Mititeii românului: istorie, glorie, muștar și voturi

Într-o țară unde istoria se digeră greu, mititeii sunt poate singura rețetă pe care poporul a asimilat-o fără revolte, boicoturi sau comitete de anchetă. Dacă e 1 Mai și miroase a cărbune încins și a carne mică, e semn că românul e în elementul lui. Se estimează că, de Ziua Internațională a Muncii, se înfulecă anual în jur de 30 de milioane de mici – un fleac, i-am ciuruit! De tot. Cu pâine, cu muștar, cu burțile revărsate peste grătare.

Cum a ajuns o ”ghiulea” de carne friptă să devină simbol național

Ce sunt mititeii, de unde vin, ce trebuie să conțină și, mai ales, de ce au devenit unealta supremă în campaniile electorale? Hai să descoperim, cu poftă și cu zâmbetul pe buze.

Mic, dar cu istorie grea

Legenda spune că mititeii s-au născut din greșeală, pe la 1900, la hanul „La Iordachi” din București, unde într-o seară s-au terminat mațele pentru cârnați. Proprietarul, disperat să nu rămână clientul fără friptură, a aruncat pur și simplu pasta de cârnați pe grătar, fără ambalaj. Ce-a ieșit a fost un deliciu – un fel de mică revoluție culinară. Un domn fin, cronicarul de ocazie Nae Orășanu, le-a spus cu duioșie „mititei”, iar numele a rămas. În fond, cum să nu te îndrăgostești de un obiect mic, dar atât de pătrunzător?

De-a lungul timpului, mititeii au fost adoptați cu entuziasm de orice clasă socială: de la muncitorul cu salopetă și bericioaică, până la intelectualul care-i cere „suculenți, dar nu agresivi la usturoi”. Micii au devenit, încet-încet, unitate de măsură a sărbătorii naționale neoficiale, acompaniată de obiceiuri sonore: chiote, chefuri și discursuri cu iz de fum.

Din ce se fac micii și cum îți dai seama că-s „pe bune”

Mititeii autentici se nasc din carne de vită și porc (unii adaugă și puțin miel, se vorbește chiar și de cărniță de gâscă!), tocate mărunt și amestecate cu un șir de condimente: usturoi, piper negru, cimbru, bicarbonat, sare, apă minerală sau supă de oase. Pasta trebuie bătută bine și lăsată la rece ore bune, ca să prindă vână și miros. Bicarbonatul e secretul frăgezimii și al pufoșeniei.

Adevăratul cunoscător știe că mititeii nu trebuie prăjiți în ulei, nici băgați în tavă, nici „aruncați pe jar ca la talcioc”. Ei se coc cu respect, întorși de trei ori, fără să-i înțepi și fără să-i lovești cu furculița. Muștarul trebuie să fie galben-neon, eventual cu semințe întregi dacă vrei să fii hipster de Băicoi. Și, desigur, să nu lipsească berea rece, de preferat la halbă, pentru că sticla în mână pare deja un afront.

Mititeii boierești: rafinament și tradiție

Deși astăzi mititeii sunt asociați cu picnicurile și grătarele în aer liber, în trecut, acest preparat avea un loc de cinste în bucătăria boierească. Rețetele erau elaborate, iar ingredientele alese cu grijă pentru a satisface gusturile rafinate ale aristocrației.​

Rețeta mititeilor de la Caru’ cu Bere (1920)

O rețetă emblematică provine de la celebrul restaurant Caru’ cu Bere din București, datând din 1920. Aceasta includea:

• Carne de vită (preferabil de la gât), suplimentată cu seu de vită pentru suculență.
• Condimente: piper negru, cimbru uscat, enibahar, coriandru, chimion turcesc, anason stelat.
• Bicarbonat de sodiu, stins cu zeamă de lămâie.
• Zeamă concentrată de oase și mujdei de usturoi strecurat.

Prepararea implica frământarea cărnii timp de o oră, urmată de o perioadă de odihnă la rece de 24 de ore. Micii erau formați, unși cu ulei și lăsați la zvântat înainte de a fi prăjiți pe jar încins, întorcându-se de trei ori pentru a obține o crustă rumenă.

Mititeii regali ai Casei Regale

Iosif Strassman, bucătarul Casei Regale în perioada interbelică, avea propria rețetă de mititei, servită la serbările câmpenești ale regelui Ferdinand și ale reginei Maria. Aceasta includea:

• Carne de vită și porc în proporții egale.
• Seu de vită prelevat de pe rinichi.
• Condimente: sare, piper, cimbru, mujdei de usturoi.
• Supa de oase de vită, albuș de ou pentru legare și o cantitate mică de bicarbonat.

Acești mititei erau considerați o delicatesă și erau serviți în cadrul evenimentelor regale.

Ocazii speciale pentru mititeii boierești

În epoca boierească, mititeii nu erau un preparat cotidian, ci erau rezervați pentru ocazii speciale:

• Serate și baluri: Mititeii erau serviți ca gustare caldă, acompaniați de vinuri fine.
• Sărbători religioase: În zilele de sărbătoare, mititeii erau pregătiți în cantități mari pentru a fi împărțiți cu familia și oaspeții.
• Evenimente familiale: Nunta, botezul sau alte evenimente importante erau marcate prin prepararea mititeilor după rețete tradiționale.

Topul mititeilor din Capitală și din alte locații mitice

Dacă vrei să mănânci cei mai buni mici din București (fără să te implici în campanie electorală), ai câteva locuri care au făcut istorie în farfurie:

• La Obor, unde mititeii îți vin în nas încă de la colțul pieței, însoțiți de țipete de precupețe și de o atmosferă irezistibil de autentică.
• La Cocoșatu’, unde micii au fost antrenați în lupte grele și au învins foamea cu onoare.
• La Caru’ cu Bere, unde mititelul se dă cu sos de istorie și se mestecă într-o catedrală a gustului.
• La Tăticu, dacă vrei mici gospodărești, cu drag și fără PR excesiv.

Dar adevărata Mecca a mititeilor rămâne Dedulești, acolo, pe Dealul Negru, unde grătarele sfârâie continuu ca niște vulcani ai sucului de carne. La Dedulești nu mănânci mititei, te rogi la ei. Sunt mari, groși, bine prăjiți și au ceva din solemnitatea unui mic-arhanghel al grătarului. Într-o țară care se rupe între Est și Vest, micii de Dedulești sunt axa perfectă a gustului național. Atenție, însă, la improvizaci! Sunt pripășiți p-acolo și niscai dubioși, ai căror mititei nu au nimic de-a face cu ”micul de Dedulești”.

Mititeii electorali: arma preferată a demagogului de carton

Nu puteam să uităm categoria specială a mititeilor electorali – acei mici care se oferă cu zâmbetul pe buze și buletinul în buzunar, de obicei în ultima sâmbătă înainte de alegeri. Îi găsești în parcuri, pe marginea șanțurilor, lângă corturi colorate și bannere lucioase cu domni care vor binele poporului. La schimb, cer un vot. Sau cel puțin o promisiune.

Este un contract nescris, un pact mititaro-politic: tu îmi dai micii și un pahar de bere, eu promit că mă duc duminică să votez cu cine zici. Nu garantez că te votez, dar accept micii. E un sistem sofisticat de șantaj culinar.

Au existat partide care și-au construit cariera pe mici și bere. Micii electorali sunt un simbol al democrației digestive, unde burta dictează buletinul de vot. Dar, până la urmă, și votul tot un reflex este – așa că mititelul rămâne unitate de măsură electorală pentru candidatul lipsit de idei, dar plin de carne tocată.

Micii ca patrimoniu, mit sau metaforă?

Se încearcă (de ani buni) ca mititeii să fie declarați produs tradițional românesc protejat la nivel european. Avem zacuscă, avem magiun, dar încă nu avem micul înregistrat. Poate pentru că, în fond, mititeii nu sunt doar ai noștri – vin din Balcani, au gust oriental, sunt rude cu ćevapii bosniaci și kebaburile turcești. Dar numai românul i-a transformat în instrument de unire națională, în prilej de muncă, odihnă și contemplare.

Mititeii nu mint, nu votează, nu fac declarații. Ei doar sfârâie cumsecade, ne îmbată cu aroma lor și ne aduc aminte, măcar pentru o zi, că patria poate fi și gustoasă, nu doar tragică.

Cu muștar și speranță

1 Mai e Ziua Internațională a Muncii, dar în România e și ziua internațională a micilor cu bere. Ne plac pentru că sunt ai noștri. Pentru că au fost cuminți, constanți și delicioși, chiar și atunci când restul țării o luase razna. Pentru că n-au cerut niciodată pensii speciale.

Așa că… sfârâială plăcută, române! Să ne trăiască democrația culinară!
Iar dacă tot te îndrepți spre urnă, adu-ți aminte: micul e bun, dar nu-i program de guvernare.