Marius Budăi, fostul ministru al muncii, internat de urgență după ce i s-a făcut rău la volan

A condus ministere, s-a bătut pentru pensii speciale, a tăcut semnificativ la reforma sistemului și-a pus umărul la liniștea marilor privilegiați ai bugetului. Acum, Marius Budăi e pe un pat de spital. Nu e o dramă personală, ci o metaforă a unei generații politice epuizate de propriile interese.

De la șeful pensiilor la pacientul secției de neurochirurgie

Marius Budăi, fost ministru al Muncii în guvernele PSD, a fost internat de urgență la Clinica de Neurochirurgie din Iași. I s-a făcut rău în timp ce conducea spre București și s-a oprit singur la spitalul din Hârlău, unde medicii au decis imediat transferul la un centru universitar. E suspect de accident vascular ischemic, adică exact tipul de incident pe care sistemul sanitar românesc îl tratează, de regulă, cu o cruce la cap și o coadă de ambulanță. Cu alte cuvinte, atac cerebral…

De data asta, însă, pacientul e „cineva”. E Marius Budăi. Omul care a ținut pixul când s-au semnat bugetele sociale, dar și când s-au apărat cu dinții și cu dinamită pensii speciale, indemnizații de lux și restul pungilor cu bani pentru sistemul paralel de privilegii.

Cine e Marius Budăi, dincolo de știrile sterile?

Un nume pe care-l cunoști, dar de care nu-ți pasă. A fost de două ori ministru al Muncii. A jucat în echipa „pensionarilor de lux” cu o loialitate demnă de o gașcă de bătrâni generali care s-au pensionat la 48 de ani și primesc lunar 18.000 de lei pentru „riscurile trecutului”. Budăi a fost mereu în spatele perdelei, omul PSD care n-a strălucit prin reforme, ci prin inacțiune calculată și discursul dulceag, amăgitor, despre „drepturile câștigate”.

S-a opus de nenumărate ori ideii de reformă profundă a sistemului de pensii. A apărat salariile uriașe din instituții obscure. A sabotat, elegant și fără spectacol, fiecare tentativă de a face puțină curățenie în jungla bugetarilor de lux. A plâns în plen când s-a pus problema eliminării pensiilor speciale. Nu pentru că i se rupea inima de oameni, ci pentru că i se rupea sistemul din care făcea parte.

Muncă? Da. Reformă? Niciodată

Când a venit vorba despre muncă reală, Budăi s-a retras în cuvinte rotunde. Reformarea sistemului de asistență socială? Amânată. Digitalizarea Casei Naționale de Pensii? „Se lucrează”. Reforma pieței muncii, în care tinerii fug din țară și bătrânii se roagă pentru un tratament compensat? „Suntem preocupați”.

A fost omul butoanelor administrative, nu al viziunii. Și mai ales, a fost soldatul perfect al partidului – mut, disciplinat și util. Un pion care, pentru sine, a funcționat perfect. Pentru sistem? Zero impact. Pentru țară? Balast politic.

Acum, când oboseala și-a cerut tributul…

Ironia e crudă. Marius Budăi, protectorul privilegiilor, a ajuns în mâna unui sistem medical pe care tot el, indirect, l-a ținut în suferință. Un sistem în care medici suprasolicitați, plătiți sub nivelul real al muncii, se luptă cu lipsa de echipamente și birocrația imbecilă care le mănâncă timpul. Sistemul ăla în care totul se mișcă greu pentru muritori – dar repede pentru „fostul ministru”.

Internat la Neurochirurgie, în grija unor oameni care trebuie să repare, în câteva ore, ce a fost ignorat ani de zile: mintea și corpul unei clase politice prăbușite sub propria ipocrizie.

Final amar: căderea simbolică a unei generații politice

Nu e un articol despre sănătatea unui om. E o lecție despre deșertăciunea unei cariere politice care n-a lăsat nimic în urmă decât lozinci, scuturi pentru pensii speciale și complicități tăcute. Marius Budăi e un caz – dar nu singular. E imaginea unei generații care a urcat prin obediență și a căzut fără să lase în urmă nimic altceva decât dosare închise și instituții anchilozate.

România, țara în care reformele se amână până crapă. Și, uneori, până ”crapă” și reformatorii de carton.