O scrisoare pierdută de Ciolacu și PSD la… Giurgiu
De mai bine de cinci ani, pe scena politică giurgiuveană se joacă non stop, e drept cu succes, „O scrisoare pierdută” a lui Ion Luca Caragiale. Numai că actorii de azi nu mai sunt eroii din opera lui Cargiale, ci niște amărâți de figuranți înregimentați politic care își dau aere de vedete pentru că PSD i-a trimis la București.
Rolul lui Zaharia Trahanache este pus în scenă de baronul PSD Niculae Bădălău, care după ce a păstorit și călărit ani de zile organizația PSD Giurgiu, partidul l-a recompensat cu o vacanță de nouă ani, adică cu un post de vicepreședinte la Autoritatea de Audit de la Curtea de Conturi a României.
Acest spectacol continuu este jucat de Trahanache-Bădălău împreună cu Tache Farfuridi, adică Marian Mina-„Scheletu”, nimeni altul decât finul său. Și din când în când, apare în rolul rolul lui Nae Cațavencu și liderul PSD Marcel Ciolacu.
Numai că, Trahanache-Bădălău a „prițiput” repede că-i pică mănușă proverbul „decât codaș la oraș mai bine-n satul meu fruntaș”, fapt pentru care, după alegerile locale și parlamentare de anul trecut, unde a jucat la două capete, a început să facă balet între și PSD și Giurgiu.
Pozează că este în scandal cu finu „Scheletu”, dar, în realitate, nașul Bădălău are grijă să-l scoată cât mai în față pe finuțul Mina, că deh… au făcut multe afaceri împreună și ele trebuie să meargă mai departe.
Mai mult, nașul a avut grijă ca finul să apară frumos și deștept pe sticla televizorului și să vorbească de totul și de nimic. Adică cum ar spune Farfuridi: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”.
În timp ce finul Farfuridi e împins în față, nașul Trahanache, simțind că PSD poate reveni la guvernare, visează deja că revine la butoanele organizației PSD Giurgiu, filosofând misterios cu voce tare: „Nu pot să las prezidenţia… să aibă puţintică răbdare”.
Ca piesa lui Caragiale să aibă în continuare succes la Giurgiu, adică cumetria Bădălău-Mina să meargă mai departe și să prostească lumea, a intrat în rol și Cațavencu-Ciolacu. „Ei bine! Ce zice soţietatea noastră? Ce zicem noi?… Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?… Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi… Numai noi să n-avem faliţii noştri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!…”.
Ca atare, cu binecuvântarea lui Ciolacu, cumetria Bădălău-Mina merge în continuare ca unsă că deh… o mână spală pe cealaltă și ambele fața, dar mai ales afacerile nașului Trahanache-Bădălău și ale finului Farfuridi-Mina!
Așadar, ei bine, Caragiale s-a mutat și trăiește la Giurgiu pentru că „în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi!”