Lenea și criteriile lui Moltke de evaluare a generalilor

Declanșarea conflictului din Ucraina a făcut ca televiziunile să fie luate cu asalt de o mulțime de generali în rezervă care își dau cu părerea despre război. Totodată, au ieșit de la naftalină și o parte dintre militarii făcuți peste noapte generali, adică la apelul bocancilor. Însă, dacă s-ar aplica experimentul Moltke, oare câți din armata de generali care defilează prin fața camerelor de luat vederi ar fi cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă?

Imediat după numirea în funcția de șef al Statului Major General, generalul prusac Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800 – 1891), considerat un mare strateg, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor. În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

-gradul de inteligență (de la proști la inteligenți);

-atitudinea față de muncă(de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe/tipuri de ofițeri:

       * A: prost și leneș

       * B: inteligent și harnic

       * C: prost și harnic

       * D: inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca, într-o bună zi, să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timp și întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, proști și harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut. Este cert că lenea singură nu este productivă, dar ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.

Oare, dacă s-ar aplica criteriile lui Moltke, în care din cele patru categorii s-ar încadra cea mai mare parte a armatei de generali din România? Însă, așa cum spuneau bătrânii noștri despre un leneș, adică ”ăsta trăieşte 100 de ani”… s-a dovedit că aveau dreptate.

Așadar, ținând cont de criteriile lui Moltke ajungem la vorbele scriitorului american de literatură științifico-fantastică Robert A. Heinlein care susținea că „progresul nu este realizat de către cei care se scoală devreme”, ci ”este realizat de oameni leneși care caută căi mai ușoare pentru a realiza ceva”. În concluzie, lenea este un factor de progres al omenirii?!