O decizie istorică în Marea Britanie rescrie granița între sex și gen. În favoarea cui?

Într-o epocă în care cuvintele au ajuns mai instabile decât lira sterlină, iar adevărul biologic e pasibil de anulare digitală, Curtea Supremă a Regatului Unit a făcut un gest care pare, în 2025, aproape revoluționar: a reafirmat că o femeie este… o ființă de sex feminin. Nu o identitate, nu o narațiune, nu o alegere. Ci un dat biologic.

Ce părea de la sine înțeles în epoca lui Darwin a devenit un scandal în cea a lui TikTok.

Decizia vine după un proces îndelungat în care activistele din grupul For Women Scotland au cerut, cu o insistență aproape heretică pentru vremurile noastre, ca termenul „femeie” din Legea Egalității din 2010 să se refere la realitatea biologică, nu la percepția de sine. Și au câștigat.

Rezultatul? O explozie de reacții, din ambele tabere.

Pe de o parte, femeile – cele reale, cu uter, ovare și memorie colectivă de secole de marginalizare – respiră ușurat. Li s-a dat, în sfârșit, dreptul să mai existe legal ca categorie distinctă. Pe de altă parte, mișcarea trans consideră decizia un atac, o formă de excludere. S-a reaprins, în toată splendoarea sa ideologică, bătălia care mistuie Occidentul de ani buni: sexul ca fapt versus genul ca alegere.

Cuvintele devin arme ideologice

Ce s-a întâmplat de fapt? Curtea Supremă a spus că, în legislația care protejează femeile (de violență domestică, discriminare, marginalizare istorică etc.), „femeie” înseamnă… femeie. Nu bărbat care se identifică drept femeie. Nu persoană cu identitate de gen feminină. Nu entitate fluidă. Ci sex feminin.

Asta afectează direct accesul la funcții rezervate legal femeilor, la spații exclusiv feminine (adăposturi, închisori, vestiare, sporturi), și pune capăt interpretărilor extinse care diluau conceptul până la ridicol.

Dar e de-ajuns?

În paralel cu această decizie lucidă, lumea noastră continuă să alunece pe panta relativismului identitar. Ceea ce nu poate fi negat: există persoane transgender care suferă real, se simt înstrăinate în propriul corp, și cer o formă de recunoaștere. Problema apare când această recunoaștere devine o trambulină pentru negarea celorlalți.

Ne întoarcem la biologie sau rămânem prizonierii confuziei?

În tot acest carusel de identități fluide, femeile biologice au ajuns, ironic, cele mai puțin protejate. A cere o toaletă separată pentru ele e deja „intoleranță”. A întreba dacă un bărbat născut bărbat ar trebui să concureze în sporturi feminine devine „transfobie”. Dar realitatea are prostul obicei să nu țină cont de ideologie.

La aruncarea cu greutatea sau în sălile de nașteri, diferențele nu sunt despre „cum te simți”, ci despre ce ești.

Ce ne spune decizia britanică, de fapt?

Că undeva, cineva, a hotărât că realitatea nu e negociabilă. Că drepturile unei minorități nu trebuie să însemne desființarea drepturilor unei majorități. Că a fi „inclusiv” nu poate însemna ștergerea granițelor dintre bărbat și femeie pentru a nu supăra o parte vocală a unei comunități.

E un semnal pentru Europa întreagă, inclusiv pentru România, unde încă bâjbâim între imitație prostească a curentelor occidentale și tradiționalism bezmetic. Poate ne-ar prinde bine puțină claritate. Poate ne-ar prinde bine o lecție simplă: nu tot ce e nou e și bun. Iar nuanțele contează, dar doar dacă nu se transformă în minciuni cu pretenții de virtute.

România: între bâlbâială administrativă și import de ideologii confuze

La noi, lucrurile nu s-au copt încă până la punctul unui scandal național legat de definiția legală a femeii. Dar importăm, cu zel de provincie care vrea să pară modernă, toate conflictele altora. Cu copy-paste ideologic, fără traducere culturală.

Ministerele noastre, comisiile de egalitate de șanse și consiliile antidiscriminare sunt populate de oameni care n-au curajul să definească nici „genul jurnalistic”, darămite „genul uman”. Iar în școli, se strecoară cu pași mici dar siguri tot soiul de „formări de sensibilizare” care le spun copiilor că a fi băiat sau fată nu are legătură cu trupul, ci cu „cum te simți azi”.

Și nu, nu e vorba de conservatorism obtuz. Ci de o întrebare fundamentală: cine mai are voie să spună „asta e o femeie”? Într-o țară unde statisticile despre violența domestică și traficul de fete fac ravagii, riscul e să aruncăm la coș tocmai categoria care are nevoie de protecție juridică clară: femeia biologică.

Clarificări – cu onestitate și fără încăpățânări stupide

Dacă România nu va clarifica această chestiune esențială — prin lege, prin educație și prin dezbatere onestă — se va trezi într-un hățiș juridic în care toate cuvintele se dizolvă, iar drepturile reale vor fi sufocate de aluzii fluide.

Poate că ar fi timpul ca și la București, nu doar la Londra, cineva să spună pe șleau: a defini femeia nu înseamnă a exclude pe cineva, ci a recunoaște realitatea.

În fond, nu tot ce zboară e gen. Iar nu tot ce vrea acces la toaletă e femeie.