Măcinic cu străchioară…

„Măcinic cu străchioară, de ce n-ai venit la şcoală? Te-a-nchis mă-ta-ntr-un coteţ şi ţi-a dat un făcăleţ. Făcălețul n-a fost bun și ți-a dat altul mai bun…”. Aşa ziceam noi, la ţară – că v-am spus că io sunt fată de la ţară… – când eram copii.

Azi sunt măcinicii. Sau mucenicii. Sau chiar măcănicii. După cum li se spune în toate zonele țării. Și eu intru direct în pâine, adică, în subiect, în cazul de față, că nu pot să zic că intru în măcinici. Ce voiam să zic… Voi cum staţi cu măcinicii? Mucenicii. I-aţi făcut, i-aţi mâncat, i-aţi împărţit, i-aţi pus la sufertaş pentru neamuri? Şi cum se fac la voi? În oală, în cuptor, fierţi, copţi? Cu zeamă, din aluat de cozonac cu miere, altfel? Eu îi fac din totdeauna, ca pe-aici, prin Regat, de unde sunt şi unde stau. Cu zeamă. Sigur, și cu nucă, și cu scorțișoară, și cu lămâie, și cu alte esențe de îndumnezeire a gustului. Însă, nu-i fac cu forma. Că mi se par prea firfirii, așa. Deci, mă pun, măre, pe frământat, întins, sucit, tăiat, împletit, uscat, fiert, dar și, de ce să nu spun drept, mâncat. A, şi să nu uitaţi să-mi spuneţi în ce stadiu sunteţi cu alea 44 – sau 40, că astfel de chestiuni sunt, câteodată, neclare și pe la cele sfinte – de pahare care, cică, se beau azi. Hâc… Se poate spune că azi e ziua bărbaților. Păi, cu atâtea pahare, cine să le facă față, dacă nu ei? Acuma, na… Pot să fie pahare mai mici, d-alea opt la kil, cum se spunea pe vremuri, pot să fie și d-alea mici de țuică, de sunt cât părerea. Dar pot să fie și d-ale mari, mari bine, de torni un litru jumate într-unul. E la alegere ce pahare folosim. Opțiunea proprie primează, că, na, e democrație. Tradiția nu spune cum să fie. Așa cum nu spune nici cu ce ar trebui ele, paharele, umplute. Cu vin, cu tărie, cu lapte… Nu, cu lapte și cu apă sigur nu. Că laptele e pentru bebeluși și apa pentru – azi, cel puțin – cai și alte viețuitoare de pe lângă locuința omului. Și nici dacă în pahare se mai pune și apă, sifon ori, după cum ne-a învățat un fost președinte, patru cuburi de gheață. În pahare, zic. Pare că e important numărul lor și datul, cu ce, cu nece, pe gât.

Mă şi supăr, dacă nu-mi daţi semn, în legătură cu mucenicii, măcinicii voştri. Că, uite, am luat de acasă, de la ai mei, (şi-am făcut, pentru impresia artistică, şi poză cu unu’) toate ştergarele alea frumoase, ţesute de femeile de dinainte, în război, cu fir de suflet. Că doar o dată pe an sunt mucenicii. Măcănicii. Măcinicii. Că mi se și încurcă și degetele pe taste, de la atâta măcinicit.