Învierea lui Isus și a noastră după Apostolul Pavel

În Evanghelii, relatări precum cele despre învierea lui Isus îl prezintă pe acesta ridicat la viață în a treia zi în trupul său răstignit, lăsând în urmă un mormânt gol. În Evanghelia lui Luca, de exemplu, relatarea învierii începe cu descoperirea de către ucenici a mormântului gol (24:1–12; cf. 24:23–24). La climaxul narativului, Isus li se arată în viață celor doisprezece și celorlalți ucenici, invitându-i să „mă pipăiți și să vedeți, pentru că un duh nu are carne și oase așa cum vedeți că am eu” (Luca 24:39). În Evanghelia lui Ioan, Isus îl invită pe Toma, cel îndoielnic, să probeze cicatricele din mâinile și coasta sa (Ioan 20:24–29).

Discursurile apostolilor din Faptele Apostolilor afirmă în mod similar că trupul lui Isus a fost ridicat fără să se descompună (2:25–31; 13:34–37), și că Isus înviat a mâncat și a băut cu ucenicii săi (10:40–42; cf. 1:3-4). Atât în Evanghelii, cât și în Faptele Apostolilor, învierea lui Isus este portretizată ca un eveniment concret, fizic, care implică trupul lui Isus, din carne și oase. Și evenimentul de Paște este înțeles ca împlinirea promisiunii lui Dumnezeu Creatorul de a cuceri moartea, aducând speranța învierii trupești pentru toți cei ce cred (Ioan 5:24–29; 6:39, 40, 44, 54; Faptele Apostolilor 4:1–2; 23:7–10; 24:14–15; 26:6–8; 26:22–23; cf. Matei 27:52–53). Caracterul trupești, de carne și oase, al acestei speranțe de înviere viitoare este accentuat în credințele creștine istorice, precum Crezul Apostolic (sec. VI d.Hr.): credo in . . . carnis resurrectionem („cred în . . . învierea cărnii”), și predecesorul său direct, Crezul Roman Vechi (c. 175 d.Hr.): pisteuoeis . . . sarkos anastasin („cred în . . . învierea cărnii”).

Dezbaterea contemporană privind 1 Corinteni 15 1

Corinteni 15 este cu mult cea mai completă tratare a speranței creștine a învierii în întreaga Biblie. Cu toate acestea, mulți cititori contemporani ai acestui capitol, atât la nivel popular, cât și academic, cred că găsesc acolo o formă de speranță a învierii radical diferită de speranța pe care o găsim în Evanghelii, în cartea Faptelor Apostolilor și în credințele creștine istorice. Desigur, un număr de savanți, cum ar fi Richard Hays, N. T. Wright și Anthony Thiselton, susțin că concepția lui Pavel despre înviere în 1 Corinteni 15, în continuitate cu Evangheliile și Faptele Apostolilor, implică învierea (și transformarea glorioasă în imortalitate) a trupului odată mort, de carne și oase din mormânt. Dar opinia dominantă în studiile contemporane ale Noului Testament este reprezentată de savanți precum Dale Martin, Troels Engberg-Pedersen și Marcus Borg, care susțin că Pavel în 1 Corinteni 15 își imaginează un trup ceresc sau „spiritual” care exclude participarea trupului pământesc și mortal la mântuirea finală.

Această lectură a lui 1 Corinteni 15 stă la baza, la rândul său, a unei opinii academice răspândite despre originile creștinismului în care credința în învierea trupului răstignit al lui Isus din mormânt, așa cum o vedem reflectată în relatări evanghelice, a fost o dezvoltare ulterioară, necunoscută lui Pavel și primilor săi urmași ai lui Hristos. Din această perspectivă, vestea bună a învierii proclamate în 1 Corinteni 15 și vestea bună narrată de Matei, Marcu, Luca și Ioan, sunt într-adevăr evanghelii diferite. Pentru (în această lectură) ele sunt fundamental în contradicție în ceea ce privește sensul afirmației că Isus a fost înviat din morți în a treia zi și natura speranței pe care învierea lui Isus o oferă celor care cred.

Această dezbatere are, de asemenea, implicații extraordinar de importante pentru gândirea lui Pavel. Așteptarea învierii trupului este o speranță pentru răscumpărarea acestui lume și a acestui trup; o așteptare a învierii la o existență dezincarnată sau etereală este o speranță, asemănătoare celei a lui Platon, că acest trup și această lume vor fi transcendate într-o lume deasupra. Aceste afirmații contrastante cu privire la viziunea apostolului despre viitorul ultim al umanității implică interpretări radical diferite ale soteriologiei pauline, christologiei, antropologiei și eticii. Astfel, nu există nicio arie a teologiei pauline care să nu fie afectată de dezbaterea privind natura învierii în Pavel.

Structura argumentului lui Pavel în 1 Corinteni 15:36-54

Cheia exegetică pentru înțelegerea învierii în 1 Corinteni 15 este structura propriului său argument în porțiunea centrală a acestui capitol, 15:36–54. Doresc să ofer o analiză și o propunere privind structura literară și retorică a argumentului lui Pavel. Voi argumenta, în contradicție cu multe interpretări contemporane ale 1 Corinteni 15, că învierea pe care Pavel o vizualizează în acest capitol implică restaurarea escatologică la viață a trupului mortal de carne și oase, și transformarea acestuia într-unul neperecibil. Pentru mulți interpreți, seria de opoziții între trupul prezent și trupul înviat, cu referirea la ceea ce este semănat fiind x și ceea ce este ridicat fiind y (15:42–44; cf. 15:52–54), indică o discontinuitate radicală între trupul mortal și trupul înviat în gândirea lui Pavel, excluzând posibilitatea ca Pavel să conceapă învierea în termeni simpli corporali. Cu toate acestea, aș propune că această presupunere nu înțelege în mod corect funcția reală a acestei serii de contraste în cadrul structurii expunerii lui Pavel. Patru observații sunt cruciale:

În cadrul lui 15:36–49, care este structurat de doisprezece verbe puse în opoziție (adică, șase perechi de verbe) denotând moartea (sau starea mortală) și învierea (sau starea înviată), subiectul acestor perechi verbale antagoniste este unul și același atât pentru verbele care denotă moartea, cât și pentru cele care denotă învierea (vezi diagrama). Subiectul în întreaga această serie de opoziții este trupul perisabil, care „moare”, dar „este înviat” din nou de Dumnezeu (15:36), care este „semănat” (speiretai) în mortalitate și moarte, dar „ridicat” (egeiretai) la viață neperecibilă (15:42–44). Această observație de bază, care este totuși în mod obișnuit ignorată de interpreți, are profunde implicații exegetice. Pavel nu descrie învierea ca un eveniment în care x (trupul prezent) este semănat, dar y (un trup distinct de trupul prezent) este ridicat, ci ca un eveniment în care un singur x (trupul prezent) este semănat un x perisabil, dar este ridicat un x neperecibil. Secvența lui Pavel de verbe puse în opoziție în 1 Corinteni 15:36–49 indică faptul că în gândirea lui Pavel este precis ceea ce pieră – trupul mortal – care în înviere primește viață nouă, neperecibilă. În 15:50–58, care este structurat de șapte verbe care denotă învierea sau transformarea (vezi diagrama), este din nou trupul prezent perisabil subiectul acestei învieri și transformări (15:51, 15:52, 15:53–54). În 15:53–54, subiectul care se îmbracă cu neperecibilitate este explicit „acest trup perisabil” (to pharton touto) și „acest trup muritor” (to thneton touto). Repetarea de patru ori a lui „acest” (touto) accentuează faptul că este acest trup muritor, perisabil – carnea umană coruptibilă – care este subiectul transformării. În plus față de verbul egeiro (care va fi discutat mai jos), Pavel în 1 Corinteni 15 folosește o varietate de verbe suplimentare pentru a denota evenimentul de înviere: zoopoieo („a învia”; 15:36, 45; cf. 15:22), phoreo („a fi îmbrăcat”; 15:49), alasso („a schimba”; 15:51, 52), și enduo („a îmbrăca”; 15:53, 54). Aceste verbe suplimentare sunt semnificative, pentru că fiecare exprimă, în moduri diferite, nu anihilarea sau înlocuirea trupului carnal, ci revigorarea (zoopoieo), investirea (phoreo, enduo) și transformarea (alasso) acestuia. Afirmarea lui Pavel că trupul prezent va fi „schimbat” (15:51, 52) și „îmbrăcat” (15:53, 54) implică în mod necesar revigoroarea și îmbunătățirea acestuia. După cum am văzut, seria de contraste din 15:36–54 între trupul ante-mortem și trupul înviat nu apare în subiectele acestor perioade, ci în predicatelor lor (verbe și complemente verbale). Și aceste complemente de predicat (vezi diagrama de mai sus) descriu în mod invariabil o schimbare de calitate mai degrabă decât de substanță, în care ceea ce era odată perisabil, necinstit, slab și mortal este înzestrat cu neperecibilitate, glorie, putere și nemurire (15:42–43; 15:52–54). Seria de opoziții a lui Pavel nu descrie două trupuri diferite, distincte în substanță, ci două moduri de existență contrastante ale aceluiași trup, unul anterior și celălalt ulterior învierii.

„Trupul Spiritual” în 1 Corinteni 15

Central pentru citirile lui Martin, Engberg-Pedersen și Borg este presupunerea că „trupul spiritual” (soma pneumatikon) din 15:44–46 se referă la un trup compus din spirit sau pneuma, distinct de trupul de carne așezat în mormânt. Cu toate acestea, această afirmație reflectă o neînțelegere totală a sensului lexical real al termenilor cheie în discuție. Adjectivul pe care Pavel îl contrastează aici cu pneumatikos („spiritual”) nu este sarkinos („carnal”), cognat cu sarx („carne”), și astfel referindu-se la carnea, ci psychikos (literal „legat de suflet”), cognat cu psyche („suflet”), referindu-se astfel la suflet. Acest adjectiv în afara Noului Testament este folosit, fără excepție, cu referire la proprietățile sau activitățile sufletului (de exemplu, 4 Macc1:32; Aristotel, Eth. nic. 3.10.2; Epictetus, Diatr. 3.7.5–7; Plutarch, Plac. philos. 1.8). Modificând soma („trup”) așa cum este aici, cu referire la trupul prezent, adjectivul descrie acest trup ca fiind animat sau activat de suflet. Adjectivul nu are legătură cu compoziția trupului, ci denotă sursa vieții și activității trupului.

Sensul adjectivului psychikos cuplat în 1 Corinteni 15:44–46…

… este extrem de semnificativ, pentru că dezvăluie faptul că înțelegerea științifică comună a lui Pavel privind „trupul spiritual” implică o citire fundamental greșită a pasajului. Pentru că dacă soma pneumatikon în acest context descrie compoziția trupului viitor, ca un trup compus exclusiv din spirit, corolarul său soma psychikon ar descrie compoziția trupului prezent, ca un trup compus doar din suflet. Pavel ar afirma absența cărnii și oaselor, nu doar din trupul înviat, ci și din trupul mortal prezent! Imposibilitatea ca psychikos să se refere aici la compoziția trupului exclude ideea că adjectivul corelat pneumatikos se referă la compoziția trupului. Contrapunându-se cu psychikos, adjectivul pneumatikos trebuie să se refere în mod similar la sursa vieții și activității trupului, descriind trupul înviat ca fiind animat de Spiritul lui Dumnezeu. Modul de existență descris de adjectivul pneumatikos este clarificat în continuarea mai largă a scrisorii, în care adjectivul este folosit în mod uniform cu referire la persoane sau lucruri animate, împuternicite sau transformate de Spiritul lui Dumnezeu: oameni din carne și sânge (2:15; 3:1; 14:37), mană și apă palpabilă (10:3–4), și o stâncă foarte tangibilă (10:4). Folosit cu soma în 15:44, adjectivul pneumatikos indică faptul că trupul înviat va fi animat și împuternicit de Spiritul lui Dumnezeu.

Atât dovezi contextuale, cât și lexicale indică faptul că expresia soma pneumatikon sau „trup spiritual” în 1 Corinteni 15:44–46 nu se referă la un trup compus din spirit sau pneuma, ci la trupul de carne însuflețit cu viață neperecibilă de puterea Spiritului. Deși expresia soma pneumatikon este unică aici în Pavel, conceptul de Spirit ca agent al vieții de înviere este un subiect major în teologia lui Pavel (Rom 8:9–11; 8:23; 2 Cor 5:4–5; Gal 5:25; 6:7–8). În cadrul acestei teologii, lucrarea Spiritului în cei care aparțin lui Cristos va culmina în înviere, când „Cel care a înviat pe Cristos din morți va da, de asemenea, viață trupurilor voastre muritoare, prin Duhul său care locuiește în voi” (Rom 8:11).

Verbul Central pentru Evenimentul de Înviere în 1 Corinteni 15

Verbul principal pe care Pavel îl folosește pentru evenimentul de înviere în 1 Corinteni 15 este egeiro (15:4, 12–17, 20, 29, 32, 35, 42–44, 52). Mai mulți savanți susțin că verbul egeiro este unul elastic, denotând o formă de ascensiune la viața cerească după moarte, dar nu neapărat o revigorare a trupului terestru și mortal. Savanții care adoptă această abordare interpretează în general afirmația lui Pavel în capitolul că Iisus a fost „înviat” (1 Cor 15:4, 12–17, 20) ca însemnând că Iisus a fost dus în cer într-o formă sau trup cerești discontinui cu trupul său terestru, de carne și oase. Pe baza acestei înțelegeri a verbului, afirmația lui Pavel că Iisus este „înviat” este în totală concordanță cu trupul său crucificat de carne și oase fie (conform opiniei lui Borg) putrezind în mormânt, fie (conform opiniei lui Engberg-Pedersen) încetând să existe, fiind înlocuit de un trup de substanță eterică.

Surprinzător, având în vedere locul său central în limbajul creștin timpuriu pentru înviere, verbul egeiro a primit puțin studiu detaliat. Cu toate acestea, verbul a fost un termen obișnuit al vieții antice de zi cu zi, iar funcția sa specializată ca limbaj al învierii a crescut din acea utilizare mai generală. Această analiză amănunțită a verbului în textele antice externe, înainte și în timpul lui Pavel, este crucială pentru înțelegerea învățăturii lui Pavel despre înviere.

Egeiro în contextele pre-pauline

Surprinzător, în afară de câteva referiri generale la un eveniment de înviere și la o putere de înviere, egeiro nu a fost utilizat în mod sistematic în contextele pre-pauline pentru a descrie evenimentul de înviere în literatura greco-romană, ebraică sau iudeo-creștină. În literatura greacă până la 100 d.Hr., în afară de exemplele standard ale reînvierii mitologice și a metaforelor vorbitoare despre ridicarea la viață de pe patul de boală sau de pe patul de dormit, verbul este folosit pentru a descrie o varietate de forme de trezire sau ridicare la viață. Aceste forme variază de la trezirea de dimineață din somn (e.g., Hom. Il. 8.249, 15.21; Plutarch, Nic. 2.4; Seneca, Contr. 1.2.10, Ben. 2.20.3), ridicarea din moarte clinică (Plato, Resp. 10.615c; Cicero, Cat. 1.10), și ridicarea din cenușa morții (Apuleius, Met. 11.1), la trezirea la viață a plantelor din sol (e.g., Hom. Il. 5.467; Plato, Resp. 10.613d). Egeiro este de asemenea folosit într-o varietate de contexte figurate pentru a denota trezirea sau revitalizarea activității umane sau a culturii (e.g., Thuc. 2.65.10; 6.17.4; Demosth. 21.154; Aeschyl. Eum. 261; Eur. Hipp. 1459). Această diversitate de sensuri asociate cu verbul indică faptul că, în general, verbul nu are un sens tehnic asociat cu învierea ca eveniment escatologic, și nu este rezervat unui anumit gen de trupuri, ființe sau entități care sunt ridicate la viață.

Pe lângă referințele la ridicarea la viață de dimineață din somn și la trezirea din moarte clinică, verbul este de asemenea folosit pentru a denota trezirea sau reactivarea unor trupuri care au murit sau care au căzut în inconștiență. De exemplu, în Biblia ebraică, verb feminin al acestui verbul, egerthē, este folosit în mod semnificativ pentru a descrie ridicarea la viață a unor persoane decedate sau a unor trupuri osoase aparent moarte (e.g., 3 Regi 17:22; Tobit 1:14–16; Isaia 26:19; Dan 12:2; 1 Macabei 2:7; 2 Macabei 7:9, 11, 14, 23, 29, 36, 38). Pe lângă aceste referințe la ridicarea la viață a trupurilor morților, egeiro este, de asemenea, folosit pentru a denota reactivarea trupurilor și a ființelor care au căzut în inconștiență sau au suferit pierderi de energie sau de viață, dar nu au murit. De exemplu, verbul este utilizat pentru a descrie trezirea unor persoane care și-au revenit dintr-o transă de leșin sau inconștiență (e.g., Herod. 3.39, 7.191, 7.237; Xen. Cyr. 8.1.10), sau a unor orașe care au revenit la viață dintr-o stare de dormit (e.g., Hom. Il. 8.251, 12.1).

Conformitatea textuală a învierii creștine cu aceste diverse contexte de trezire și ridicare la viață din viața greco-romană și ebraică este notabilă. Învierea nu este concepută ca un eveniment unic în care unii oameni sau toți oamenii morti sunt eliberați din lumea de dincolo într-o stare de existență esențial diferită, necunoscută celor în viață; în schimb, este imaginată ca o varietate de forme de revitalizare a vieții umane sau a naturii, fie prin trezirea din somnul de dimineață, fie prin reîntoarcerea la viață a trupurilor aparent moarte sau ale ființelor, fie prin revitalizarea energiei sau activității. Verbul egeiro nu indică o schimbare a substanței corporale sau a mediului trupului, ci reactivarea și revitalizarea trupului în mediul și în dimensiunea vieții umane. Această concepție este coerentă cu perspectiva de ansamblu a lui Pavel despre înviere, care în 1 Corinteni 15 este imaginată ca o restaurare a vieții pământești la o formă de nemurire și glorie.

În această lumină, citirile care folosesc egeiro pentru a susține o concepție a învierii ca o trecere a trupului de carne și oase la o existență fără trupuri sunt dezechilibrate în mod dramatic. O asemenea citire nu numai că nu este susținută de textul propriu-zis al lui Pavel sau de sursele externe, dar este în mod fundamental incompatibilă cu contextul mai larg al verbului în viața greco-romană și în scrierile ebraice și iudeo-creștine. Concepția creștină a învierii nu este a unui trup transcendent, dezincarnat, dar nici a unui trup închis în mormânt, ci a unui trup viu, restaurat, înzestrat cu viață nemuritoare și glorie. Așa cum afirmă Pavel în 1 Corinteni 15, „Trupul pământesc muritor trebuie să se îmbrace în neperecibilitate, și trupul muritor trebuie să se îmbrace în nemurire” (15:53).