Meserie de tranziție. Bătutul clopotelor, spălarea și tămâierea morților

V-am provocat să vorbim despre tradiții. Unele despre care, azi, mai mult ca sigur, dacă pot să mă exprim așa, nu mai știe nimeni. Căci, viața, cu toate noutățile ei tehnologice și de alte feluri, curge altfel peste lume decât, să zicem, în urmă cu vreo 10, 15 ani.

Dar, sunt lucruri care trebuie spuse. De care trebuie, din mai multe motive, să ne amintim. Pe care, pentru cine și ce suntem, trebuie să le știm. De aceea, am scuturat praful de pe acest reportaj și l-am adus la prim-plan. Ca să nu uităm. Ca să vedem și cealaltă față a medaliei. Ca să avem repere. Și – sunt sigură de asta, să ne mirăm. Da, unii dintre noi vor fi mirați să citească rândurile de mai jos. Scrise, cum am spus, mai demult, nici nu mai știu când. Într-o iarnă. Când zăpezile nu deveniseră încă alea de altădată.

Nici nu-și poate imagina vreun om bogat, care nu duce și nu a dus vreodată grija pâinii celei de toate zilele, la câte recurge săracul, ca să nu moară de foame, în casă, cu toți copiii săi. Nu fură și nu îndrăznește să dea în cap, așa cum fac alții, deși, de câte ori nu s-ar certa cu Dumnezeu că nu-i dă o mână de ajutor, taman când arde mai tare cămașa pe el?

Nici nu se gândește să primească palate și valută, cât să nu aibă ce face cu ele. Vrea doar un acoperiș deasupra capului și o mâncare caldă de două ori pe zi, cât să-și ducă zilele. Nici măcar de trei ori… Așa se face că, spălatul morților, tămâierea acestora, trasul clopotelor pentru ei nu mai constituie nicio rușine. Ba chiar, a devenit o meserie, dacă putem spune așa, nu profitabilă, dar acceptabilă. Tot cu morții, ca să scape de grija mâncării din ziua respectivă, lucrează și două femei din comuna teleormăneană Drăcea. Sunt mamă și fiică și le-a împins nevoia să se apuce de spălat și tămâiat morții.

Sărăcie lucie

Drumul pare făcut din sticlă, așa de tare alunecă pneurile mașinii pe porțiuni întregi din el. Nu am mai fost pe-aici, nu cunosc traseul și merg încet, atentă, deopotrivă, la indicatoare și la împrejurimi. Câteva cuvinte înscrise destul de citeț, îmi atrag atenția, la un moment dat, dinspre un gard al unei gospodării. Mi se pare că n-am citit bine și dau în spate, să citesc pe îndelete.

„Tragem clopotele, spălăm morții, tămâiem la cele mai mici prețuri”. Aceste cuvinte pot fi citite pe o bucată de carton, agățată neglijent într-un păr de pe marginea șoselei, ce traversează comuna teleormăneană Drăcea. Mesajul, cel puțin pentru un călător neinițiat în tainele locurilor, este înfiorător. Moartea face parte din viață, dar parcă anunțul negociază prea dramatic acest aspect. Pentru mine, nu și pentru oamenii de aici, care, nu numai că nu percep fiorul cuvintelor respective, dar se și înscriu cuminți pe listele celor două furnizoare de astfel de servicii funerar – religioase.

Vine cineva. Înfofolită bine la cap, cât să nu pătrundă picătură de vânt, cu o scurteică învechită pe ea, cu pasul târșâit și mic, ca de copil, o bătrânică mă întreabă nedumerită ce vreau. Am nevoie de „ce fac astea două”? Că vine lume și din altă parte să le tocmească. Da’ nu știe cum e cu lista.

Intrăm în vorbă și-mi spune că Floarea Barac, una dintre femeile care tămâiază și spală morții, are 73 de ani, fiica sa Irina Mihai, 46. Locuiesc împreună, în căsuța micuță, cu cei cinci copii ai Irinei.

„Toți sunt mărunței – îmi spune interlocutoarea mea, în timp ce-și acoperă cu broboada gura, ca să nu-i intre frigul la dantura pe jumătate lipsă – nefiind în stare să muncească, pentru a le ajuta pe cele două femei. Baba n-are de mult soț. Nici nu mai știu de când, deși sunt cam leat cu ea. Bărbatul Irinei, un nenorocit de bețivan, care trăgea la măsea și spirt medicinal, i-a abandonat pe toți și-a plecat în lume, după una mai tânără. O fufă, maică, nu altceva, că o femeie cu cap nu strică, ioc, case de oameni, nu pleacă în lume cu un hăndrălău, care a făcut cinci puradei”.

Refren cunoscut de când pământul… Bărbatul lipsit de responsabilități și de griji pleacă să-și trăiască viața. Femeia rămâne cu copiii. Ea își face gânduri ce să le pună pe masă, ea se căznește pentru o bucată de pâine. Bătrânica mă oprește din reflecții.

Continuă cu vocea ei ușor hârâită: „Dar Irina, maică, și copiii, ca și mă-sa, trebuiau să mănânce în fiecare zi, să se încălzească în nopțile lungi de iarnă, ca astea, că uite, nu mai vine primăvara aia, să se îmbrace, fie și cu niște geoarse amărâte. Că nu face luxul nimerica. Singură, Irina nu a știut ce să facă. S-a omorât, i-au ieșit fire albe de păr, a plâns. O vreme nu a prea știut ce să facă. Până la urmă, s-a întors în casa părintească, unde mama, Floarea Barac, avea o pensie și o bucată de teren, care, muncită, ar fi putut da roade. Dacă până atunci bătrâna se descurcase din amărâta de pensioară, de numai 150.000 de lei, că atât avea, mi se pare că i-au mai crescut acum un pic ăștia, de acuma, cu încă șase guri de hrănit în plus, nu mai era cazul”.

Cele două femei, adunate de sărăcie și de nevoi la aceeași masă, au încercat disperate să găsească o soluție. Întâi, îmi spune baba Maria, s-au gândit să țeasă carpete pentru cei care mai folosesc în case, apoi să coacă pâine, pentru lumea cu pretenții, pe urmă să sape cu ziua porumburile celor din sat. Dar niciuna dintre aceste soluții nu a dat rezultate. În loc să se cârpească, mai rău se rupeau. Într-o zi, Irinei i-a venit o idee: să tragă clopotele când moare cineva, să spele morții și să le tămâieze mormintele. Că trebuie să le facă și pe-astea cineva.

Fără șomaj la tămâiat

Așa a început „afacerea” familiei. Irina s-a apucat de tras clopotele la fiecare mort din sat. A vorbit cu preotul, l-a convins că are nevoie de pâine pentru copiii ei și e mai bine să facă ea acest lucru decât oamenii care se ocupă de biserică. Mama ei, ca una mai bătrână ce se află, s-a pus pe tămâiat și scăldat morții.

„Că trebuie să fie curată cea care tămâiază morții”, îmi spune bătrâna cu care tot vorbesc lângă anunțul care mi-a atras atenția. Și, slavă Domnului, nu au timpi morți, momente de șomaj, ca la societățile din marile orașe. Căci, în ultima vreme, parcă e un făcut, moare lumea pe capete la Drăcea. Și în localitățile din jur. „Nu știu cum să zic, se plânge interlocutoarea mea, dar parcă se moare mai mult acum ca înainte. Nu mai atinge lumea suta, nu mai bate nici de optzeci”.

Sătenii sunt mulțumiți de serviciile celor două femei, mai ales că nu se gândise nimeni în sat până atunci, când Irina a luat această hotărâre, să facă aceste lucruri atât de necesare. Morții erau tămâiați și spălați de rude sau de vecini, dar nu se putea pune bază pe serviciile lor. Că, uneori spuneau că le e frică, alteori scârbă… Dacă la început, mama și fiica umblau printre oameni, ca să vadă care e bătrân, care e bolnav, care nu o mai duce mult, după diagnosticul medicilor, acum vin sătenii să se înscrie pe lista lor.

Ca-n orice afacere, oferta a adus și cerere. Căci niciuna dintre cele două femei nu a pregetat când a fost chemată. Nu au refuzat niciodată pe nimeni, deși unii dintre clienți erau năbădăioși, alții ciudați, alții peste măsură de cârcotași și pretențioși. Și, după primele cărămizi, „fundația” a început să se ridice, din ce în ce mai trainic.

Femeile nu au preț

Tuturor din sat, că oameni trecători suntem cu toții, le e teamă că mor azi – mâine și nu are cine le trage clopotele și-i pregăti pentru lumea cealaltă. De aceea, sunt dispuși să plătească și în avans o mică taxă. Femeile nu percep o sumă anume, că nu sunt firmă să dea chitanțe, dă fiecare cât poate, dar s-a dovedit că oamenii au plătit chiar mai mult decât le venise lor în cap să ceară. Unii, dacă nu au bani, oferă o găină, sau niște ouă, sau ceva țuică, ori poate un coș cu fructe sau legume. Ce are fiecare de prisos prin gospodăria lui.

Și astea sunt bune la casa omului, mai ales dacă, așa ca în cazul Irinei, într-o locuință sunt șapte guri de hrănit. Nu strică nici o haină mai veche ori o pereche de botine, că atâtea suflete nu trăiesc numai cu aer. E bună și o pătură, și-un prosop, și-o oală mai cu smalțul sărit. Niciodată, nimeni din Drăcea nu a auzit că „afaceristele” ar percepe vreun preț pentru serviciile făcute. „E mai bine așa, ar fi spus ele, că Dumnezeu nu ne lasă, ne dă ceva, decât să cerem o sumă și omul să nu o aibă”.

Posibila concurență

O vreme, se găsiseră unii, rău voitori și invidioși, care să spună că, la biserică, din totdeauna, clopotele au fost trase de bărbați, și încă unii în vârstă, care să nu aibă păcate lumești. Dar restul satului a fost de partea femeilor singure și năpăstuite de soartă. Și timpul a trecut. Sunt deja câțiva ani, de când Irina și Floarea îndeplinesc aceste servicii religioase, necesare în orice comunitate. „De atunci, cum spune baba Maria, au mâncat și amărâtele astea, cu tot cu puradeii lor, de două ori pe zi, că nu poți să ai pretenții să mănânci de trei”.

Gerul mușcă din caldarâm și bătrâna se îndepărtează. Strig în poarta Irinei și a mamei ei, bat cu o piatră. Dar numai tăcerea răspunde. Grea. Apăsătoare. Și vântul, care vrea să hăcuiască urechile mele. Probabil că „afaceristele” au de lucru prin sat.

Și, parcă pe călătorul care trece prin Drăcea, îl încearcă discret aduceri aminte. Personajele lui Dostoievski par să prindă viață în comuna săracă din Teleorman…