Nu faceţi ca mine! Ce se întâmplă dacă lași ușa descuiată

Nu, chiar nu faceţi ca mine! Sunt, din multe puncte de vedere, aşa nu! Las uşa de la intrare descuiată, în crucea nopţii, toate luminile aprinse, deşi eu plec de acasă, calculatorul pornit, cu tot, cu muzica pe care o ascult, televizorul în funcţiune, maşina de spălat în priză, oala cu ciorbă, pe foc, şi tot aşa.

Şi astea de plec pentru mai puţin ori pentru mai mult timp, de acasă. Sigur, e bine, că pot speria – toate astea, gălăgia, lumina, mişcarea, fumul de la oala arsă – vreun potenţial hoţ. Dar nu d-aia, ca să spun drept, le las cum am zis. Nu ştiu de ce fac aşa. Pur şi simplu… Sau pentru că simt că mă sufoc cu uşile baricadate.

Sau, de toantă. Lasă că sunt excepţională, extraordinară, super, ultra, extra, forte şi încă în mii de feluri, cum ar veni, la fel… De bună, desigur. Da’, perfectă, de ce să mă prezant, nu sunt. Mai o dau şi-n bară, că era să zic că fac prostii. Deci, le mai comit. Cam cu spirit de răspundere, aşa… De exemplu, cum în treacăt deja am zis, nu încui niciodată, dacă sunt acasă, uşa de la intrare. Iar dacă sunt la ţară, încui poarta, însă niciodată, niciodată, uşile de la casă.

Habar n-am de ce… Că de certat, am fost certată pe chestia asta. Da’ apa de gâscă – era să zic de cioară – s-o mai lipi, învăţăturile bune de mine, nema! Până aseară…

Adică, aşa cred. Aşa zic. Aşa sper. Când, tot aşa: uşa de la intrare, neîncuiată. Soţul adormise la televizor – dau ăştia programe beton, ce mai… – eu făcusem o baie fierbinte – somnifer indicat  pentru mine, la vreme de nesomn – şi mă gândeam să pic mai repede în mrejele somnului.

Eram aşa, pe jumătate adormită, pe jumătate trează – nu prea am somnul adânc, ca marea sub talazuri – când, poc, aud cum se dă de perete uşa de la intrare. Hm, îmi susură moale partea moţăindă din mine, la noi o fi? Cine dracu’ să fie la ora asta? Că vecernie nu-i!

Şi, brusc, gândul conştient sare ca opărit în cazanul cu aburi: cine mama mă-sii o fi? Căci, în casă la noi, doar copiii pot să dea, astfel, uşa de perete. Restu’ sună, ciocăne, bate. Că d-aia e, Doamne sfinte, casă de om. Şi copiii, din motive absolut obiective, nu vin acum acasă.

Aoleu, mamă! Or fi hoţii. Sar de pe canapea, în pijama şi pomădată, cum sunt – deh, ca omul, în casa lui – şi fug spre uşa de la intrare. În faţa mea, unu’. Un tip beat şi vai de mama lui, care, dacă n-ar fi avut mâini, s-ar fi târât, n-ar fi mers. Cu o stinghie din vreun gard, cred, în mână.

„Domnu’, domnu’, încerc să-l iau din scurt. Ce căutaţi aici?” El bâiguie ceva în legătură cu nevastă-sa: „morţii mă-sii… iar… iar mi-a făcut-o! Soţia mea!… Mi-a făcut-o iar! Tot cu ăla. O omor!” (Acuma, beţivul nu vorbea aşa de coerent şi mi-am luat permisiunea să traduc pentru voi, că îmbătrânim aci).

„Bine… Adică, nu-i bine s-o omorâţi, dar sunteţi în casă la mine. Căutaţi-o acasă la dumneavoastră. Sau în altă parte!” „Aici e. E pitită aici! O omor, când o găsesc. Uite, aşa, o toc, uite aşa… Scroafa… Mă ştiu toţi vecinii din cauza ei”.

„Domnule, vă rog să plecaţi. Nu sunteţi la dumneavoastră acasă. Sunteţi într-o casă străină!” Domnu’ agită, mai mult sau mai puţin, că v-am zis că e cui, scândurica pe lângă pereţii mei. La bucătărie – dar mai greu să ajung acolo, că trebuie să trec pe lângă voinicu’-ăsta, beat, da, însă, imprevizibil, ca toţi beţivii – am şi eu nişte tigăi…

Numai să prind una de coadă şi-l şi pun pe fugă pe intrus. N-a mai fost nevoie. Că, din somnul adânc în care picase, mi s-a trezit, de larmă, bărbatul. Şi-a venit, fără să arunce buzduganul înainte, ca zmeul zmeilor, şi mi ţi l-a luat de guler pe musafirul nepoftit: „bă, băiatule, ai greşit adrisantu’! Hai, ia-o uşor, la pas! Că te prinde ploaia…”

Cred că beţivului nu-i prea place ploaia. Că s-a mişcat repede, la adăpost. Pas cu pas, cum ar veni. Şi ne-a explicat că a stat în bloc, la o scară vecină – dacă a zis, parcă îl cunosc – dar pe care, acum, pe ceaţa asta, a încurcat-o. Şi d-aia a zgâlţâit altă uşă.

Asta cu zgâlţâitul e goangă. A intrat direct, fără zgâlţâială prealabilă. Dar o las aşa, că, na, cine sunt eu să mă pun cu omul beat? În urmă, al meu, blocând toate yalele uşii – cred că a astupat şi gaura cheii, nu ştiu precis – mi se adresează: „na, să mai laşi uşa descuiată. Noroc c-am fost acasă. Că proba ăla scândura pe fundul tău…”

Ce soţ, domn’le, ce soţ… Şi io cu mâncarea caldă pentru el…. De parcă eu eram vreo avortată şi nu puneam, la nevoie, mâna pe vitriol!

Dar, serios, râdem, glumim, un cântec vesel cântăm, voi să nu faceţi ca mine! Să nu staţi cu uşa casei descuiată! Să daţi de două ori din cheie sau din yală, că nu vă doare mâna. Zic să procedez la fel, de acum încolo.

Pe bune, nu faceţi ca mine! Ca mine, asta de până aseară. Că acum, pe cuvânt, am uşa încuiată…