Meserii dispărute. Oameni de demult. Obiceiuri vechi… Toate istorie!

Nu mai e un secret pentru nimeni că, vremurile, oamenii, meseriile de acum, nu știu, 30 de ani, să zicem, au dispărut. Sunt istorie. Mă rog, dacă nu cumva doamna istorie e prea ocupată cine mai știe cu ce cosmetizări de date, ca să consemneze prin paginile ei și disparițiile astea. Noul, tehnologia, alte principii, alte valori, alte reguli ne conduc pașii prin lume și, în fond, viața. Așa că, zic să ne sumețim măcar noi, pe aci, pe la ziar, și să vorbim, fie și în treacăt, despre – nu-mi vine să zic, dar, în concepția multora e un adevăr – vechiturile de prin anii 90. Ori înainte de ei. Și, desigur, să săriți și voi în completarea celor spuse de noi. Căci, na, unirea face puterea.

La remaiat, madame, la remaiat…

Azi noapte, nu știu de ce, dar pesemne așa mai face omul când somnul i se zbenguie nebun cine știe pe unde, mi-am amintit de atelierele de remaiat ciorapi. Niște spații infime, unde nu aveau loc mai mult de două persoane și unde, cu câte o sacoșă – sau celebra pungă de un leu – plină ochi de ciorapi, câte o doamnă pedantă prindea firul dus de la câte un ștramp sau portjartieră. Să nu-mi spuneți, voi, ăștia tineri, nepermis de tineri, că nici n-ați auzit de remaiat, ștrampi ori portjartieră! Jur pe roșul de la moțul meu de bască, nu vă spun nimic! Căutați și voi, că sfântul google e pe fază. Și intrați cu mine în poveste! Ferească ̕Mnezeu din ceruri să ți se tragă firul la ciorap și tu să te afișezi, pe mai departe, prin buricul târgului, cu ciorapul spintecat! Nici Dunărea când dă iama peste Rast nu te mai spăla de gura lumii… Acuma, să ai ciorapul rupt, e la ordinea zilei, ca să nu zic la modă. Că, na, eu sunt ziaristă pe rit vechi și nu le am pe astea cu prosteala de blugi ori ciorapi ori pulovere ferfenițite… Ehei, și de atelierele de făcut pălării, mi-am amintit. Era la mine în oraș – în Ploiești, adică – un pălărier la care venea toată lumea bună din capitală. Inclusiv toată ștăbărimea din industria cinematografică se aproviziona cu pălării, de epocă sau contemporane, de la pălărierul de la Halele Centrale.

Mi-au venit în minte și ceasornicăriile alea mici, cât cutia de chibrituri, unde încăpea doar meșterul cu ceasurile lui mecanice, după cum le zicea ceasurilor mici, de mână. Și cu ceasornicele alea de buzunar, de le țineau bărbații la curea. Câte o pendulă ori ceas cu cuc se mai înghesuiau și ele, pe acolo, prin spațiul ăla de și o nucă era în excedent… Când au apărut ceasurile cu baterii, meșterii ceasornicari au început să nu mai aibă obiectul muncii. Oho… Și de atelierele fotografice, mi-am amintit. Când avea omul un eveniment ori trebuia să se tragă în poză pentru vreun act oficial, mergea, desigur, la pozar. Acolo, trebuia, musai, să zâmbești, să privești la nenea cu aparatul și, pe urmă, cu bonul dat de dumnealui, să vii peste câteva zile să iei pozele. Păi, da, peste câteva zile. Că era dever mare pe la atelierul de fotografiat. Pozele erau scoase pe hârtie și stăteau cuminți la uscat, într-o cameră obscură. Fotograful era cam la fel de important ca notarul ori polițistul dintr-un orășel. Fără el nu se putea. De aceea, când era nuntă prin urbe ori prin comunele învecinate, pozarul punea film în aparat, ba lua și de rezervă câteva și se ducea să facă poze celor cu evenimentul. Erau destui care făceau – ca să aibă, ca să fie – fotografii și la înmormântări. Uite, ziceau, ce frumos era cutărică aici, zici că doarme, săracul… O, și vopsitoriile. Cum să uit de ele? Că ne făceam acolo tricouri cum vedeam în filme. Bașca pe alea pătate, decolorate de la clor, o puneam pe tanti vopsitoreasa să le… reinventeze. Că n-am găsit altă rimă. Le lega cu sfoară pe la mijloc și să te ții frumusețe de haine noi!

Și atelierul ăla de tras lâna. Daracul, altfel spus. Din masa amorfă, mașina scotea fir subțire, ca ăla de pânză de păianjen. Dar, desigur, înainte lâna era spălată de către gospodine în multe ape la gârla din marginea satului. Stătea lâna în târnă și apa râului trecea prin ea, de căpăta limpezimi de cleștar. Din lâna trasă și toarsă la darac, se făceau iarna șosete, fulare, mănuși, pulovere pe gât, mintene, flanere, și câte și mai câte… Și tocilării erau și m-a dus gândul buiac și la ele. Acolo, înainte de Crăciun, venea tot omul să ascută cuțitele pentru Ghiță. Cel mai adesea, așa se numea porcul tăiat la Ignat, din care omul încropea de toate, de avea batâr jumătate de an. V-am spus despre sifonării? Nu v-am spus. Ehei, câte sifoane de sticlă târam pe șosea, la mine, la țară, ca să mă duc să le încarc la sifonărie. Erau acolo niște mașinării, de mă apuca amocul, când mă uitam la ele. Omul de la sifoane conecta sticlele mele cu mâner la aparatele alea și nu le dădea jos până nu se umpleau. Vinul bun, zic francezii, se bea simplu, neîndoit cu apă. Dar, acum 30 de ani, omul făcea șpriț cu sifon. Apa minerală era pe locul doi. Sau și mai în spate. Că, dacă omul nu avea sifoane, mai turna în pahar și apă de robinet ori de la fântâna din curte. Care, ce să vezi, era nu doar băubilă, ci rece, bună, cleștar, de-o beai cu plescăială din limbă și-ți ajungea până în rărunchii rărunchilor… Ori, cum spune românul, la calea sufletului.

08:12, 28.10.2024 • SOCIAL

Meseriile care nu vor dispărea în următorul deceniu

Cheia, blana și flecurile de la pantofi

Uite cum trece timpul și trebuie să predau materialele de azi la ziar și eu tot cu gândul la ce mi-am amintit noaptea trecută! Atelierul de migălit chei. Că nu știu exact dacă era de făcut chei. Belea mare cu astea. Dacă meșterul de la chei nu știa, cum e aia, artă și meserie, o pățeai. Că nu intra cheia în broască și nu se descuia ușa. Pe când nu se inventaseră ușile metalice, eu am dat de bucluc cu un nene de la chei. După ce a migălit, și migălit, și iar migălit, la cheia mea de vreo câteva ori, mi-a zis să duc broasca de la ușă, cu totul. Că nu se descurcă. De mă și gândeam, ca să știm o treabă, de n-ar trebui, cumva, să-i duc toată ușa. Na, eu și Păcală…

Uitam blănăriile. Unde, nu neapărat hainele de blană erau la mare căutare, ci căciulile de astrahan și cojoacele de miel. Păi, cum să n-ai cojoc și căciulă, măcar de aia rusească? Numai săracii n-aveau. Așa venea vorba, dar aveau toți.

Atelierul unde se reparau televizoare, că, iaca, nu-l pomeneam aici, la catastiful de meserii duse pe apa Sâmbetei. Televizoarele alea alb – negru, cu lămpi, de porneau, când se turmentau de folosire, numai dacă le dădeai, poc, poc, două după ceafă… Și cele – atelierele, adică – pentru reparat mașinile de cusut. Și cele pentru mașinile de scris. Mai erau și bijuteriile, acele ateliere unde filigranul se împletea cu măiestria meșterului. Și cizmăriile. Cu șorțul în brâu, punea nenea cizmarul flecuri la toți pantofii cuconetului urban. Și nu doar. Păi, ce, erau, acum 30 de ani doamne în târlici, în teniși, în mocasini? Nu, nenică. Femeile care se respectau purtau pantofi cu toc. Și, cum am arătat, ciorapi de mătase, perfect întinși pe picior. Era rușine mare să mergi pe stradă cu firul tras și fără pantofi cu toc, ca, nu-i așa, gloabele…

Ateliere vechi. Oameni vechi. Meserii vechi. Fuseră și se duseră! Pe repede înainte, iaca, ne-am amintit de ele. Toate – sau aproape toate, pentru că, prin vreun orășel cu vreo două mii de suflete, s-a mai strecurat, cu siguranță, câte o vechitură de asta, ca să sfideze timpurile – au dispărut. Epoca lor, pe nesimțite, s-a încheiat. Le-a cântat popa veșnica pomenire la căpătâi. Într-un pomelnic succint, uite, ne-am amintit de trecut și de lucruri vechi.