Intrarea Iranului în război cu Iraelul ar avea un impact profund şi de lungă durată, la nivel global

Istoria conflictului de azi din Orientul Mijlociu are rădăcini adânci. Esența conflictului pornește de la Declarația Balfour din 2 noiembrie 1917, o declarație oficială de politică externă a Regatului Unit, prin care se afirma că guvernul „privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu, și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv”.

,,Este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina”, sublinia declarația, dar acest angajament a rămas doar pe hârtie.

Declarația a fost făcută într-o scrisoare a secretarului pentru afacerile externe Arthur James Balfour, către baronul Lionel Walter Rothschild, unul dintre liderii comunității evreiești britanice, declarație care urma să fie transmisă „Federației Sioniste a Marii Britanii și Irlandei”, pentru oficializare.

Pentru o înțelegere clară situației de astăzi este necesară o explicație despre Statul Palestina, atât de controversat, ca existență, de-a lungul timpului.

Statul Palestina este compus din Cisiordania și zonele Fâșiei Gaza. Cisiordania este situată la est de Ierusalim, la granița cu Israelul și Iordania. Fâșia Gaza se învecinează cu Marea Mediterană, între Israel și Egipt. Cu toate acestea, granițele teritoriului palestinian continuă să fie contestate.

Statul Palestina este un stat situat pe coasta estică a Mării Mediterane, care și-a proclamat independența la 1988. Suveranitatea de jure a Statului Palestina este recunoscută ca atare de ONU, din anul 2012.

Autoritatea Națională Palestiniană exercită suveranitatea de facto asupra unei părți din teritoriul fostului Mandat Britanic, restul fiind detinut de Israel. Aceast teriroriu cuprinde Fâșia Gaza, Ierusalimul de Est, și Cisiordania, așa cum a fost stabilit printr-o așa-numită Linie verde. Legea fundamentală palestiniană datează din 2003.

Potrivit estimărilor, 93% din palestinieni sunt musulmani (din care cei mai mulți țin de ramura sunită, o mică parte ține cu ramura Ahmadia, iar 15% practică islamul independent, din punct de vedere canonic), 6% sunt creștiti, și 1% e format din druzi și samariteni.

Palestina a suferit o lungă istorie de conflicte și dispute asupra teritoriului său, iar suveranitatea palestiniană continuă să genereze conflicte cu Israelul.

Crearea Israelului în 1948 a dus la strămutarea populației arabe din Israel și pe teritoriile Palestinei – Cisiordania și Fâșia Gaza.

Cu un astfel de aflux de oameni, Cisiordania a devenit o zonă săracă, dens populată și săracă.

În 1964, s-a format Organizația pentru Eliberarea Palestinei, un reprezentant pentru poporul palestinian. Scopul organizației a fost crearea unui stat independent și eliberarea poporului palestinian de opresiunea israeliană.

În noiembrie 1988, Organizația pentru Eliberarea Palestinei s-a autodeclarat independență. În 1993, Israel și Palestina au semnat Acordul de la Oslo, un acord în care Israelul a acordat Organizației pentru Eliberarea Palestinei controlul administrativ asupra unor teritorii palestiniene.

În 2012, Palestinei i sa acordat statutul de stat observator nemembre de către ONU, iar din septembrie 2015, 193 dintre statele membre ale ONU au recunoscut statul Palestinei.

Cu toate acestea, conflictele și disputele continuă.

Naționaliștii palestinieni se tem de controlul israelian și de anexarea Cisiordaniei și a Fâșiei Gaza, în timp ce majoritatea israelienilor se simt ca și cum aceste țări aparțin Israelului.

Aceste meleaguri au fost și continuă să aibă o importanță strategică; principalele drumuri care leagă Egiptul și Siria trec prin ele, la fel și drumurile care leagă Marea Mediterană de Orientul Mijlociu dincolo de râul Iordan.

Palestina are un amestec bogat de culturi și religii. Evrei, creștini și musulmani trăiesc în Palestina și toate cele trei religii recunosc zona ca Țara Sfântă.

Geografia Palestinei este la fel de diversă cu platoul stâncos al Iudeii, regiunea Negev, deșertică, și valea adâncă și uscată a Iordanului (cea mai mică adâncime a pământului de pe Terra).

Președintele Palestinei este șeful statului. Deși capitala Palestinei este Ierusalimul de Est, centrul administrativ este Ramallah. Palestina este foarte dens populată, cu o populație de peste 5 milioane de oameni.

Însă, punctul central al conflictului este Ierusalimul, cu locrile sfinte de pelerinaj religios, pe care ambele părți le revendică, si susțin că le aparțin.

Tensiunea dintre Israel și vecinii săi arabi a crescut în mod continuu, începând din anu 1964, când Israelul a deviat cursul râului Iordan pe teritoriul său și Siria a încercat, la rândul ei, să schimbe cursul afluenților acestui râu.

Demersurile siriene au eșuat datorită bombardamentelor israeliene și lipsei de implicare a Iordaniei și a Libanului în conflict.

În acea perioadă nici unul din statele coaliției arabe nu recunoscuseră existența statului Israel, dar au acceptat de facto situația creată prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar.

În plus, statele arabe erau dezbinate de conflictul dintre forțele „progresiste” pro-sovietice și cele „conservatoare”, care promovau interesele pro-occidentale.

Israelul se simțea de mai mult timp periclitat de influența Uniunii Sovietice.

Siria sprijinea cu ajutorul Moscovei mișcările de gherilă de pe teritoriul său, care se orientau mai ales împotriva dominației israeliene asupra zonelor dintre Siria și Israel, demilitarizate în urma armistițiului din 20 iunie 1949.

Itzhak Rabin, pe atunci comandantul Statului Major al armatei israeliene, a încercat, printr-o politică militară agresivă, să consolideze această dominație și să transfere conflictul armat pe teritoriul Siriei, convins de suportul american și de diferențele insurmontabile dintre guvernul lui Nasser și partidul Baath care se afla la putere în Siria.

Tensiunile politice și religioase au culminat cu Războiul de Șase Zile, un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe Egipt, Iordania și Siria.

Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967, cu un număr impresionant de victime umane și distrugeri materiale greu de cuantificat, în acele condiții de haos politic.

În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania, provocand un exod masiv al populației palestiniene, spre locuri mai sigure, inclusiv în țări Europene, unde trăiesc azi importante comunități palestiniene.

Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat major arabo-israelian.

Ciocnirile armate nu s-au oprit aici. A urmat războiul de Iom Kipur, cunoscut și ca Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan, sau Războiul din octombrie.

Acesta a fost un confict armat major între Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973.

Rzboiul a izbucnit de ziua de Iom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Siniai și respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase Zile, în 1967.

După a doua săptămâni de lupte, sirienii fuseseră scoși definitiv din zona platoului Golan.

În sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit poziții strategice ale corpurilor de armată egiptene, și traversând Canalul de Suez, au încercuit întreaga armată egipteană, chiar în momentul în care intra în acțiune o rezoluția de încetarea a focului a ONU.

Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Comunitatea internațională era foarte îngrijorată de escaladarea unui conflict la scara întregului Orient Mijlociu.

Lumea arabă, care considera că fusese umilită de înfrângerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului.

Același sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca și spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita intifah, „politica egipteană a porților deschise”.

Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului.

A urmat apoi Conferința de pace de la Madrid, care a adus o ,,liniște” în relațiile politico-diplomatice din regiune. Marile puteri au manifestat la conferință un sprijin puternic pentru palestinieni și Organizația de Eliberare a Palestinei, condusă de Yaser Arafat.

Comandantul armatei israeliene Yitzac Rabin a fost ,,mustrat” public, pentru lipsă de conciliere și voință de restabilire a păcii în Orientul Mijlociu.

A fost o situație fără precendent, în care chiar secretarul de Stat al SUA ,,l-a pus la colț” pe militarul de carieră, invitat la conferință.

O lungă perioadă de timp, israelienii și arabii au conviețuit într-o pace acceptată, dar cu păstrarea de fiecare a parte a ideii că Ierusalimul le aparțiene.

Recentele ciocniri militare, în urma atentatelor făcute de facțiunile religioane extremiste islamice în Irael, au adus din nou riscu unui război extins, cu pericol chiar și pentru Europa.

Iranul, știut pentru formațiunile sale fundamentaliste islamice, a amenințat că va ataca Israelul, după după asasinarea liderului palestinianului Ismail Haniyeh, pe teritoriul său.

”E vorba despre orgoliu”, au spus oficialii iranieni.

Mişcarea palestiniană Hamas a trecut imediat la consolidarea poziției sale, și l-a desemnat pe Yahya Sinwar drept liderul său, în urma asasinării fostului lider Ismail Haniyeh la Teheran.

Analiștii au făcut o radiografie a costurilor umane şi materiale, în cazul unui război între Iran şi Israel,

Pierderile ar fi enorme pentru toate părţile implicate, datorită armamentului modern, sofisticat de care dispun, iar instabilitatea regională ar creşte semnificativ.

Politicienii consideră că ar fi mai avantajos pentru toată lumea să nu se ajungă la o conflagraţie extinsă şi nici măcar la o confruntare militară locală.

Deşi un conflict armat între Iran şi Israel, susţinut de aliaţii lor, ar fi complex şi devastator, este probabil ca Israelul şi aliaţii săi să aibă un avantaj general datorită superiorităţii tehnologice, sprijinului financiar şi logistic din partea SUA, şi al alianţelor internaţionale puternice.

Un conflict armat între Iran şi Israel ar atrage implicarea unor alianţe complexe şi variate.

Iranul ar putea primi sprijin de la Rusia, China, Coreea de Nord şi anumite grupuri militante şiite, în timp ce Israelul ar fi susţinut de Statele Unite, ţări europene şi potenţial de state arabe preocupate de influenţa Iranului.

Aceste alianţe reflectă interese strategice, economice şi politice mai largi în regiunea Orientului Mijlociu.

– Israel şi aliaţii săi beneficiază de un buget de apărare semnificativ mai mare şi de o superioritate în ceea ce priveşte numărul total de aeronave, ceea ce poate reflecta o superioritate tehnologică şi logistică, dupa cum rezulta din datele disponibile la Global Firepower.

– Iran şi aliaţii săi beneficiază de un avantaj numeric în termeni de personal militar activ şi tancuri, precum şi un număr mai mare de unităţi navale, sugerând o capacitate extinsă de desfăşurare terestră şi navală.

Previzionarea rezultatului unui conflict armat între două blocuri de alianţe complexe, cum sunt cele formate de Iran şi aliaţii săi contra Israel şi aliaţii săi, implică numeroşi factori militari, economici, geopolitici şi de strategie.

Totuşi, bazându-ne pe datele disponibile şi analiza militară, putem contura câteva scenarii posibile:

Factori cheie de influenţă

Superioritatea tehnologică:

– Israel şi aliaţii săi au un avantaj semnificativ în ceea ce priveşte tehnologia militară avansată, în special în domeniul aviaţiei şi al sistemelor de apărare aeriană (ex: Iron Dome, David’s Sling).

– Iran şi aliaţii săi pot compensa parţial prin numărul mare de tancuri şi personal militar, dar sunt dezavantajaţi de tehnologia mai învechită.

Sprijin logistic şi financiar:

– Israel şi aliaţii săi beneficiază de un buget de apărare mult mai mare, ceea ce permite un sprijin logistic şi financiar continuu pe durata conflictului.

– Iran şi aliaţii săi au resurse financiare mai limitate, ceea ce ar putea afecta susţinerea unui conflict prelungit.

Capacitatea de desfăşurare şi proiecţia forţei:

– Israel are o forţă aeriană superioară şi capacitatea de a efectua atacuri precise pe distanţe lungi, ceea ce este esenţial în neutralizarea ameninţărilor îndepărtate.

– Iran şi aliaţii săi ar putea recurge la tactici asimetrice şi utilizarea forţelor proxy (ex: Hezbollah, Hamas) pentru a crea multiple fronturi şi a dispersa eforturile Israelului.

Alianţele internaţionale:

– Statele Unite şi NATO ar putea interveni direct sau indirect pentru a sprijini Israelul, oferindu-i un avantaj decisiv.

– Rusia şi China ar putea sprijini Iranul în mod limitat, mai degrabă prin asistenţă tehnologică şi diplomatică decât prin intervenţie militară directă, datorită intereselor geopolitice şi economice, riscului de escaladare globală, costurilor ridicate şi preferinţei pentru influenţă indirectă.

Există trei scenarii ale unui posibil război Iran-Israel care sunt luate în calcul, potrivit Bursa.ro.

– 1. Conflict limitat şi escaladare controlată;

– 2. Război regional extins;

– 3. Conflict prelungit de uzură.

Pieţele de capital ar fluctua semnificativ, în funcţie de amploarea şi durata conflictului.

În toate scenariile, volatilitatea pe termen scurt ar fi inevitabilă, iar investitorii ar căuta refugiu în active sigure. În cazul unui conflict limitat, pieţele ar putea să se redreseze rapid, dar un război regional extins sau un conflict prelungit de uzură ar avea consecinţe economice severe şi de lungă durată asupra economiei globale.

1. Conflict limitat şi escaladare controlată

Descrierea scenariului:

– Lovituri aeriene şi rachete între Israel şi Iran.

– Intervenţii limitate ale aliaţilor.

– Israel şi aliaţii săi ar avea un avantaj datorită superiorităţii tehnologice şi suportului internaţional.

Consecinţele asupra pieţelor de capital:

– Volatilitate pe termen scurt: În primele zile ale conflictului, pieţele de capital ar putea experimenta o volatilitate crescută, cu scăderi bruşte ale indicilor bursieri.

– Refugiu în active sigure: Investitorii ar căuta să îşi protejeze capitalul investind în active sigure, cum ar fi aurul, obligaţiunile guvernamentale şi valutele stabile (ex. USD, CHF).

– Redresare rapidă: Dacă conflictul rămâne limitat şi sub control, pieţele ar putea începe să se redreseze rapid pe măsură ce investitorii realizează că impactul economic global va fi limitat.

1. Război regional extins

Descrierea scenariului:

– Fronturi multiple, inclusiv Liban (Hezbollah), Gaza (Hamas) şi posibile atacuri din Yemen (Houthis).

– Israelul trebuie să-şi împartă resursele pe mai multe fronturi.

– Superioritatea aeriană şi suportul occidental ar putea menţine Israelul dominant.

Consecinţele asupra pieţelor de capital:

– Volatilitate semnificativă: Pieţele de capital ar suferi fluctuaţii semnificative, cu scăderi majore ale indicilor bursieri şi creşteri ale preţurilor activelor de refugiu.

– Impact global: Preţurile la energie ar creşte semnificativ, afectând economiile globale. Sectoarele energetice şi de apărare ar putea înregistra creşteri, în timp ce sectoarele de consum şi tehnologie ar putea suferi.

– Îngrijorări pe termen lung: Investitorii ar fi preocupaţi de impactul pe termen lung al instabilităţii regionale asupra comerţului şi economiei globale, ceea ce ar putea duce la retragerea capitalului din pieţele emergente.

1. Conflict prelungit de uzură

Descrierea scenariului:

Războiul se prelungeşte, resursele financiare şi logistice devin cruciale.

Israel şi aliaţii săi beneficiază de avantajul bugetului superior şi al capacităţii de a menţine operaţiunile pe termen lung.

Consecinţele asupra pieţelor de capital:

– Instabilitate persistentă: Pieţele de capital ar experimenta instabilitate persistentă, cu fluctuaţii mari pe termen lung.

– Efecte negative asupra creşterii economice: Costurile ridicate ale energiei şi perturbările lanţurilor de aprovizionare ar încetini creşterea economică globală, afectând negativ pieţele bursiere.

– Reorientarea capitalului: Investitorii ar putea reorienta capitalul către pieţele mai sigure şi economiile stabile, reducând investiţiile în regiunile afectate de conflict.

– Sectoare câştigătoare şi pierzătoare: Sectoarele de apărare şi energie ar putea înregistra creşteri datorită cererii sporite, în timp ce sectoarele de turism, transporturi şi consum ar fi puternic afectate.

Un conflict armat între Iran şi Israel ar avea efecte economice devastatoare atât la nivel regional, cât şi global.

De la creşterea preţurilor la energie şi perturbarea rutelor comerciale, până la instabilitatea pe pieţele financiare şi costurile umanitare, impactul ar fi profund şi de lungă durată, la nivel global.