Istoria, altfel: Cum au ajuns micii un simbol al României!

Românii sunt fanii micilor – acesta este adevărul adevărat! Astfel încât, ne place nu ne place, micii rumeniți și frăgeziți pe grătare – mai ales de 1 Mai, au ajuns un simbol al României! Și grătarul însuși s-ar putea spune. Dar cum de au ajuns micii să îi cucerească pe români?

În primul rând, trebuie să vă reamintim că micul românesc a fost în pericol: în 2013 s-a reușit amânarea interzicerii micului de către Comisia Europeană. Mai precis, producerea tradiţionalului mic ar fi trebuit să devină ilegală de la 1 iunie 2013, din cauza unor ingrediente considerate nesănătoase de autorităţile europene.

Potrivit specialiștilor gastronomi și nu numai, mititeii rămân un fel de mâncare pe cât de popular, pe atât de necunoscut. Poate de aceea tot ce e necunoscut crează „panică” și trebuie interzis…

Una dintre primele atestări documentare ale micilor provine de la Ulysse de Marssillac – gazetar francez stabilit la noi pe la 1852, profesor la Colegiul Național ”Sf. Sava”, apoi la Facultatea de Litere, autorul ”Ghidului călătorului prin București”. Pe la 1870, el observa cum în orașul nostru pe atunci plin de grădini și restaurante, cel mai căutat fel de mâncare âl reprezentau niște…cârnăciori condimentați , „ce se servesc, întotdeauna, cu o salată de ardei”.

Proprietarul hanului ar fi rămas cu prea multă carne și fără mațe

Prin 1876, un ziarist al ”Ghimpelui”, revistă satirică, observa tot prin București niște consumatori ce se delectau cu ”cârnații mititei”. Nu în ultimul rând, chiar Nenea Iancu, la ”Gambrinus”, își aducea aminte că mușterii cereau, întotdeauna, lângă țapul de bere, mici!

Însă povestea „pe bune” a micului a început tot în Bucureşti. Se spune că mititeii adevărați au apărut pentru prima oară  într-un han din București. Unii zic că ar fi apărut înainte de 1900 la acest han, alții că ar fi fost chiar la îngemănarea secolelor. Cert este că Hanul lui Iordache – cum se numea – era celebru pentru cârnații delicioși. Într-o zi, proprietarul hanului (însuși Iordache, se-nțelege!) ar fi rămas cu prea multă carne și fără mațe în care să o pună, așa că a luat carnea și a pus-o direct pe grătar.

Potrivit istoricului Constantin Bacalbașa, felul de mâncare devine tot mai popular cu ocazia serbărilor câmpenești: „Prin anii aceștia (n.r. – sfârșit de secol XVIII-început de secol XIX), grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul vechiu, pe aceiași șosea care duce astăzi la Grădina Fronescu, era în toiul ei. Obiceiul era ca la Paște, la Sf. Gheorghe și la 1 Mai poporul să petreacă în această vastă grădină.. (…) Aici se debita numai vinul, mititeii, cașcavalul, pâinea, ridichile, cât și oale nouă de capacitatea unui litru. Apoi erau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabricau mereu bucătarii. Zeci de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor și de pe la grătare pe hârtiuțele pe care le întindeau clienții grăbiți și înfometați”.

Mititeii au ajuns la Expoziția de la Paris 

Mititeii au fost, în același timp, un deliciu culinar al Restaurantului Românesc din cadrul Expoziției de la Paris din anul 1889. Și de această dată au fost fabricați de același Iordache proprietar de han, trimis la expoziție împreună cu un taraf de lăutari!

Abia în anul 1920 apare prima rețetă, unde se spune că micii trebuie „făcuți din carne de vită, trebuie să aibă o lungime de 7-8 centimetri și că se servesc cu o halbă de bere”.

Există însă și păreri contradictorii în legătură cu istoria micilor. Mulți spun că aceștia ar fi fost împrumutaţi de la turci, ca şi sarmalele, chiftelele, dar noi i-am preluat ca mic tradiţional.

Oricum ar fi, românilor le plac micii! Mai ales de 1 Mai!