Nu-mi pare rău…

Nu e, ştiu, ceas de bilanţ, ca să analizez ce şi de ce îmi pare rău în viaţă. Dar mă gândesc la asta, la astea, de câteva zile şi, ca să nu mă aleg cu oarece cucuie prin vârful capului de la atâta bătut în cap şi la cap, de gânduri, de reflecţii, de păreri – serios, fac şi astea cucuie, dacă le dai voie – am zis să vorbesc deschis despre aceste (ne)păreri de rău ale mele.

Ei, bine, chiar aşa: nu-mi pare rău de multe, multe lucruri. Care au fost, care sunt, care mai vin încă în viaţa mea. Nu-mi pare rău, pe cuvânt, că a adăstat, la propriu, pe plaiurile noastre, toamna. Nu-mi pare rău că a ieşit, de după nori, soarele şi a fugit până la noi, în braţele noastre. La cât l-am aşteptat…

Nu-mi pare rău, serios, că m-am născut în România. Deşi, mi-ar fi plăcut, din mai multe motive, să mă nasc aici în perioada interbelică. Sau, şi mai bine, să fie acum vremurile de atunci. Ehei…

Nu-mi pare rău că locuiesc – aşa am ales să fie – într-un oraş mare şi, adesea, din multe puncte de vedere, cenuşiu. Deşi, era minunat să avem şi noi ieşire la mare, ca alţii, sau vreun munticel – nu, nu de gunoi, la propriu – chiar în coasta oraşului. Nu-mi pare rău că am ales – mi-am făcut singură alegerile, nu mi s-a pus pistolul la tâmplă pentru asta – să fac o meserie din care nu mă îmbogăţesc, precum mulţi alţii, niciodată.

Nu-mi pare rău că am scris despre hoţi şi despre curve, despre politicieni şi afacerişti corupţi, despre lucruri deosebite, despre miracole, despre întâmplări de toată mâna. La tarla, cum ar veni… Nu-mi pare rău că am ironizat, dacă am crezut că e cazul, situaţii şi personaje.

Nu-mi pare rău că am fost – şi sunt – deşi puteam uşor să fiu în rând cu lumea, femeia unui singur bărbat. Nu-mi pare rău că mi-am crescut copiii cu seriozitate şi responsabilitate, dar lăsându-le aripile libere, ca să zboare cum, şi unde, şi când, şi către ce doresc. Nu-mi pare rău că timpul trece prea repede, că zboară clipele una după alta şi eu, ca toată lumea, îmbătrânesc.

Nu-mi pare rău că mi-am făcut, la anumite momente din viaţă, pentru o idee, pentru un moft, pentru o întâmplare, prietenii inamici şi nici că, la alte momente, am pactizat, căci aşa e-n viaţă, cu foştii duşmani. Nu-mi pare rău că am furat, la propriu – e un autodenunţ, nu? – trandafiri, nu, cei mai frumoşi trandafiri, din faţa bisericii şi i-am pus, uite aşa, în curtea mea de la ţară.

Nu-mi pare rău că sunt, adesea, (pentru că iau oamenii după cum aş vrea eu să fie ei, nu pentru că sunt proastă) fraierită, pe multe fronturi, de toţi neaveniţii. Nu-mi pare rău că m-am dat, deşi cred şi acum că nu am meritat întru totul, cu capul de pragul de sus şi am plătit pentru o vină, pentru nişte vini care nu-mi aparţineau.

Nu-mi pare rău că fug cu omul drag la mare o noapte, doar o noapte, şi mint, fără să clipesc, asistenţa că am dormit buştean, ba, am mai şi visat cai verzi pe pereţi. Nu-mi pare rău că soarele, în pofida unora, răsare doar, ce să vezi, de la răsărit… Nu-mi pare, pe cuvânt, rău de multe, multe lucruri.

Care au fost, care sunt, care mai vin peste mine, în viaţa mea… Până mâine aş înşira la ele, la toate aceste lucruri de care nu-mi pare rău, dar ştiu că voi nu aveţi atâta răbdare şi atâta timp ca să citiţi ce scriu eu aici. Nu-mi pare rău! Şi o spun cu mâna pe inimă. Dar îmi pare rău că la noi nu e ca în SUA, să zicem, sau ca în Marea Britanie, sau ca în orice altă ţară civilizată, din punct de vedere al scrierii – şi al cititului, evident – de cărţi.

Îmi pare rău că la noi nu se acordă importanţă unei, unor cărţi, că lectura e, pentru mulţi, o misiune imposibilă, că, de la atâta abstinenţă, ne ajung copiii să uite cum se scrie şi cum se citeşte. Îmi pare rău că sunt oameni care, ajunşi, prin conjuncturi favorabile în posturi cheie, socot că e mai bine să faci gogoşi – şi pe cuvânt că vorbesc cât se poate de serios, nu e fabulaţie – în loc să scrii o carte, nişte cărţi.

Îmi pare rău că nu mai avem timp, şi nici chef, şi nici bani, şi nici, nu ştiu motivaţie, să citim. Îmi pare rău că rămânem, din acest punct de vedere, atât de săraci şi de anoşti. Îmi pare rău. De-astea chiar îmi pare rău. Și voi? De ce vă pare rău?