Justiţia, un spectacol sinistru, în care uciderea dreptăţii a devenit o virtute

Justiția română a devenit un spectacol sinistru. Un fel de şoşocism. Dacă-i spui verde-n faţă că a călcat în picioare Constituția cu bună ştiinţă, ţipă că nu e respectată.

Dacă-i reproşezi că a intrat cu bocancii în vieţile românului de rând şi a ajuns să decidă cine să fie ales, cine să guverneze sau cine să trăiască ori să moară, urlă din toţi rărunchii că e jignită.

Dacă-i strigi că a ajuns surdă şi oarbă şi nu mai ştie să cântărească dreptatea, rişti să îşi furi vreo amendă pentru insultă.

Dacă o iei de guler şi o întrebi de ce a aruncat pe apa Sâmbetei jurământul de a-şi îndeplini atribuţiile cu cinste, onoare, răbdare şi, mai ales, echidistanţă şi de ce pentru ea conştiinţa a ajuns să se rezume doar la bani, te poţi trezi cu vreo plângere penală.

Iar dacă îi aminteşti despre pensiile nesimţite, zbiară că îi este afectatã “independenţa”, rişti chiar să intri după zăbrele pe motiv de viol.

Din nefericire, justiţia autohtonă a devenit un spectacol sinistru, în care uciderea dreptăţii a devenit o virtute.

Presimt că vor exista urmaşi şi urmaşe ale lui Themis din laboratoarele CSM, care, citind aceste rânduri îşi vor pune mâinile în şold şi vor ţipa că “radiografia” de mai sus e voalată şi lezează “independenţa” actului de Justiţie.

Cu orice risc, le spun tuturor gulerelor albe purtătoare de robe că până să mă contrazică ar fi bine explice de ce au tăcut atunci când “portocalele” sistemului paralel, care au penetrat sistemul judiciar, au optat pentru conservarea autoritãţilor de forţă ale Statului, în detrimentul drepturilor și libertăților românilor.
De ce nu au spus nici “pâs” când Marcel Ţundrea, românul acuzat de o crimă imaginară, a fost aruncat nevinovat în puşcărie vreme de 12 ani?
De ce niciun guler alb nu a schiţat public măcar o grimasă atunci când Alexandru Diaconescu, un tânăr suspectat de comiterea unei duble crime, petrecută în 2004, la o farmacie din Braşov, a fost ţinut fără probe după gratii 10 luni şi apoi târât prin instanţe vreme de nouă ani, pentru ca, într-un final, să se dovedească că era nevinovat?
De ce toate gulerele albe au închis ochii atunci când primarul Cristian Popescu Piedone a fost aruncat după zidurile reci ale penitenciarului pentru o tragedie de care s-a dovedit, într-un final, a nu fi vinovat ?
De ce au evacuat dreptatea din sălile de judecată şi refuză şi acum să-i facă dreptate lui Vili Rupa, hunedoreanul al cărui destin a fost distrus după ce a fost încarcerat şi schingiuit luni la rând pentru a recunoaşte o crimă pe care nu a comis-o?
Cine le dă înapoi acestor oameni zilele în care au fost departe de familii? Cine le poate stinge durerea de a fi fost chinuiţi fără vină ? Cine răspunde că destinul lor a fost deraiat?

Sunt sceptic că voi primi vreodată răspunsuri din partea celor care, în loc să taie cu sabia lui Themis capetele celor care au ucis speranţa în aceastã ţară, preferă să-i dea românului nevinovat cu balanța în cap, crezându-se fiinţe superioare care nu pot fi atinse niciodată de nimic sau de nimeni.

Dacă ar fi existat măcar un magistrat care nu şi-a uitat misiunea nobilă pe care i-a oferit-o divinitatea, cu certitudine că s-ar fi “răsculat” zilele acestea după ce procurorul “morţii” din Caracal, Cristian Ovidiu Popescu, s-a ales doar cu reducerea indemnizației cu 25% pe o pe o perioadă de un an, pentru că a refuzat în noaptea de 25 spre 26 iulie 2019 să intre în casa psihopatului Gheorghe Dincă, pentru a o salva pe Alexandra Măceşan, o copilă de 15 ani care cerea cu disperare ajutor. Pentru cei care împart “dreptatea” nu a contat că un copil nevinovat a murit din cauza indiferenţei unui “magistrat”.

Pe principiul corb la corb nu-şi scoate ochii, cei care ar fi trebuit să-i dea o pedeapsă exemplară procurorului complice la o crimă au preferat să nu deschidă cutia Pandorei şi să lase un “criminal” să se bucure de pensia specială.
Probabil că mulţi dintre magistraţi sunt părinţi, dar nu am auzit pe niciunul să spună măcar un cuvânt. Ceva de genul “NEDREPTATE!”
Tăcerea aceasta, împământenită la noi ca fiind un gest de normalitate faţă de independenţa magistraţilor, descalifică profund Justiţia, îndepărtând-o iremediabil de la destinul său antic și sfânt.

Atunci când justiţia devine injustiţie, curmă destine şi calcă pe cadavre, trebuie luată atitudine. Cuvintele sau gândurile aşternute pe o bucată de hârtie nu pot încălca independenţa nimănui.
Oricât s-ar strădui anumite voci să impună reguli care să oblige la naivitate în masă, lucrurile trebuie spuse răspicat.

Dacă vom avea buzele cusute şi nu vom rosti, cu orice preţ, adevărul, atunci când acesta trebuie rostit, dreptatea va deveni doar o utopie. Iar atunci, parafrazând un avocat care spunea că, dacă lucrurile nu se îndreaptă, “justiția de azi, cea oarbă, surdă și mută, va fi ciuntă și șchioapă, cu-n pas în mormânt, bătrână urâtă, cu negi și cu barbă”, va fi rău şi pentru urmaşii celor care astăzi se joacă nestingheriţi cu balanţa lui Themis.