Odă – vorbă să fie! – liniştii patriarhale de la ţară…

Care n-aţi plecat, încă, în vacanță de Paște… Ochii şi urechile la mine, că, pe cuvânt, nu zic de două ori. Poate nu v-o trece prin cap să mergeţi la ţară, în liniştea, vorba lui Baniciu, patriarhală de aici.

Eu vin acum şi demontez, pe bune, mitul cu pacea care te cuprinde când eşti la ţară. Fără discuţie, aerul e mai primenit ca la oraş, verde e din belşug, mai ales că, sunt locuri în care bălăriile cresc fluviu, nu gârlă, mănânci, dacă te îngrijeşti să-ţi pui în curte, fructe şi legume fără chimicale. Şi mai sunt, căci vreau să fiu obiectivă, ceva avantaje. Și vorbesc serios.

Dar linişte?!? Nu, linişte nu e! Neam! Acum, eu nu ştiu cum e la… ţara voastră, ca să zic aşa, dar la ţara mea, unde mă afund de bună voie și nesilită de nimeni, nu e strop de linişte. Tot ce mişcă, oameni, animale, păsări, e activ. De zici că a plouat cu energizante peste toţi.

Păi, să vedeţi… Noaptea, în crucea ei, când îţi vine o boare de somn la bord, încep să latre câinii. Toţi! E, din senin, o ceartă generală. Ai mei se râcâie cu cei din vecini, se bagă pe fir şi alţii, din tot satul, hămăiala este generală. Toată câinărimea, ca să zic astfel, e prezentă la dezbaterea de lungă durată.

Probabil că, şi câinii din Giurgiu latră odată cu ăştia. Deși între locul unde sunt și numitul oraș e ceva distanță. Apoi, când ei încheie şedinţa şi zici şi tu să pui geană pe geană, se trezesc şi clopoţesc, de îţi trezesc şi cel din urmă neuron adormit, cocoşii. Cel puţin, ei nu o ţin langa. Pac, pac, dau deşteptarea de câteva ori şi te lasă să mai tragi un pui de somn.

Dar vine aurora şi babele din sat se duc la prăvălie, să cumpere pâine. Acuma, pe cuvânt, pâine e la magazin toată ziua. Dar ele se duc de cu noapte, când nici nu deschide vânzătoarea, ca să nu le-o ia altcineva înainte. Şi, ce să vezi, tainitul de dimineaţă – până vine femeia aia cu cheile – se desfăşoară în faţa casei mele, că stau lângă locul împricinat.

Toată lumea din toată lumea – cred că nu scăpaţi nici voi, deşi nu vă cunosc babele mele – e trecută prin ciur şi prin dârmon. Nurori, cumnaţi, cumetri, vecini, duşmani, binefăcători, mama lu’ tata lu’ Ştefan cel Mare… Nu e nimeni omis! Şi vorbesc tare băbuţele, se agită, ţipă, ca să vadă oricine că le ţine plămânii.

Apoi, încep să vină, unii după alţii, ăia care cumpără şi vând oarece. Întâi, încep să strige ăia cu fierul vechi: „feaaaaaaaaare vechi cumpărăm, feaaaaaaaaaare vechi!”. Pe urmă, vine cel cu cărămida de sobă: „Cărăăăăăăăăămidă de sobă avem…”. Matinali toţi!

Şi zici să mai închizi niţel ochii. Strigă, de se aude până-n Ucraina, o vecină. Să îmi dea pompa de stropit pe care i-am împrumutat-o ieri. Mă duc chiaună, şifonată, cu părul electrocutat la maximum, să iau obiectul. Şi ea zice: „Da’, ce tu dormeai acuma?!?”

Adevărul e că, era bine să fi dormit la 7 şi niţel… M-am întins mult, dar n-am terminat. Brusc, începe să urle, prin vecini, muzica. Adică nu muzică, ce e ea acolo… O behăială. Şi urlă, şi urlă, cât e ziua de mare. Mai târziu, îi mai ţin isonul şi alţi cântăcioşi – aşa se cred ei, talentaţi şi cică behăiturile alea reprezintă muzică, dar ce mă pun io cu gustul omului… – de la altă gospodărie. De nu te mai auzi om cu tovarăş prin curtea ta…

Şi nu e tot. Mai vine şi unul care vinde mere, portocale, struguri, ardei, roşii, castraveţi, banane. Apoi, se aude juma de zi cum dă unul cu goarna că vinde pui. Pui roșii, pui albi, pui pestriți. Pui de carne, pui de ouă. Așa e refrenul, ce să fac…

În peisaj apare şi piranda cu „pantaloni avem, bluze…” şi ce hanțe mai are ea. Alt nene vinde castroane, şi căni și tacâmuri. Unele din opal, altele, nu știu, or fi de ceramică. Din când în când, vin și cei care vând pește proaspăt. Și, desigur, strigă tare pe înregistrare ca să ia maul concurenței.

Mai vreţi? Că eu mai am. Dar v-am plictisit deja cu atâta linişte de la ţară. De aia zic, vedeţi ce faceţi cu zilele astea de vacanță de Paște. În ce peisaj şi LINIŞTE – au, viaţa mea! – vreţi să le petreceţi.

Căci, la ţară, clar sunt multe frumuseți și beneficii, dar linişte de să s-auză musca, nu e! A, da’ n-am spus, muşte sunt… Şi ţânţari. Care încep să învie, acum, că trimite soarele mănuchiuri de sulițe către pământ. Dar linişte, parol, nema!