Mărirea și decăderea unui brand național: RomâniaFilm

Publicat: 18 sept. 2024, 20:15, de Autor: Radu Caranfil, în Cultură , ? cititori
Mărirea și decăderea unui brand național: RomâniaFilm

RomâniaFilm, cunoscută oficial ca RADEF (Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor), a fost cândva simbolul culturii cinematografice din România. Înființată la începutul anilor ’50, RomâniaFilm era bine structurată și administra în profit semnificativ piața filmelor, având monopolul asupra distribuției și exploatării cinematografelor în perioada comunistă.

La finalul regimului ceaușist, RomâniaFilm se mândrea cu peste 600 de săli de cinema funcționale în întreaga țară, un colos cultural ce asigura accesul publicului la producții românești și internaționale. Din păcate, tranziția dificilă către economia de piață și multiple decizii politice și economice au dus la o decădere abruptă. Astăzi, RADEF mai operează doar câteva săli de cinema, multe dintre ele aflate într-o stare avansată de degradare.

Un patrimoniu risipit

După Revoluție, RomâniaFilm a intrat într-o spirală descendentă. Privatizările din anii ’90 și lipsa unei strategii clare de modernizare a infrastructurii cinematografice au dus la închiderea treptată a multor săli. În timp ce în alte țări europene, sălile de cinema s-au modernizat, în România multe au rămas într-o stare de abandon. Deși în anii ’90 existau eforturi de a revitaliza acest patrimoniu, efectele au fost limitate.

Cinematografele au fost retrocedate, privatizate sau pur și simplu lăsate în paragină. Până la începutul anilor 2000, RADEF pierduse controlul asupra a zeci de săli, care au devenit fie spații comerciale, fie au fost demolate.

Un punct critic în această prăbușire a fost legislația ambiguă și lipsa de investiții, care au împiedicat atât dezvoltarea, cât și menținerea acestor săli. Spre exemplu, legislația privind descentralizarea administrativă a permis primăriilor să preia cinematografele de la RADEF, dar multe dintre acestea au rămas nefolosite sau au fost vândute.

Dezastrul legislativ pe baza căruia a fost orchestrat jaful

Activitatea RADEF RomâniaFilm este guvernată de o serie de legi care, din păcate, au generat numeroase contradicții și probleme de aplicare. Câteva dintre legile relevante și contradicțiile esențiale care au afectat RomâniaFilm includ:

1. Legea nr. 303/2008Legea cinematografiei

Această lege reglementează activitatea legată de difuzarea filmelor în România și include prevederi referitoare la sălile de cinema. RADEF, conform acestei legi, are obligația de a administra cinematografele în vederea difuzării de filme și de a promova cultura cinematografică. Totuși, o problemă majoră a fost faptul că, deși legea prevede utilizarea spațiilor pentru proiecții de film, multe dintre acestea au fost închiriate pentru activități comerciale complet diferite, precum baruri sau săli de jocuri de noroc.

2. Legea privind regimul juridic al proprietății publice și private a statului (Legea nr. 213/1998)

RADEF administrează săli de cinema care, conform acestei legi, ar trebui să fie considerate proprietate privată a statului. Cu toate acestea, multe dintre cinematografele administrate de RADEF au fost tratate ca fiind proprietate publică, ceea ce a creat o confuzie și a permis descentralizarea către autoritățile locale fără o strategie coerentă. Această confuzie între regimul de proprietate privată și publică a statului a contribuit la pierderea controlului asupra multor cinematografe, care au fost lăsate în paragină sau au fost vândute către operatori privați.

3. Legea nr. 213/1998 – privind bunurile proprietate publică

Conform acestei legi, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Totuși, multe cinematografe administrate de RADEF au fost retrocedate, vândute sau închiriate pentru alte scopuri comerciale, fără respectarea destinației legale de proiecție de filme. Astfel, se constată o încălcare a acestor principii, bunurile fiind valorificate în moduri neconforme.

4. Legea descentralizării nr. 195/2006

Această lege a facilitat trecerea cinematografelor din administrarea RADEF în gestiunea autorităților locale. Problema a fost că multe autorități locale nu au avut interes sau resurse să investească în modernizarea și întreținerea sălilor de cinema. De aici a rezultat transformarea lor în spații comerciale care nu respectau obiectivul principal de promovare a filmelor, aducând o degradare continuă a patrimoniului cinematografic.

Contradicții esențiale ale acestor norme:

  • Contradicția între scopul cultural și utilizarea comercială a spațiilor: Deși cinematografele trebuie să fie folosite pentru proiecții de filme, acestea au fost adesea închiriate pentru activități care nu au nicio legătură cu cultura cinematografică.
  • Confuzia între proprietatea publică și privată a statului: Unele săli de cinema au fost tratate ca bunuri publice, deși ele aparțineau proprietății private a statului, ceea ce a facilitat vânzarea sau închirierea acestora fără respectarea normelor stricte.
  • Lipsa de investiții și modernizare: Deși legislația impunea menținerea cinematografelor pentru proiecția de filme, lipsa de finanțare și interes a dus la degradarea acestora, contribuind la pierderea unui patrimoniu cultural important.

Legat de celebra lege 303/2008 – o lege inventată de guvernul Ponta cu dedicație pentru autoritățile locale – este neapărat de menționat una dintre prevederile cruciale. Și anume aceea că, odată ajunse în administrarea autorităților locale, sălile de cinematograf ar fi trebuit să fie reabilitate și modernizate în termen de 4 ani și utilizate în scopul difuzării de film pentru cel puțin 15 ani. Neîndeplinirea acestor condiții ar fi trebuit să conducă la reintrarea sălilor și grădinilor în administrarea RADEF. Cu una sau două excepții, niciuna dintre ”autoritățile locale” cadorisite de Ponta nu a investit în reabilitarea și modernizarea sălilor în termen de 4 ani.

Iar Ministerul Culturii dădea din umeri, mimând neputința. Este aici una dintre explicațiile cele mai grăitoare ale descompunerii RADEF RomâniaFilm. O spunem fără teamă, Ministerul Culturii, condus de politruci sau improvizaci penibili, este complice major la dezastrul RADEF.

Practica închirierii cu ”parandărăt”

Până la un punct RomâniaFilm a continuat să mai scoată ceva profit din difuzare și exploatare. Ceva în jur de 2 milioane de lei pe an. Dar grosul profitului venea din închirieri de spații. Vreo două-trei sute de contracte de închiriere aduceau o sumă rezonabilă (la limita supraviețuirii) atât pentru Regie cât mai ales pentru conducătorii acesteia. Fiindcă se practica metoda lucrativă a parandărătului. O sumă pe hârtie și o sumă ceva mai mare în realitate.

Diferența o colecta managementul, la turele lunare ”prin teritoriu”. În beneficiu personal, cel mai probabil, dar și ca să acopere ”obligațiile” Regiei. Fiindcă, o știți bine, acest gen de instituție are de acoperit multe guri flămânde, dacă vrea să fie lăsată în pace. Vi le imaginați și singuri… minister… organe de control… partid… etc.

Cinematografele au devenit baruri, restaurante, sau chiar săli de jocuri de noroc, încălcând clar destinația legală a acestor spații. Din păcate, această situație a fost posibilă din cauza unei legislații ambigue și a unei gestionări defectuoase din partea autorităților.

Intrarea în insolvență

RADEF RomâniaFilm a intrat în insolvență oficial în februarie 2018, la cererea ANAF, din cauza unor datorii uriașe, care au depășit 25 de milioane de lei. Procesul de insolvență a fost deschis după ani de zile de probleme financiare și o deteriorare continuă a patrimoniului de săli de cinema pe care regia le deținea. De la cele peste 600 de săli de cinema funcționale la finalul regimului comunist, RomâniaFilm a ajuns să administreze doar 16 săli, la vremea intrării în insolvență.

RomâniaFilm a continuat să vândă sau să închirieze imobile din patrimoniu, încercând astfel să facă față datoriilor, însă procesul de reorganizare nu a reușit să salveze majoritatea sălilor, multe dintre ele fiind închise sau demolate. În ciuda eforturilor de a ieși din insolvență, situația rămâne sumbră, iar moștenirea culturală a cinematografiei românești riscă să se piardă definitiv.

Strategii, planuri, reorganizări…

În anii de după intrarea în insolvență, au apărut diferite strategii pentru a salva RADEF, dar majoritatea au eșuat din cauza corupției, managementului defectuos și lipsei de fonduri. Dar și din cauza faptului că regiile autonome, în mod inexplicabil, nu au voie să acceseze fonduri europene.  În mod bizar, nu s-a luat în calcul cea mai rezonabilă soluție de redresare – parteneriatele public-privat. Deși investitori apăreau cu regularitate, cu proiecte perfect fezabile.

De genul: tu, RomâniaFilm, ai terenul (o fostă grădină-cinema, de exemplu, care zace în paragină), îmi concesionezi terenul pe un număr de ani care să merite investiția și eu construiesc acolo un bloc de locuințe, cu sală de cinematograf la parter și sală de spectacole la subsol. Eu investesc acolo atâtea milioane de euro și-ți plătesc salariile Regiei pe doi ani în avans. Te alegi cu o sală de cinema modernă, de șic actual, și-ți cedez în proprietate și un etaj întreg, ca să ai și tu un sediu ca lumea.

N-a ținut. Managementul a fost prudent. Sau ”vigilent”. Probabil pentru că, în aceste condiții, nu ar fi deținut controlul. Nu rămânea nimic de jumulit ca să acopere ”obligațiile”…

O moștenire jefuită, descompusă, abandonată…

În ciuda potențialului imens de a deveni un jucător major în industria culturală, RomâniaFilm s-a confruntat cu o lipsă cronică de viziune și resurse. Ministerul Culturii a patronat, în mod oficial, activitatea regiei, dar sprijinul oferit a fost adesea insuficient. Deși câteva săli de cinema (ajunse în grija primăriilor) au fost reabilitate în ultimii ani, cum ar fi Cinema Dacia și Cinema Victoria din Timișoara, majoritatea infrastructurii rămâne neutilizată.

… și un viitor nebulos

Deși actualul management și autoritățile culturale și-au exprimat speranța că RomâniaFilm va ieși din insolvență și va reuși să se reorganizeze viabil, realitatea economică și juridică este una sumbră. Multe din fostele săli sunt acum obiecte ale unor litigii sau au fost vândute pentru alte scopuri. Cultura cinematografică a României, odată susținută de un brand național, riscă să devină doar o amintire a trecutului.

Astfel, povestea RomâniaFilm este un exemplu elocvent despre cum o combinație de neglijență, politici dezastruoase și interese economice obscure pot distruge o instituție culturală vitală.