„Nu cred într-o artă fără Dumnezeu”: 35 de ani de la moartea unui mamut al cinematografiei. Cine a fost Tarkovski

„Creația este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu. Sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va căpăta întregul sens: acela, esenţial, de a sluji”. Sunt cuvintele celui considerat unul dintre mamuții cinematografiei mondiale: Andrei Tarkovski.

Andrei Tarkovski (fiul poetului Arseni Tarkovski) s-a născut în 4 aprilie 1932. A studiat muzica şi artele plastice până să fie admis la Institutul de Orientalistică din Moscova pentru studiul limbii arabe. A abandonat studiile şi după câţiva ani, în 1954, a intrat la Institutul de Stat pentru Cinematografie (numit după regizorul şi actorul rus Serghei Gherasimov).

În 1960, a scris scenariul lucrării de diplomă, „Compresorul şi vioara”, împreună cu un alt mare regizor şi scenarist, Andrei Mihalkov-Koncealovski, fiul scriitorului Serghei Mihalkov şi fratele mai mare al regizorului Nikita Mihalkov. Tarkovski a primit diploma de absolvire în 1961. Începe lucrul, la Mosfilm, la primul său lung-metraj, „Copilaria lui Ivan”, pe care îl termină în mai 1962. „Copilaria lui Ivan” îl face cunoscut la nivel internaţional, câştigând marele premiu la Festivalul de Film de la Veneţia (1962).

„Filmele realizate de Andrei Tarkovsky abundă în simboluri şi diverse grade de spiritualizare creştine. Astfel, clopotele, candelele, contemplarea, rugăciunea, meditaţia sunt des întâlnite, subliniate, puse în evidenţă în cel mai înalt grad, fără a uita dimensiunea lor ortodoxă” (https://www.crestinortodox.ro – Andrei Tarkovsky – filmul ca rugăciune, Teodor Danalache).

Filmul interzis de autorităţile sovietice timp de doi ani

În 1963, Andrei Tarkovski devine membru al Uniunii Cineaştilor din URSS. În 1964 a fost membru al juriului la Festivalul de Film de la Veneţia. În acelaşi an, în noiembrie începe filmările la „Andrei Rubliov”, al cărui scenariu a fost scris tot împreună cu Koncealovski. În decembrie 1966, are loc prima prezentare a filmului „Andrei Rubliov”, la Sala Albă a Uniunii Cineaştilor. După „Copilaria lui Ivan”, cel de-al doilea film al său, „Andrei Rubliov” (1966), a fost aşteptat cu deosebit interes. Filmul a fost însă interzis de autorităţile sovietice timp de doi ani. A fost prezentat în cele din urmă la Festivalul de Film de la Cannes, în 1969, în ultima zi a festivalului, la ora patru dimineaţa, astfel ca şansa vreunui premiu să fie eliminată, a câştigat totuşi unul şi filmul a fost în cele din urmă distribuit în străinătate (https://www.imdb.com), potrivit agerpres.ro.

Următorul său film „Solaris” (1972), a avut un parcurs mai uşor, fiind bine primit atât în Europa, cât şi în America, drept varianta sovietică la pelicula „2001: Odiseea spaţială” al lui Stanley Kubrick, deşi Tarkovski nu a fost prea impresionat de filmul său şi nici de cel al lui Kubrick, potrivit sursei citate. Au început însă din nou şicanele autorităţilor odată cu „Oglinda” (1975), o reţea densă, personală, de amintiri autobiografice, cu o structură a intrigii radical inovatoare. Scenariul filmului „Oglinda” a fost scris de Tarkovski, împreună cu scriitorul A. Misarin, începând din 1967. A fost terminat anul următor, în 1968. În anul 1976, Andrei Tarkovski lucrează cu fraţii Boris şi Arkadi Strugatki la scenariul filmului „Călăuza„, care este filmat în următorul an. Din păcate o mare parte a peliculei este distrusa la developare. În aprilie 1978, Tarkovski suferă un infarct.

„Oamenii nu sunt singuri şi părăsiţi într-un univers vid”

„Călăuza” (1979) a trebuit să fie refilmat complet cu un buget dramatic redus. „Nostalgia” (1983) a fost filmat în Italia şi a fost ultimul film realizat cu aprobarea oficială a autorităţilor sovietice. Ultimul film din cariera sa, „Sacrificiul” (1986), a fost filmat în Suedia cu mulţi dintre colaboratorii regizorului Ingmar Bergman şi a câştigat patru premii la Festivalul de Film de la Cannes. La sfârşitul anului 1986, Andrei Tarkovski s-a stins din viaţă la o clinică oncologica din Neilly-sur-Seine, lângă Paris, în noaptea de 28 spre 29 decembrie.

Funeraliile au avut loc la Catedrala Sfântul Aleksandr Nevski. Mormântul lui Andrei Tarkovsky şi al soţiei sale, Larissa, se află în cimitirul Sainte-Genevicve-des-Bois, din Paris.

Și pentru a încheia într-un mod rotund, încă un citat din Tarkovski: „Toate filmele mele, într-un fel sau altul, repetă ideea că oamenii nu sunt singuri şi părăsiţi într-un univers vid, ci că ei sunt legaţi prin numeroase legături de trecut şi de viitor şi că fiecare individ înnoadă prin prezenţa sa o legătura cu istoria omenirii în general. Această speranţă, că fiecare viaţă şi fiecare act are un sens, măreşte într-o măsură incalculabilă responsabilitatea individului faţă de cursul general al vieţii” (https://www.crestinortodox.ro).