în scrierea romanelor”, vorba unei amice, m-am oprit la 500 exemplare. În nici două luni de la apariție stocul s-a epuizat. Acum încerc să găsesc metode pentru a o reedita și aș trăi (deși sună cam naiv) un mare vis, dacă vreun patron de editură din România s-ar oferi să o cunoască și tipărească pe Margo. Am avut câteva discuții, urmează să le analizez, să consult ofertele, să cer sfatul unui literat de marcă și a unui avocat “cu carte” și poate mai trec odată Prutul…

Î: Îți doresc să fie cum dorești! Ce adânc le zic! Ai făcut lansare la #femeia de la poarta închisorii? Și cum sunt lansările de carte la Chișinău?

R: De Ziua Internațională a Muzeelor am fost „botezată” în calitate de scriitoare. Rețeaua de librării Librarius a ales romanul meu pentru acea seară în care anunțase și reduceri substanțiale pentru orice carte cumpărată de vizitatori. Mi-am revăzut colegii și prietenii de care îmi era un dor imens! Sala a fost plină, evenimentul a început cu sesiunea de autografe și după speech-urile vorbitorilor prezenți tot săream de pe scaun să-i îmbrățișez. Ce mai, trăiam o adevărată euforie! Mă credeam importantă? Mai degrabă responsabilă pentru fiecare cuvânt scris în cele aproape 200 pagini. Maria Pilchin și Angela Stafii sunt două doamne speciale care au vorbit atâtea despre #femeia! Ascultam și mă ciupeam: Doamne, despre mine toate astea?! Despre acest copil al meu?! Și fetele venite să mă vadă și să îmi spună că sunt aproape genială?! Eu?!? Da’ de unde?

De regulă, e o situație tipică pentru toate lansările de carte: vine lumea să te laude și să te aplaude. Când e vorba despre nume grele și frazele au altă încărcătură. Uneori discursurile sunt atât de complicate, încât îmi notez unele cuvinte și le verific în DEX. Din păcate, vrem sau nu, dar trebuie să recunoaștem că cei născuți în URSS încă gândim în rusă… Calchierile fac parte din slova moldovenească și e nevoie de multe lecturi în română pentru a scăpa de reminiscențele caracatiței care ne-a spălat creierii.

Să spun acum că e îmbulzeală la lansările de carte, tare v-aș mai amăgi. Și nu vreau. Nu pot și aș roși și nu-mi stă deloc bine rac la față. Depinde mult și de promovare. Acum, în era digitală, poți asista o lansare de carte și de acasă, online, dar cât de mult contează întâlnirile face-to-face, acel schimb de energii, de căldură și de înțelepciune…

Î: Total de acord, Ileană! Arată-ne o frază, câteva, care crezi tu că reprezintă esența acestei cărți.

R: Prima o găsiți chiar la început: Iertarea cheamă noi păcate. Nu-mi aparține, am auzit-o în filmul lui Sergiu Nicolaescu, Capcana mercenarilor (1981). O altă idee e că lumea e o târfă. Și ultima, dar nu cea din urmă – am zis-o și mai sus – fiecare om are propria lui închisoare.

Î: La noi, în România, cultura cam e cenușăreasa balului. La voi, în Republica Moldova cum e?

R: Uneori, nici măcar nu este invitată la bal… Au rămas atât de puține personalități notorii pe care să vrei să le asculți, să le împărtășești ideile, să te închini în fața lor… Pierdem, din an în an, nume care au făcut istorie și pe care, după un timp, îi trecem la arhive, le prăfuim memoria și ne amintim doar când ne convine. Cândva, scriitorii erau o forță și de părerea lor țineau cont toți cei de la palate. Acum își câștigă existența beteagă din diverse surse, pentru că altfel ar muri de foame. Dar să nu fim chiar atât de pesimiști. Noua generație de condeieri a prins valul și ajunge la mal cu vâslele unor scrieri mai puțin selecte. Fiecare cu târgul său și nu-i condamn.

Î: Ileană, dragă Ileană, cu care dintre greii scrisului, de la voi, de la noi – îmi sună aiurea să zic moldovenesc și românesc, crezi că te asemeni la stil? Ai vreunul care îţi e… n-aş zice mentor şi nici idol… care îţi e plăcut peste poate, prin scriitură?

R: Unde-i Saul Below cu Herzog? Și Mircea Eliade cu Huliganii? Octavian Paler cu Paradoxurile? Heinrich Theodor Böll cu Opiniile unui clovn? Și unde sunt eu? Să fim serioși! Ar fi culmea să mă compar tocmai eu cu topul celor mai strălucite minți din literatură! Îmi știu locul și parcă am mai păstrat o doză de modestie impregnată încă din burta mamei.

Î: Pe cine iubește moldoveanul mai mult: pe Eminescu, pe Vieru, pe Păunescu, pe nu știu, Cantemir? Și de ce?

R: Depinde de moldovean. Mie mi-s dragi toți. Pentru că de la fiecare am ce învăța. Chiar azi am ascultat Imposibila nuntă interpretată de Șeicaru pe versurile lui Păunescu. Vieru mă duce involuntar cu gândul la mama… Le voi sugera celor cu sondajele să includă și astfel de întrebări. De zilele de naștere, la monumentele lor se mai adună câte o mână de oameni de prin parcuri și îi omagiază. Alții, de pe la tribune care vor s-o facă pe deștepții, mai trântesc uneori citate din marii poeți și-s aplaudați.

Î: Cât de bine știi limba rusă și cât de necesar e s-o știi, cetățean al unei țări libere fiind?

R: O vorbesc. Ne-am născut cu ea pe masă. Inscripțiile în rusă mai sunt valide, iar unii deputați așa și nu cunosc și nici vorbesc româna. Se difuzează și buletine de știri în acest grai. Personal, nu văd nimic vicios în a cunoaște o limbă străină. Am prieteni vorbitori de rusă și vreau să vă spun că am auzit-o chiar și în Berlin. Nu te poate, însă, obliga nimeni s-o vorbești, dacă nu-ți place. Să fie acum asta cea mai mare problemă a umanității…

Î: Dacă ar fi să fii un copac, care ar fi acela? Și de ce?

R: Aș fi un cireș sălbatic. Aflați răspunsul din roman.

Î: Crezi că e momentul ca noi și voi să devenim una, o singură țară, un singur popor, un singur, gând, o singură conducere, după cum, așa de inspirat și printre rânduri o spun cei de la Zdob și Zdub?

R: Momentul e în fiecare zi. Undeva, în adâncul sufletului visez la Ziua Marii Uniri și, la fel ca mine mai sunt 4 sau 5% din populație. Dar zarurile nu le aruncăm noi și nici cortina nu o putem ridica. Și, apoi, arătați-mi regele care ar vrea să renunțe la tron și la regat. Trenulețul va rămâne încă multe decenii un imn al unei himere. Eu așa simt și sper să dau în bară cu al șaselea simț.

Î: Lucrezi și la Direcția Generală Asistență Medicală și Socială. Asta te învață să citești tristețea în ochii unui om? S-o înțelegi? S-o alungi? Sau o astfel de știință vine din lăuntrurile tale de scriitoare și de om?

R: Mi-au plăcut dintotdeauna oamenii triști. Nu supărați, nu ursuzi, nu nemulțumiți, dar triști. Au o aură atât de specială! Chiar dacă eu râd mult, mai ales de mine. Am cunoscut copii care trec prin boli incurabile, mame care își jertfesc viața pentru a-i îngriji și, inițial, protestam, neînțelegând de ce Dumnezeu este atât de nedrept cu unii oameni! Apoi, am abordat dramele mai filosofic, altfel ajung să fiu prea afectată de aceste cazuri și plâng de mila oricui. Am întâlnit persoane în scaune cu rotile și bolnave de cancer care iubesc atât de tare viața! Sunt un exemplu și un motiv de a nu ceda în fața intemperiilor. Despre tristețe vorbind, cred că e o stare care trece, la fel ca toate. Noi, scriitorii, avem, însă, nevoie de drame. Și personale, și străine pentru a le relata lumii. Ele ne inspiră și ne dau spații de manevre, să jonglăm cu ele și să le aruncăm în cutiile poștale agățate de sufletul trecătorilor. Să le lăsăm acolo un mesaj, fie și camuflat, dar care își va avea feedback-ul potrivit la momentul oportun.

Î: Care e mâncarea copilăriei tale? Să nu-mi zici, cum fac divele de pe la noi, că fructele de mare, sparanghelul și nu mai știu care fițărăi de-astea!

R: Caviarul. Glumesc. De unde la Ciuciuleni asemenea delicii într-o copilărie sovietică? Și-l permiteau doar președinții de colhoz, cred că. Mie îmi plăcea sâmbăta, când mama cocea pâine în cuptor și apoi rupeam o bucată mare de coajă și o înfulecam cu magiun de prune și lapte de vacă. Acasă la noi se mâncau fasole cu jumări, mămăligă, varză murată, zeamă cu tăiței de casă, plăcinte, sarmale. Și nu ne alintam, ronțăiam tot ce ni se dădea. Apoi, ghiveciul. Wow, îl ador și acum! Îl mai dreg cu un ou și hai la bal!

Î: Hai! Ca să descoperi stări, trăiri, principii la oamenii din jur ai nevoie de spirit de observaţie. Şi tu, clar, îl ai din plin. Ce te încântă, ce-ţi place să descoperi la oamenii care pot să devină personajele tale?

R: Sunt ahtiată după poveștile de dragoste. Pe unele le pot pune pe repeat de zeci de ori. Am învățat, în perioada când realizam talk-show-ul Fără Măști, să ascult. Politicieni, scriitori, actori, avocați, artiști, pictori, funcționari publici. Pe unii îi credeam, pe alții nu. Oricine poate deveni un personaj, chiar și unul care veșnic tace și dă doar aprobator din cap la opiniile altora. Mie îmi plac oamenii nonconformiști, colorați, fie și boschetari care „duc saci de vorbe în spinare, mari baloturi de tăceri, tone-ntregi de renunțare și lăzi umplute cu păreri”. Dar cei din sate… O adevărată muză! Să îi urmărești, să le asculți banalitățile, să râzi ori de câte ori auzi? – La apă, cumătră? – La apă.

Am tot adunat în cei 25 de ani de jurnalism o colecție întreagă de personaje și situații care de care mai bizare. Multe descoperite și în închisori, că am fost mai prin toate, inclusiv în penitenciarul de femei. Trag cu urechea și ochiul și la pasagerii din transportul public, la discuțiile lor. Sau în rând la magazin. Să vezi acolo câte afli! De la oala de borș la situații internaționale. Urcați în taxi și aveți povestea pe loc. După, îmbraci amalgamul într-o haină literară și îi dai o notă de veșnicie.

Î: Iarăși sunt de acord cu tine! Sunt şi lucruri care te oripilează la semenii noştri? Pe care nu îndrăzneşti să le mărturiseşti filei de hârtie? Sau, prin structura ta, treci peste ele, şi vezi, şi descoperi, şi afli doar chestiunile pozitive şi frumoase?

R: E lumea plină de pseudovalori. Dacă sap mai adânc, ajung și la femei cu chip de păpuși și cu sufletul gol. Nu-mi plac mediocritățile și oamenii mulți mă obosesc. În general, de la o vreme am ales să vorbesc mai puțin și să nu mă grăbesc să trag concluzii. Facă fiecare ce vrea. Prea ne grăbim să criticăm fără a cunoaște vreo boabă despre viața cuiva. Eu, dacă aș putea să îmi fac ordine în a mea, că e un haos continuu. Hârtia rabdă tot, are o răbdare proverbială. Să învățăm de la ea, avem ce.

Î: Ileană, vreau să ne spui câteva expresii, câteva formulări folosite de oamenii din zona ta și pe care, noi, în România, nu le avem și nu le folosim.

R: Nu umbla cu șioara boită; când ne-a fi mai rău, așa să ne fie; –  undi ti duși? – amuș vin; snușiediochi!, în magazin sau la piață: – vă pot ajuta cu șeva? – nu, noi numa ne uităm; o pus buza la prășit sau pe dos; sughiț bun și la cei care nu-s cu noi (rostită la un pahar de vin); șini-i mă-ta, eu sau tat-to?; până la nuntă a să treacă; te-ai născut în lift?; -Alo? – Alo, da undi am nimerit?; eu vorghesc sau vaca raji?; s-o lichit ca nuca de perete și încă o culegere întreagă. Multe sunt traduse din rusă și adaptate la româna noastră stâlcită, cert e că noi le înțelegem și uneori o astfel de expresie înlocuiește minute lungi de demagogii. Nu mai vorbim de înjurături care se diferențiază de la o zonă la alta.

Î: Minunat! Chiar fabulos! Mai am niște curiozități, Ileană! Dacă tot te-am prins… Cum sunt nunțile la voi? Se mai joacă – de către femei, cămașa miresei? Se strigă darul? Se face nuntă la soacra mare acasă? Dar înmormântările cum sunt? Se bocește cu vorbe? Sau stă lumea cu ochelarii de soare la ochi? Și pe la priveghi se râde? Doar întreb, nu dau cu jordia ori cu parul!

R: N-am mai fost la o nuntă nici nu mai țin minte de când… Care jucat de cămașă a miresei? Chiar m-ați amuzat! Ultima oară am auzit despre acest obicei prin 2000, când lucram la Revista Luceafărul și am fost într-un sat de rromi. Țin minte, îmi povestea tăticul, pe timpuri era o onoare ca după prima noapte de după nuntă, să fie jucat cearceaful și vedea tot satul. Mai mare mândrie pentru părinții miresei nu era! S-au schimbat, însă, și obiceiurile, și meniurile. Nunțile noastre, cele mai nunți din lume, unde se rupeau mesele de bucate și p-urmă s-arunca jumate din ele, s-au cam strâns. Se joacă în localuri, cu meniuri mai selecte, servite ca în restaurantele din Paris. Bineînțeles, sunt absolut nelipsite bucatele tradiționale, doar că în cantități mai mici. Se servește alcool, se dansează și se chiuie, că de-aia e nuntă. Se mai dăruiesc și acum pleduri, ba și mai multe, că s-a scumpit gazul și iarna e frig. A mai rămas dezbrăcatul miresei, iar a doua zi după marele eveniment, la soacra mică, se serbează nevasta tânără și vin oaspeții cu daruri pentru tânăra soție și să mănânce zeamă. Da, să nu uit: dacă mesenii erau într-un fel obligați să anunțe suma de bani donată tinerilor, acum fiecare primește câte un plic și îi pune acolo, fără a declara în microfon cât îl țin bojocii – Iaca, eu dăruiesc tinerilor însurăței o mie de lei! – și mai știu eu ce.

Înmormântările sunt triste. Cu Covidul s-a cam renunțat și în acest caz la multe datini, dar pomenile au rămas. Multe, scumpe, așa ca să vadă satul. Corul de bocitoare s-a risipit. Am căutat odată pe la Sud pentru un articol de presă și am aflat că la prohod cântă preotul și câteva femei din strană. La priveghi se spun bancuri, amintiri din viața defunctului, fără hore și manele.

Î: Îhâm… Înțeleg. Ileana Cosânzeana știe să facă mămăligă? Acuma, vezi și tu cum răspunzi, că las loc de întors. Fie zici despre tine, fie despre cea din poveste.

R: Știe, și încă tare bună. Cu lapte, unt, brânză de vaci. Și plăcinte dospite, și ciorbă cu varză și sveclă roșie. Și fasole. Mmmm, se golește oala imediat! Nu mă prea duce capul la dichisitul mesei, dar de gătit pot.

Î: Nu știu de ce simt un curcubeu pe cerul gurii. Știi tu de ce? Așa… Să continuăm. Ce înseamnă Republica Moldova pentru tine? Și ce înseamnă România?

R: O singură țară.

Î: Ce porți, ca pe o rochie frumoasă de bal, în sufletul tău?

R: Nașterea copilului.

Î: Pentru că așa e la interviul neconvențional, trecem la întrebări de-alea cu sau: Dodon sau Sandu?

R: Sandu.

Î: Marea Neagră sau Marea Azov?

R: Iazul din sat.

Î: Catifea sau mătase?

R: Mătase.

Î: Argint sau aur?

R: Mai am vreo opțiune?

Î: Sigur. Fer! Glumesc. Platină. Mergem mai departe. Pahar de cleștar sau oală de pământ?

R: Oală din lut.

Î: Scriitor sau autor?

R: Scriitor.

Î: Popă sau biserică?

R: Nici, nici. Aleg relația specială și personală cu Dumnezeu.

Î: Stâlpul porții sau poarta raiului?

R: Poarta.

Î: Crizanteme sau tuberoze?

R: Indiscutabil, crizanteme!

Î: Mălai sau făină?

R: Făină de mălai.

Î: Agendă sau tabletă?

R: Pix și foaie, în ele cred.

Î: Caracter sau stil?

R: Caracter.

Î: Karmă sau destin?

R: Karmă.

Î: Pisălog sau cicălitor?

R: Taciturn.

Î: Ouă ochiuri sau omletă?

R: Ambele.

Î: Vișine sau cireșe?

R: Cireșe.

Î: Camarad sau tovarăș?

R: Prieten.

Î: Blestem sau binecuvântare?

R: Binecuvântare.

Î: Facem, da, și exercițiul de imaginație! Să zicem că ești o autoritate a statului. Cu putere deplină de decizie. Nu știu, șeful guvernului. Nu mai e Gavrilița premier, e Rusu. Care e primul lucru pe care-l faci pentru cultură și artă, după ce ești pusă în funcție?

R: Ofer un salariu decent și asigur pentru fiecare om din această breaslă un loc de trai.

Î: Ileana, îți mulțumesc foarte mult că ai trecut Prutul, cu Femeia de la poarta închisorii, cu tot, și ai stat de vorbă cu mine. Pentru final, bagheta magică îți aparține. Deci, închidem taifasul nostru cu ce spui tu.

R: Eu Vă mulțumesc din suflet! Doamne-ajută!