Lukașenko x 7 = Belarus, țara europeană blestemată să se târască în comunism

Aleksandr Lukașenko, învestit pentru a șaptea oară, susține că „jumătate din lume visează la dictatura sa”. Jumătatea cealaltă probabil râde. Fiindcă, Belarus e o țară captivă – nu de ieri, nu de azi, ci din primele clipe ale independenței ei fictive.

Capul de pod al Rusiei

Un stat prins între Europa și Rusia, dar tras fără drept de apel spre Est. Nu de voința cetățenilor, ci de geografie, istorie și ambițiile imperiale ale Kremlinului.
Întins ca o barieră tăcută între Ucraina și Polonia, Belarus e mai mult decât o dictatură de manual: e o piesă de șah vitală pentru planurile militare ale Rusiei.

Are frontieră cu Lituania, Polonia, Letonia și Ucraina. E vecinul tăcut al enclavei Kaliningrad, avanpostul rusesc blocat între NATO și Baltica. Împreună cu teritoriul belarus, Kaliningradul formează o potențială punte terestră strategică, cunoscută drept coridorul Suwałki – o fâșie îngustă de teren între Polonia și Lituania, a cărei închidere ar rupe complet legătura NATO cu statele baltice.

De aceea, Belarus nu e doar un vecin obedient al Moscovei – e o extensie militară, o zonă-tampon, un cap de pod în coasta Europei. Un teritoriu folosit pentru desfășurări de trupe, exerciții comune, presiuni hibride și, când e nevoie, amenințări directe.
Atât de aproape de libertate, dar mereu ținută în lesă. Asta e soarta Belarusului: să fie terenul de joacă geopolitic al unui imperiu care nu acceptă granițe.

Un regim de cauciuc, întins până crapă democrația

Aleksandr Lukașenko, încremenit în scaunul de președinte al Belarusului din 1994, tocmai a fost „investit” pentru a șaptea oară. Evident, nu prin voința populară reală, ci prin mecanismele de farsă electorală care au devenit rutină în Minsk: opoziție reprimată, observatori internaționali absenți, presa redusă la tăcere și frica în aer, ca mirosul de iarbă arsă.

În discursul său, păzit de militari cu fețe de granit și camere oficiale bine controlate, Lukașenko a rostit perla zilei:

„Jumătate din lume visează la modelul nostru de dictatură.”

Evident, nu a precizat care jumătate. Poate jumătatea imaginară din capul lui. Poate vreo planetă paralelă unde dictatura înseamnă prosperitate, libertate și respect. Sau poate vorbea despre cei care, într-adevăr, îl invidiază: Putin, Assad, Maduro și restul clubului exclusivist al bărbaților de stat cu mâinile până la coate în sângele propriului popor.

Alegeri ca spectacol de dresură

Alegerile din 26 ianuarie 2025 n-au fost alegeri. Au fost o repetiție a farselor anterioare, cu un singur rol: să-i permită lui Lukașenko să-și prelungească șederea la putere, asemenea unui chiriaș care și-a anulat singur contractul și și-a emis altul. Oricine îndrăznește să vorbească despre fraudă, despre lipsa libertății sau despre violențele poliției belaruse, ajunge rapid în pușcărie sau dispare din peisaj.

De altfel, presa independentă este aproape inexistentă în Belarus. Internetul e controlat, manifestările sunt interzise, iar ONG-urile au fost declarate „agenți străini”. Lukașenko conduce cu pumnul și zâmbește cu ipocrizie, în timp ce se autodeclară părintele stabilității.

Și totuși, de ce e periculos râsul?

E ușor să râzi de Lukașenko. De vocea lui răgușită, de retorica ieftină, de propaganda de manual sovietic. E ușor să-l consideri un relicvariu ambulant din epoca Brejnev.
Dar tocmai aici e pericolul: tiraniile ridicole sunt cele mai longevive. Pentru că nu par amenințătoare, ci doar „locale”, izolate, comice în absurditatea lor. Și-atunci, lumea democratică le ignoră. Le ridiculizează. Le lasă să se întindă.

Lukașenko nu e doar dictatorul Belarusului. E șablonul preferat al tuturor liderilor autoritari din jurul nostru.
E cel care demonstrează, an de an, că se poate trăi bine în dictatură – dacă ești în vârf.
Că poți supraviețui sancțiunilor.
Că poți avea armata de partea ta.
Că poți bate populația și apoi vorbi despre „stabilitate”.
Că poți suprima proteste și apoi zice: „nimeni nu s-a plâns”.

Și România? Și Europa?

Și noi avem visătorii noștri după modelul Lukașenko. Îi vedem la marginea discursului public, pe rețelele sociale, în emisiuni de seară. Îi vedem glorificând ordinea, disciplina, „curățenia”, „liderul puternic”.
Uneori, o spun deschis: „ne-ar trebui un dictator bun”.
Alteori, mai subtil: „prea multă libertate strică”.

Aleksandr Lukașenko este ceea ce se întâmplă când lumea nu se mai teme de dictatură, ci o confundă cu disciplina. Când cetățenii nu mai luptă pentru drepturi, ci cer „ordine”. Când votul devine o formalitate, iar vocea – un pericol.

Nu, nimeni nu visează la dictatura lui Lukașenko

Nu, domnule Lukașenko, jumătate din lume nu visează la modelul dumneavoastră.
Visează poate la pensii mai bune, la drumuri asfaltate, la lideri decenți. Dar nu la bătăi în stradă, nu la frică în școli, nu la întemnițarea presei.
Asta nu e ordine. E groază.
Și cât timp mai există jurnaliști care scriu și oameni care gândesc, visul dumneavoastră va rămâne doar coșmarul nostru.