Menajeră pe la casele mari

Nu e nicio rușine să muncești. Ba, știm cu toții că e, din atât de multe motive, imperios necesar să faci asta. Unii, după cum spune o vorbă românească, sunt cu mapa, alții sunt cu sapa. După studii, după conjuncturi, după noroc.

Nicio muncă, dacă e făcută cinstit, nu e prilej de jenă sau de umilință. Spun asta pentru că, am constatat că destul de multă lume, cu precădere femeile, se feresc să spună și să recunoască fățiș că sunt, de exemplu, menajere. Sau îngrijitoare de bătrâni. Sau femei de serviciu.

Sigur, există această fereală în țară. Căci, nu se mai pune la fel problema dacă pleacă, pentru a face strict același lucru, în alte țări din Uniunea Europeană. Poate pentru că acolo nici nu le cunoaște nimeni, primesc și bani mai mulți pentru munca depusă. Voi ați face, dacă nu aveți alte perspective și alte șanse, meseria asta de, să zicem, menajeră?

Menajeră pe la casele mari… Căci e, în fond, o meserie și asta. În zilele noastre, reintrată în peisaj. Căci, pe vremea comuniștilor, unde se spunea că toată lumea e egală, a dispărut.

Slujnica, bunica menajerei

În perioada interbelică, femeile care aveau grijă de menajul altor case se numeau slujnice. Sau fete în casă. De regulă, femeile sărace, de la țară, fără școală, se angajau în conacele sau casele celor mai căpătuiți. Nu era simplu să ajungi fată în casă ori slujnică, pentru că existau niște rigori.

Doritoarele de angajare – de multe ori pentru casă, masă și câțiva bănuți care erau, mai mult ca sigur trimiși, aproape în totalitate, familiei rămase în sat – trebuiau să arate că sunt curate, că sunt harnice, că sunt pricepute, că au iuțeală în mișcări, că știu să spele, să calce, să facă mâncare, chiar și mai sofisticată, că sunt în stare să țină casa în bună regulă, din toate punctele de vedere.

Mașina de spălat și aspiratorul nu făceau, încă, parte din peisaj. Nici atâtea produse de curățat, menite să ajute în gospodărie, nu se inventaseră. Așa că, mâinile slujnicelor nu se opreau toată ziua din făcut treabă.

În casele de domni, cucoanele nu aveau grija menajului. Pe ordinea de zi a vieții lor figurau plimbările, întâlnirile cu prietenele la ceai sau la cafea, marafeturile în familie, dusul la teatru, cititul, discuțiile filozofice ori romanțioase. Dar ținutul casei nu!

De fapt, menajerele, slujnicele, fetele în casă, ori cum vreți să le mai spunem, mai trebuiau să îndeplinească o condiție la angajare: să fie de încredere. Ca să nu fure, ca să nu trădeze, ca să nu se-ncurce cu stăpânul casei. Așa că, doamnele din înalta societate aveau grijă pe cine băgau în casele lor.

Cum ar veni, urmau zicerea cu ai grijă să nu-l bagi pe dracu’-n casă. Căci, degeaba erau harnice femeile care urmau să fie slujnice, dacă la capitolul moralitate lăsau de dorit. Așa că, nu chiar oricine putea să fie menajeră pe la casele mari, de domni.

Din nou, menajere

Apoi, când comuniștii au venit la putere, nu mai existau, cel puțin teoretic, domnii și cucoanele. Deci, nici menajerele ori femeile de serviciu – că slujnice nu mai era denumirea potrivită, nu mai existau. Cum am zis, teoretic.

Pentru că, de fapt, bună parte din ștăbărimea momentului avea mereu nevoie de oameni care să facă lucruri în locul ei. De cele mai multe ori, fără ca aceștia să fie plătiți pentru munca prestată.

Fie că era de bătut vreun cui prin casă, fie că era vorba despre spălat un covor, fie că trebuia făcut curat la etaj, șefii profitau de poziția și fotoliul lor în societate ca să li le facă altcineva. Apoi, au apărut din nou oamenii cu bani mulți și fără timp, și oamenii care n-au mai reușit să aibă venituri stabile din cauza disponibilizărilor sau cine mai știe din ce cauze. Adică s-au desfăcut iar apele în bogați și în săraci.

Primii au început să aibă nevoie de ceilalți ca să-i ajute cu menajul în case. Statutul unora și al altora deja a început să fie diferit și diferențiat. Și, dacă o parte dintre femeile – căci, da, femeile se ocupă, cu precădere, de partea asta, a curățeniei, a realizat că e o meserie onestă și firească și asta cu menajul, o altă parte are încă preconcepția că nu e indicat să spună că fac asta, pentru că restul lumii consideră că e umilitor.

Cum să spui că ești menajeră pe la casele mari, când e preferabil să se creadă că ești doar cucoană în casa ta? Dar, cum am precizat, în țară există temerea asta, jena asta, gândul ăsta. În țările din Europa, unde se câștigă o pâine cinstită fiind badante sau menajere, este un lucru firesc. Pentru că să fii menajeră pe la casele mari este o meserie și atât.

Munca e muncă și viața ne spune cu claritate că lumea, de când e ea lume, se împarte în bogaţi şi în săraci. Bogații, având bani, își permit să plătească pe cineva ca să facă menajul în locul lor. Săracii, având nevoie de acești bani ca să trăiască și să plătească facturi, sunt de acord cu acest lucru.

Dar asta nu înseamnă că săracii trebuie să fie lipsiți de respect de către bogați. Căci, da. Se întâmplă și astfel: domnii să fie infatuați, aroganți, disprețuitori față de menajere. Să uite că nu au acest drept. Și că, în afară de faptul că menajerele au și ele sentimente, trăiri, simțiri, dureri, ofuri, bucurii, nu sunt sclave, prestează doar o meserie pe care ceilalți nu vor sau nu pot s-o facă.

Eu cred că să fii menajeră pe la casele mari e doar o meserie. De care societatea are nevoie. Și de care nu trebuie să ne fie rușine. Care, da, trebuie luată ca orice meserie. În zilele noastre, să fii menajeră pe la casele mari e un fapt firesc și atât.