Naționalismul și capcana suveranismului: O lecție dureroasă din trecut pentru viitorul României

În tumultul istoric al poporului român, puține concepte au fost mai prost înțelese și mai des instrumentalizate decât naționalismul. De la iluzia autarhică a lui Ceaușescu până la discursurile populiste contemporane, suveranismul a fost promovat ca panaceu al problemelor noastre, o idee care ar reda „demnitatea pierdută” și ar oferi soluția magică pentru dezvoltare. În realitate, aceasta este o mască seducătoare pentru izolare, sărăcie și regres.

Naționalismul în forma sa patologică – suveranismul – a fost mereu o unealtă a puterilor mari. Liderii acestora au vândut cu cinism această ideologie către țările mici și dependente, exploatându-le anxietățile și frustrările. Într-un asemenea context, lideri precum Nicolae Ceaușescu au devenit prototipuri ale „suveranistului”, încercând să producă absolut orice în România, cu prețul de a arunca întreaga populație într-o sărăcie cruntă. Sub masca naționalismului, orice critică era asociată cu trădarea, iar pluralismul democratic era demonizat.

Ceaușescu nu a fost singurul exponent al acestei iluzii periculoase. Istoria României este presărată cu episoade în care naționalismul patologic a dus la tragedii: pogromurile împotriva evreilor organizate de legionari, genocidul împotriva romilor sub regimul Antonescu sau „purificările etnice soft” ale dictatorului comunist, care vindea minoritățile etnice la preț de aur.

Astăzi, la peste trei decenii de la căderea comunismului, ne confruntăm cu o reînviere caricaturală a acelorași idei, sub formă de partide și mișcări „suveraniste”. Cu un PIB de zece ori mai mare decât în 1989, membri ai Uniunii Europene și NATO, liberi să muncim și să călătorim oriunde, susținerea acestor idei ar trebui să pară absurdă. Totuși, ele își găsesc adepți. De ce? Pentru că exploatează vulnerabilitățile colective – frustrarea, anxietatea economică și sentimentul de abandon din partea unei clase politice corupte. Și frica de gay….

Naționalismul promovat astăzi își trage seva din educația deficitară, în care prozelitismul religios și miturile istorice au fost plantate cu grijă în mintea tinerilor. În plus, el este alimentat de eșecul elitelor politice și al instituțiilor fundamentale – de la Parlament la Biserică. Aceste entități, în loc să fie bastioane ale progresului și ale protecției valorilor democratice, s-au transformat în mașinării de întreținere a status quo-ului.

Un alt element toxic este rolul actorilor externi care capitalizează această slăbiciune. Rețelele de influență ale Rusiei, cu strategii meticuloase de dezinformare, au alimentat extremismul și sentimentul de disoluție socială. Din păcate, agențiile noastre de securitate, mai preocupate de protejarea propriilor interese decât de siguranța națională, nu au reușit să contracareze aceste amenințări.

Cu toate acestea, responsabilitatea nu poate fi aruncată exclusiv pe umerii instituțiilor sau ai forțelor externe. Ea aparține fiecăruia dintre noi. Am permis ca discursul urii și retorica falsului patriotism să prolifereze, uitând că patriotismul real nu înseamnă izolarea sau ura față de ceilalți, ci implicarea activă în binele comun, în valorile universale ale democrației și respectului reciproc.

Naționalismul maladiv nu oferă soluții reale. El promite siguranță, dar livrează izolare; invocă mândria națională, dar produce rușine și suferință. România de astăzi are nevoie de altceva: de o asumare lucidă a trecutului, de educație autentică, de lideri curajoși care să promoveze incluziunea și progresul.

Suntem, într-adevăr, prinși între o putere coruptă și extremiști anarhici controlați de interese externe. Dar soluția nu este întoarcerea la un trecut idealizat, ci construirea unui viitor bazat pe adevăr, solidaritate și responsabilitate. Astăzi, mai mult ca oricând, este vital să înțelegem diferența dintre patriotismul sănătos și suveranismul toxic. Numai astfel putem evita repetarea greșelilor care ne-au costat atât de mult.