Limon…

Ăsta, textu’ ăsta, se cam încadrează la restanţe. Da’ merge să vă povestesc şi mai târziu despre subiectul şi obiectul lui. Am o prietenă. Cam toantă ea, aşa… Plus cam chioară, dacă n-are ochelarii pe nas. Şi, de foarte multe ori, nu-i are. Că-i pierde, îi sparge, îi rătăceşte, îi lasă pe te miri unde. Io degeaba am zis toantă?

Şi, prietena asta a mea ajunge şi ea, deunăzi, pe la neamuri, pe la Roma… Adică, pe la alde Traian şi alde Octavian şi alde Aurelian. Şi, într-o zi, pe la amiază, după ce umblase ea, de prietena mea zic, pe la toţi înaintaşii, fie-le numele pomenit în veci, s-a dus la o tavernă bună să mănânce.

Şi, cum avea să reiasă, şi să bea. Căci, după ce a ales niscaiva mâncare tradiţională – au ba – de la italieni, se uită, ca omu’ ostenit şi însetat şi la băuturi. Fără ochelari. Că, dacă nu sunt în geantă, de unde să-i ia…

Lângă apa minerală, vede, clar, ca prin ceaţă, ceva cu limo, limon, în prima parte a cuvântului. Ce poate să fie decât limonadă, alături de apa minerală? E limonadă. Aşa că, toanta, când vine chelneriţa să ia comanda, zice două limon…, limoncello de-alea. Că v-am spus că era însetată. Nu era de ajuns un pahar.

După vreo cinci minute vine şeful de sală şi întreabă mirat dacă ea a comandat limoncello. Două. La prânz. Normal, sare asta, prietena mea, a comandat. Ăla e uimit şi mai rău de francheţea ei şi o întreabă dacă e din Rusia. Că rusoaicele sunt cu limoncello.

Cu mândrie naţională, toanta nu-şi declină originea şi zice verde că e din România. Na, să se sature ăsta cu mirarea lui, cu tot. Nu s-a prins. N-a-nţeles de ce e intrigat omu’ ăla. Nici măcar când s-au adus paharele la masă – mici, cochete, ca pentru tărie, cu conţinut numa’ până la jumătatea paharului – n-a priceput.

În gândul ei şi-a spus cu năduf: ce zgârciţi mai sunt şi ăştia, frate! Ei aşa or bea limonada, cu degetarul? Trebuia să comand o sută de pahare d-astea ca să-mi treacă setea. Şi, cu simţ de răspundere, da’ d-ăla de răspundere maximă, a pus paharul la gură, ca să-şi ostoiască setea.

Ce-a urmat? S-a-necat, a tuşit, a făcut ochii mari, a simţit că-i ia gâtlejul foc. Pentru că în paharele alea era limoncello, o băutură, cum voi, cel mai probabil, ştiţi, alcoolică, nicidecum limonadă de care bea toanta la ea acasă.

Aşa că, acuma, când mai vrea câte unu’ să o ia în băşcălie îi zice de limon… d-ăla. Asta fu cu prietena mea, uite…