Pace în Ucraina – Starea actuală a războiului și perspectivele (aprilie 2025)

Războiul declanșat de invazia rusă în Ucraina, la 24 februarie 2022, continuă să domine agenda internațională și să afecteze sever stabilitatea regională și globală. După trei ani de conflict intens, comunitatea internațională a încercat în repetate rânduri să obțină o încetare a ostilităților și să găsească o cale diplomatică spre pace.

Un raport exhaustiv

Acest raport analizează starea actuală a războiului din Ucraina (la zi, 3 aprilie 2025) – situația de pe teren, evoluțiile recente militare, impactul asupra infrastructurii civile, moralul populației și estimările pierderilor umane și materiale.

De asemenea, examinează pe capitole toate eforturile internaționale de pace întreprinse până în prezent, pozițiile și inițiativele actorilor majori implicați (Ucraina, Rusia, SUA, UE, China, ONU, Turcia etc.), precum și contextul regional extins (Europa, Republica Moldova, Belarus, Turcia, China, SUA).

În final, raportul prezintă proiecții realiste ale posibilelor scenarii pentru următoarele 12–18 luni – de la scenarii de pace sau conflict înghețat până la escaladări militare, intervenții externe ori colaps regional – evaluând modul în care dinamica actuală ar putea evolua într-un viitor apropiat.

Starea actuală a războiului în Ucraina

Situația militară pe teren

Conflictul din Ucraina a intrat în al patrulea an, iar frontul se întinde de-a lungul estului și sudului țării. În prezent, forțele ruse controlează aproximativ 19% din teritoriul Ucrainei (inclusiv Crimeea și părți din Donbas ocupate încă din 2014). Această proporție a scăzut față de primele luni ale invaziei, când trupele ruse ajunseseră să ocupe aproape o treime din țară. Armata ucraineană, beneficiind de sprijin occidental, a reușit pe parcursul anului 2022 să elibereze aproximativ jumătate din teritoriile cucerite inițial de Rusia – obținând victorii importante la nord de Kiev, în regiunea Harkov (contraofensiva rapidă din septembrie 2022) și în sud, la Herson (eliberat în noiembrie 2022). Totuși, alte zone cheie precum Mariupol, Melitopol, Mariinka sau Severodonețk au rămas sub ocupație rusă, iar orașe ca Bahmut sau Soledar au fost practic distruse în lupte îndelungate.

În 2023, războiul s-a transformat într-un conflict de uzură pe tranșee, cu linii relativ stabile și avansuri teritoriale lente. Ucraina a lansat o contraofensivă majoră în vara lui 2023, concentrată în sud (în direcția Zaporijjea-Melitopol și pe frontul din regiunea Donețk). Deși a obținut unele succese punctuale – străpungând parțial primele linii defensive rusești lângă localități precum Robotine și recucerind câteva așezări – armata ucraineană nu a reușit un progres strategic decisiv până la sfârșitul anului. Fortificațiile dense ale rușilor, câmpurile minate extinse și superioritatea artileriei inamice au încetinit înaintarea. În paralel, forțele ruse au trecut ele însele la ofensivă limitată pe anumite sectoare în toamna lui 2024, încercând să recucerească teren pierdut în regiunea Harkov (zona Kupiansk) și să încercuiască pozițiile ucrainene fortificate de lângă Avdiivka (în Donbas). Aceste atacuri rusești au avut un cost ridicat și au dus la pierderi grele, reușind doar mici câștiguri teritoriale.

La începutul lui 2025, situația de pe front rămâne tensionată dar relativ statică. În luna martie 2025, trupele ruse au reușit să avanseze doar circa 200-250 de kilometri pătrați pe toată lungimea liniei de contact – marcând a patra lună consecutivă de încetinire a ritmului ofensivei lor. Practic, aceste câștiguri teritoriale minore reprezintă cel mai mic avans lunar rusesc de la începutul noii ofensive declanșate în vara 2024. Președintele Vladimir Putin susține însă public că armata sa deține „inițiativa strategică” pe front și și-a exprimat încrederea că forțele ruse pot „sfărâma” rezistența ucraineană în curând. În contrast, realitatea din teren indică o armată ucraineană încă robustă și departe de colaps: liniile defensive ale Ucrainei s-au consolidat considerabil în ultimele luni, iar încercările de străpungere ale rușilor nu au obținut vreun rezultat major. Deși Rusia menține o superioritate cantitativă în armament și mobilizează continuu recruți, fiecare kilometru de teren câștigat îi costă scump în vieți omenești și echipamente distruse, fără ca vreun oraș important să fi fost cucerit recent.

Comandanții ucraineni rămân vigilenți, conștienți că relativele succese defensive din iarna trecută pot fi urmate de noi ofensive rusești pe scară largă. Serviciile de informații de la Kiev avertizează că Moscova pregătește o nouă campanie ofensivă majoră, posibil sincronizată cu lunile de vară din 2025, care s-ar putea prelungi până spre sfârșitul anului. Scopul acesteia ar fi ca Rusia să-și întărească poziția pe front înainte de orice potențiale negocieri de pace, încercând să cucerească teritoriu suplimentar pentru a avea o „monedă de schimb”. Pe de altă parte, Ucraina își reface în prezent stocurile de armament și așteaptă noi livrări de tehnică occidentală modernă (inclusiv tancuri și vehicule de luptă recent promise, sisteme antiaeriene și poate avioane de luptă pe termen mediu), pregătindu-se atât pentru a rezista următoarei ofensive ruse, cât și pentru a explora oportunități de contraatac acolo unde apărarea inamicului ar slăbi.

Impactul asupra populației și infrastructurii civile

Războiul din Ucraina a provocat o criză umanitară și distrugeri masive ale infrastructurii civile. Milioane de cetățeni ucraineni au fost forțați să-și părăsească locuințele: aproximativ 5–6 milioane de oameni trăiesc în prezent ca refugiați în alte țări europene, iar alți circa 4 milioane sunt strămutați intern în zone mai sigure din vestul Ucrainei. Comunitatea internațională a oferit sprijin considerabil pentru a ajuta aceste populații, însă pe măsură ce anii trec, integrarea refugiaților și efortul umanitar devin tot mai dificile, iar „oboseala” față de criză se resimte în unele state vecine.

În interiorul Ucrainei, viața civilă este profund afectată de distrugerea infrastructurii critice. Rusia a dus o campanie sistematică de bombardamente asupra țintelor energetice ucrainene – centrale electrice, stații de transformare, rețeaua de distribuție – începând din toamna anului 2022 și reluată periodic în iarna 2023–2024. Aceste lovituri au vizat să lase orașele ucrainene în beznă și frig, încercând să demoralizeze populația și să pună presiune pe conducerea de la Kiev. Efectele au fost severe: pene masive de curent și întreruperi ale încălzirii pe timpul iernii, restricții la apă caldă și iluminat public, dificultăți în alimentarea cu apă potabilă în unele localități. Cu toate acestea, ucrainenii au demonstrat o reziliență remarcabilă – echipele de intervenție au reparat rețelele electrice în timp record după fiecare val de atacuri, iar ajutorul occidental (generatoare, componente de rețea) a contribuit la menținerea funcționării sistemului energetic în limite acceptabile. În prezent, după lunile de iarnă, alimentarea cu electricitate a fost în mare măsură restabilită, deși infrastructura rămâne vulnerabilă.

Pe lângă rețeaua energetică, numeroase alte elemente ale infrastructurii civile au suferit distrugeri colosale. Transporturile feroviare și rutiere în est și sud au fost grav afectate – poduri aruncate în aer, gări bombardate, șosele pline de cratere. Spitale, școli, blocuri de locuințe și centre comerciale au fost lovite în atacuri aeriene sau de artilerie, uneori deliberat. Orașe întregi au fost devastate de lupte: Mariupolul, port strategic la Marea Azov, a fost practic ras de pe fața pământului în asediul rusesc din 2022; Bahmut, oraș din Donbas disputat aproape un an, este transformat în ruine fumegânde; Volnovaha, Lisichansk, Popasna și alte așezări din zonele de confruntare au suferit aceeași soartă. Reconstrucția pare un vis îndepărtat atât timp cât conflictul continuă, însă autoritățile ucrainene încearcă să repare gradual infrastructura esențială în regiunile eliberate sau departe de front, cu sprijin financiar din partea UE și a altor parteneri.

Moralul populației ucrainene rămâne în general ridicat în ciuda dificultăților. Societatea a arătat o unitate puternică și hotărârea de a-și apăra țara, alimentată de indignarea față de agresiune și de ororile comise de ocupanți. Bombardamentele rusești asupra țintelor civile – de la masacrele de la Bucea și Irpin în primele luni, până la loviturile cu rachete asupra blocurilor de apartamente, gării din Kramatorsk sau teatrului din Mariupol unde se adăposteau civili – au întărit rezistența morală a ucrainenilor, convinși că luptă pentru supraviețuirea națiunii lor. În același timp, oboseala războiului începe să se resimtă: milioane de familii despărțite, pierderi de vieți omenești aproape în fiecare comunitate, stresul zilnic al sirenelor antiaeriene și incertitudinea viitorului pun la grea încercare psihicul colectiv. Cu toate acestea, sondajele de opinie în Ucraina continuă să arate o majoritate covârșitoare în favoarea continuării rezistenței și împotriva oricăror concesii teritoriale majore către agresor.

De cealaltă parte, moralul populației ruse este mai dificil de evaluat într-un mediu autoritar, însă există indicii de apatie și îngrijorare crescândă. Kremlinul a impus un regim de cenzură și propagandă care prezintă războiul drept o luptă existențială împotriva Occidentului, reușind până acum să mențină un anumit nivel de susținere publică pentru „operațiunea militară specială”. Totuși, mobilizarea a zeci de mii de rezerviști în toamna lui 2022 și apoi în valuri ulterioare a provocat temeri și nemulțumiri latent în societate. Sute de mii de bărbați ruși au fugit peste hotare ca să evite înrolarea, iar veștile despre numărul mare de soldați ruși uciși pe front se strecoară treptat în conștiința publică. Proteste deschise față de război sunt extrem de rare și reprimate prompt, dar moralul trupelor de pe front pare scăzut conform interceptărilor și relatărilor – soldați epuizați, slab echipați, mulți neînțelegând scopul luptei. Rusia se bazează însă pe avantajul masei: are resurse umane și materiale mai mari de aruncat în luptă, iar regimul Putin nu dă semne că ar renunța, indiferent de nemulțumirea populară, atâta timp cât nu se confruntă cu o opoziție internă periculoasă.

Pierderi umane și materiale estimate

Costul uman al războiului din Ucraina este devastator. Deși cifrele exacte sunt informații strict păzite de ambele părți, estimările agențiilor occidentale și ale experților independenți indică pierderi uriașe de vieți omenești și răniți, fără precedent în Europa postbelică. Armata rusă ar fi suferit, conform unor rapoarte recente, peste 200.000 de militari uciși în acțiune și un număr total de victime (morți și răniți) care depășește 700.000 de persoane de la începutul invaziei. Aceste cifre includ probabil și pe cei grav răniți sau dispăruți în luptă. De partea cealaltă, forțele armate ale Ucrainei au înregistrat și ele pierderi grele – estimările occidentale sugerează peste 100.000 de soldați uciși și câteva sute de mii răniți sau incapaci tați de a mai lupta. Ambele armate au suferit pierderi mult mai mari decât s-ar fi anticipat inițial, datorită intensității și duratei conflictului.

Victimele civile continuă să se acumuleze pe măsură ce ostilitățile se prelungesc. Națiunile Unite confirmă peste 12.000 de civili uciși și zeci de mii răniți în incidente documentate (bombardamente, execuții, mine antipersonal etc.), însă avertizează că bilanțul real este cu mult mai mare, multe decese nefiind raportate oficial din zonele ocupate sau intens bombardate. Tragedii precum atacul cu rachete asupra gării din Kramatorsk (zeci de refugiați uciși), distrugerea barajului de la Nova Kahovka în iunie 2023 (care a provocat inundații catastrofale și victime de ambele maluri ale Niprului) sau loviturile repetate asupra cartierelor civile din Harkov, Nikolaev, Kiev și alte orașe au sporit numărul de morți necombatanți și au semănat teroare în rândul populației. Multe localități eliberate de sub ocupație au scos la iveală gropi comune și dovezi de masacre (Bucea rămâne emblematică, dar și în Izium, Mariupol și alte locuri au fost raportate atrocități), alimentând acuze de crime de război la adresa trupelor ruse.

Din punct de vedere al pierderilor materiale militare, conflictul a epuizat stocuri masive de armament și a distrus mii de vehicule și echipamente. Surse de monitorizare independente au documentat vizual pierderea a peste 2.000 de tancuri și vehicule blindate rusești și aproape tot atâtea ucrainene, de la începutul invaziei – deși numărul real este probabil mai mare. Rusia a pierdut de asemenea sute de piese de artilerie, camioane, sisteme antiaeriene și aeronave (inclusiv peste 70 de avioane și zeci de elicoptere), în timp ce Ucraina a pierdut o parte din aviația sa și o bună parte din tehnica de luptă moștenită din era sovietică. Cu ajutorul occidental, Kievul a reușit însă să înlocuiască o parte din echipamentele distruse cu unele moderne – de exemplu, au intrat în luptă tancuri occidentale (model Leopard, Challenger), transportoare americane Bradley și Stryker, sisteme HIMARS și Patriot etc. În schimb, Rusia și-a scos din depozite armament mai vechi (tancuri din anii ’60-’70 recondiționate) și a început să producă în regim accelerat muniție și rachete, adaptându-și economia la condiții de război prelungit.

Pierderile materiale nu se limitează la echipamente militare. Economia Ucrainei a suferit contracții dramatice: PIB-ul a scăzut cu aproximativ 30% în 2022, iar în 2023 economia a supraviețuit doar grație injecțiilor financiare externe și adaptării remarcabile a unor sectoare. Zeci de mii de clădiri au fost distruse sau avariate, mii de kilometri de drumuri și căi ferate necesită reparații, iar pagubele totale de infrastructură sunt estimate la sute de miliarde de dolari. În zonele ocupate, Rusia a preluat sau distrus o serie de active economice (uzine metalurgice precum combinatul Azovstal din Mariupol, centre industriale din Donețk și Lugansk, terenuri agricole fertile în sud). De asemenea, blocarea porturilor ucrainene de la Marea Neagră pentru o bună perioadă a paralizat exporturile de cereale, afectând grav unul dintre pilonii economiei ucrainene și contribuind la creșterea prețurilor alimentelor pe plan global. Abia după acordul intermediat de ONU și Turcia din 2022 (Inițiativa pentru cereale la Marea Neagră) s-a reluat parțial exportul de grâne, însă acel acord a fost suspendat în 2023 când Rusia a refuzat prelungirea lui, reluând amenințările la adresa transporturilor maritime.

În ansamblu, bilanțul de până acum al războiului este înfiorător: sute de mii de morți și răniți, milioane de vieți date peste cap, orașe devastate și o întreagă ordine de securitate europeană zguduită. Această realitate sumbră constituie fundalul pe care se desfășoară eforturile diplomatice de a pune capăt conflictului – o cursă contracronometru pentru a opri baia de sânge și distrugerile înainte ca acestea să escaladeze și mai mult.

Eforturile internaționale pentru încheierea păcii în Ucraina

De la începutul invaziei, comunitatea internațională a depus numeroase eforturi – unele coordonate, altele paralele – pentru a media o încetare a războiului și a facilita un acord de pace între Ucraina și Rusia. Aceste încercări au variat de la negocieri directe între părțile aflate în conflict, la inițiative diplomatice ale marilor puteri, demersuri ale organizațiilor internaționale și propuneri de pace venite din diverse capitale. Mai jos sunt analizate pozițiile oficiale și informale ale actorilor majori implicați în procesul de pace, precum și principalele inițiative diplomatice (reușite sau eșuate) din ultimii trei ani.

Poziția Ucrainei și inițiativele Kievului

Conducerea ucraineană, în frunte cu președintele Volodimir Zelenski, a adoptat încă de la debutul invaziei o poziție fermă: obiectivul declarat este restabilirea integrității teritoriale a țării în granițele recunoscute internațional (inclusiv Crimeea) și asigurarea unei păci durabile prin eliminarea amenințării ruse. În primele săptămâni ale conflictului, totuși, Kievul a fost dispus să negocieze cu Moscova anumite compromisuri, în speranța de a opri înaintarea rapidă a trupelor ruse. Astfel, la sfârșitul lunii februarie și în luna martie 2022, delegații ucrainene și ruse s-au întâlnit de mai multe ori (inițial la frontiera cu Belarus, apoi în Turcia la Istanbul) pentru tratative de încetare a focului. Ucraina s-a arătat atunci dispusă să discute statutul de neutralitate (renunțarea la aspirația de aderare la NATO) și să ofere garanții că nu va găzdui baze militare străine, cerând în schimb garanții de securitate de la marile puteri. De asemenea, se părea că se contura un posibil aranjament privind retragerea trupelor ruse la pozițiile pre-invazie (dinainte de 24 februarie 2022), cu o perioadă de discuții ulterioare despre viitorul regiunilor separatiste din Donbas și al Crimeei. Totuși, aceste negocieri preliminare nu au dus la un rezultat final. În aprilie 2022, după revelarea atrocităților de la Bucea și alte localități, conducerea ucraineană a înăsprit tonul, excluzând public varianta unor concesii teritoriale majore. Discuțiile directe cu Rusia au fost întrerupte complet în luna mai 2022, pe măsură ce devenea clar că Moscova nu era dispusă să se retragă, ci dimpotrivă își intensifica ofensiva în Donbas.

Ulterior, poziția oficială a Ucrainei a evoluat către intransigență totală față de agresor: Zelenski a declarat că nu va negocia personal cu Vladimir Putin (după ce acesta a proclamat anexarea a încă patru regiuni ucrainene în septembrie 2022) și a cerut constant ca orice discuție de pace să aibă la bază suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.

În noiembrie 2022, Zelenski a prezentat un Plan de pace în 10 puncte, cunoscut drept „formula de pace” a Ucrainei. Acest plan prevede:

securitatea nucleară (inclusiv retragerea forțelor ruse de la centrala Zaporojie),

securitatea alimentară (relansarea exporturilor ucrainene),

securitatea energetică (protejarea infrastructurii de electricitate),

eliberarea tuturor prizonierilor și deportaților,

restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei,

retragerea trupelor ruse și încetarea ostilităților,

justiție – adică un tribunal pentru crime de război,

prevenirea ecocidului – protecția mediului afectat de război,

garanții de securitate pentru Ucraina pe viitor, și

confirmarea încheierii războiului printr-un tratat formal.

Acest decalog reflectă cerințele maximale ale Kievului și a fost susținut de aliații occidentali în principiu, deși unele puncte (precum retragerea totală a Rusiei și tribunalul pentru liderii ruși) sunt respinse categoric de Moscova.

De-a lungul anilor 2023-2024, Ucraina a făcut eforturi diplomatice intense pentru a obține sprijin internațional în favoarea formulei sale de pace. Au fost organizate reuniuni cu reprezentanți ai zecilor de țări (inclusiv state din Asia, Africa, America Latină) – notabil un summit diplomatic la Jeddah, în Arabia Saudită, în august 2023, unde s-au discutat principiile de bază ale păcii, chiar dacă Rusia nu a fost invitată.

Kievul mizează pe izolarea diplomatică a Moscovei și pe presiunea comunității internaționale pentru a-l forța pe Putin să accepte condițiile ucrainene. În același timp, Ucraina a menținut constant canalul diplomatic deschis pentru subiecte punctuale: schimburi de prizonieri de război (numeroase rotații de prizonieri au avut loc cu mediere turcă sau saudită), evacuarea civililor din zonele de luptă (cum ar fi coridoarele umanitare din Mariupol în 2022, facilitate de ONU și Crucea Roșie) sau acordul privind exportul de cereale pe Marea Neagră.

Pe măsură ce războiul a intrat în al treilea an, retorica Kievului s-a nuanțat ușor sub influența aliaților occidentali. Conducerea ucraineană afirmă în continuare că nu va ceda teritorii, dar în ultimele luni a arătat disponibilitate pentru măsuri intermediare de dezescaladare.

În mod semnificativ, Zelenski a anunțat că Ucraina este pregătită să accepte un armistițiu general necondiționat – adică o încetare a focului fără impunerea prealabilă a condițiilor politice – cu scopul de a opri vărsarea de sânge și de a crea spațiu pentru negocieri ulterioare.

Această schimbare vine și pe fondul asigurărilor oferite Ucrainei că securitatea sa ar putea fi garantată de parteneri externi în eventualitatea unui armistițiu (un fel de „tratat de garanții” de tipul mini-NATO).

Astfel, poziția neoficială a Kievului pare să fie următoarea: un armistițiu temporar ar fi acceptabil ca prim pas (fără ca Ucraina să renunțe la pretențiile sale teritoriale, dar convenind să le discute diplomatic și nu pe câmpul de luptă), însă un acord de pace final va trebui să includă obligatoriu retragerea ocupantului rus din teritoriile ucrainene.

Practic, Ucraina se arată dispusă să înghețe conflictul temporar pentru a opri distrugerile și pentru a-și reconstrui forțele, însă nu este pregătită să legitimeze cuceririle teritoriale ale Rusiei într-un tratat internațional.

Poziția Rusiei și condițiile impuse de Moscova

Federația Rusă, în calitate de agresor, a fluctuat între retorica beligerantă și afirmații declarative că ar fi „pregătită de negocieri”. În realitate, poziția oficială a Moscovei s-a cristalizat în jurul unor pretenții care echivalează cu capitularea Ucrainei.

Kremlinul a insistat repetat că orice acord de pace trebuie să recunoască „noile realități de pe teren” – prin care înțelege suveranitatea rusă asupra Crimeei (anexată în 2014) și a regiunilor Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson (anexate formal de Rusia în septembrie 2022, deși ocuparea lor este parțială).

Altfel spus, condiția de bază cerută de Putin este acceptarea pierderilor teritoriale de către Ucraina. În plus, Rusia a cerut „demilitarizarea și denazificarea” Ucrainei – termeni vagi care, conform discursului rusesc, implică reducerea semnificativă a forțelor armate ucrainene, renunțarea la cooperarea militară cu NATO și schimbarea orientării politice a Kievului într-una favorabilă Moscovei.

Practic, înainte de a lua în calcul o pace, Putin a dorit garanții că Ucraina nu va mai reprezenta o amenințare strategică pentru Rusia și că influența occidentală asupra țării va fi eliminată.

La începutul invaziei, în martie 2022, negociatorii ruși au pretins ca Ucraina să accepte statut neutru (fără aderare la NATO, consfințit prin constituție), să recunoască suveranitatea Rusiei asupra Crimeei și independența autoproclamată a „republicilor populare” Donețk și Lugansk, precum și să se angajeze într-un proces de „demilitarizare”.

Ulterior, odată cu extinderea apetitului teritorial al Rusiei (anexările din septembrie 2022), pretențiile au crescut: Moscova a declarat că cele patru regiuni ucrainene anexate îi aparțin „pe veci” și că nu va accepta discuții care să pună în cauză acest fapt.

Totodată, Rusia a încercat să impună un ultimatum informal: Ucraina să înceteze ostilitățile și să depună armele, altminteri războiul va continua „până la victorie”. În linii mari, poziția rusească a fost maximalistă și inflexibilă, mizând pe obținerea de avantaje militare care apoi să fie formalizate diplomatic.

Cu toate acestea, Rusia a menținut o retorică de relații publice conform căreia ar fi deschisă la dialog. Oficialii ruși (inclusiv ministrul de externe Serghei Lavrov) au declarat în repetate rânduri că „Rusia este gata să negocieze oricând, cu condiția ca Ucraina să dea dovadă de realism și să accepte cererile noastre legitime”.

Evident, definiția „realismului” pentru Kremlin înseamnă acceptarea condițiilor amintite mai sus. Moscova a încercat să-și proiecteze imaginea de parte rezonabilă prin gesturi precum anunțarea unor încetări ale focului unilaterale pe durate scurte – de exemplu, un „armistițiu” de 36 de ore în jurul Crăciunului ortodox (ianuarie 2023) –, însă astfel de oferte au fost percepute de Kiev și de Occident drept stratageme de respiro și au fost respinse.

În 2023 și începutul lui 2024, conducerea rusă a căutat să tragă de timp și să „înghețe” conflictul în avantaj propriu. Observatorii notează că Putin ar prefera o pauză operațională care să consolideze cuceririle actuale – practic un conflict înghețat, similar cu situația Peninsulei Coreene după armistițiul din 1953, în care Rusia să păstreze controlul asupra teritoriilor ocupate, iar Ucraina să rămână într-o stare de vulnerabilitate și de facto fragmentată.

O astfel de pauză i-ar permite Rusiei să se reînarmeze și să integreze teritoriile ocupate, lăsând Ucraina și Occidentul să decidă dacă acceptă status quo-ul sau reiau conflictul mai târziu. Până în prezent însă, Ucraina a refuzat o asemenea perspectivă, iar aliații occidentali nu au recunoscut anexările, deci Kremlinul nu a obținut legitimarea diplomatică dorită.

Un alt element al poziției informale a Rusiei este miza timpului și a efortului de uzură: Putin pariază că sprijinul occidental pentru Ucraina se va eroda în timp, fie din oboseală economică, fie din schimbări politice în capitalele occidentale.

Prin urmare, Moscova a alternat perioadele de intensificare militară cu perioade în care a simulat interesul pentru discuții, tactică menită să prelungească conflictul până la un moment mai favorabil pentru Rusia. În toamna lui 2023, de exemplu, Putin vorbea despre ideea unei „pauze umanitare” sau a unor discuții „fără precondiții” – dar chiar și atunci sublinia că ucrainenii trebuie să accepte „realitatea teritorială”.

Această strategie de a oferi un “da, dar…” la propunerile de pace a continuat și în 2024: Rusia primește emisari și planuri de pace din diverse țări (China, Africa de Sud, Vatican etc.), le ascultă și apoi repetă că propunerile sunt interesante dar orice soluție trebuie să includă recunoașterea anexărilor.

Până la începutul lui 2025, Rusia nu a prezentat un plan de pace concret în formulă scrisă – s-a limitat la a reacționa la inițiativele altora. O evoluție notabilă a survenit după schimbarea administrației de la Washington (revenirea lui Donald Trump).

Confruntată cu presiuni crescute pentru un armistițiu (vezi secțiunea despre SUA), Moscova a arătat unele semne de flexibilitate tactică. În martie 2025, președintele Putin a răspuns la ideea unui armistițiu temporar de 30 de zile propus de SUA cu un aparent „da, dar” – a condiționat acceptarea pauzei de luptă de o listă de cerințe, precum: oprirea totală a aprovizionării cu arme occidentale pentru Ucraina pe durata armistițiului, garanții că Ucraina nu va folosi perioada de respiro pentru a se regrupa și reînarma, și menținerea trupelor ruse în pozițiile actuale fără retragere.

Cu alte cuvinte, Rusia ar fi de acord să „înghețe” frontul provizoriu doar dacă asta nu îi periclitează câștigurile și dacă Ucraina ar fi constrânsă militar în acel interval. Aceste condiții au fost catalogate de Kiev drept inacceptabile, iar discuțiile au rămas în impas.

Pe plan diplomatic, Rusia a încercat să se folosească de aliații sau partenerii săi pentru a-și promova punctele de vedere. De exemplu, Belarus (stat satelit al Moscovei) a propus în repetate rânduri un armistițiu necondiționat – în realitate, „necondiționat” însemnând fără ca Rusia să se retragă, deci fix formula convenabilă Kremlinului.

De asemenea, Rusia a organizat la ONU și în alte foruri internaționale evenimente pentru a acuza Ucraina și Occidentul că sabotează pacea, încercând să acrediteze ideea că ea, Rusia, ar fi cea rațională și dornică de negocieri, dar că Kievul „nu vrea pacea”. Până acum, aceste eforturi propagandistice nu au convins majoritatea statelor, dat fiind că acțiunile militare ruse contrazic retorica.

Totuși, un segment al opiniei publice internaționale – mai ales în țări din Sudul global – este receptiv la narativele Moscovei, considerând conflictul ca pe o confruntare între Rusia și NATO, și cerând deopotrivă ambelor părți să se așeze la masa tratativelor.

Rolul Statelor Unite ale Americii

Statele Unite au fost și rămân actorul extern cel mai influent în conflictul din Ucraina, atât prin sprijinul militar și financiar masiv acordat Kievului, cât și prin puterea diplomatică și economică exercitată asupra Rusiei. Prin urmare, poziția și acțiunile Washingtonului sunt determinante pentru perspectivele de pace. De la izbucnirea războiului și până la începutul anului 2025, politica americană față de conflict a cunoscut o schimbare semnificativă, corelată și cu tranziția de la administrația Biden la administrația Trump.

În perioada 2022-2024 (administrația Biden), SUA au avut o abordare clară: sprijin necondiționat pentru suveranitatea Ucrainei și nicio negocieri directă cu Rusia în numele ucrainenilor fără acordul Kievului. Președintele Joe Biden a fost un avocat ferm al unității occidentale împotriva agresiunii ruse, reușind să alinieze NATO și UE la un regim de sancțiuni dure contra Moscovei și la un program substanțial de asistență pentru Ucraina. Washingtonul a canalizat peste 50 de miliarde de dolari în ajutor militar către forțele ucrainene, furnizând armament avansat care a schimbat dinamica pe teren (sisteme HIMARS, artilerie performantă, muniție inteligentă etc.). Totodată, SUA au sprijinit financiar bugetul Ucrainei pentru ca economia acesteia să nu se prăbușească sub povara războiului.

Pe plan diplomatic, administrația Biden a susținut public poziția Zelenski conform căreia Rusia trebuie să se retragă și să respecte granițele recunoscute, ca punct de plecare pentru pace. SUA au votat rezoluțiile ONU care condamnau invazia și au refuzat să recunoască anexările rusești. De asemenea, au fost implicate indirect în inițiative precum acordul pentru cereale (prin influența asupra Ucrainei și cooperarea cu Turcia și ONU). Însă Washingtonul nu a angajat negocieri directe cu Moscova privind un eventual compromis teritorial sau un armistițiu, considerând că acest drept aparține exclusiv Ucrainei. În culise, totuși, comunicarea SUA-Rusia nu a fost complet întreruptă: au existat contacte discrete între oficiali (de exemplu, șeful CIA, William Burns, a avut întâlniri cu omologi ruși în 2022 și 2023, inițial pentru avertizări privind folosirea armelor nucleare, ulterior pentru discuții despre stabilitatea strategică). Dar acestea nu s-au concretizat într-un proces formal de negociere a păcii.

Poziția administrației Biden putea fi rezumată astfel: „Vom ajuta Ucraina să fie cât mai bine poziționată pe teren, iar când (și dacă) va veni momentul negocierilor, Ucraina va decide termenii, cu sprijinul nostru”. Practic, strategia a fost să se slăbească Rusia militar și economic, în speranța că înfrângerile de pe front sau costurile devin atât de mari încât Putin va fi forțat la concesii. Până la sfârșitul lui 2024 însă, deși Ucraina a rezistat eroic și a recuperat unele teritorii, războiul intrase într-un impas sângeros, iar Rusia nu dădea semne că cedează. În Occident, începuseră să apară voci (mai ales în SUA, odată cu apropierea alegerilor) care cereau o strategie de ieșire și nu o „etichetă albă” pentru Kiev în definirea obiectivelor de război.

În 2025 (administrația Trump), odată cu instalarea noii administrații la Washington, accentul politicii americane s-a schimbat vizibil către o prioritate: încheierea cât mai rapidă a conflictului, chiar dacă asta ar putea implica presiuni asupra ambelor părți să accepte un compromis. Donald Trump revenise pe scena internațională promițând electoratului american că va „negocia pacea în 24 de ore” și că nu va mai permite ca SUA să finanțeze la nesfârșit un război îndepărtat. Deși retorica de campanie era exagerată, primele luni ale președinției Trump au confirmat o abordare mai tranzacțională și impacientă față de conflict.

Administratia Trump a numit un emisar special pentru Ucraina (în persoana diplomatului Steve Witkoff), însărcinat direct cu explorarea canalelor de negocieri cu Moscova și Kievul. Casa Albă a înaintat – mai întâi pe canale confidențiale, apoi și public – propuneri pentru un armistițiu temporar ca măsură de construire a încrederii. Concret, în februarie 2025, Washingtonul a sugerat un armistițiu de 30 de zile pe întreg frontul, în care ambele părți să își oprească ofensiva și să înghețe pozițiile, permițând inițierea discuțiilor de pace. Ucraina a acceptat în principiu ideea (văzând-o ca pe un răgaz binevenit, cu condiția ca Rusia să nu profite pentru a se replia), însă Rusia, după cum s-a menționat, a răspuns cu tergiversări și condiții suplimentare. Trump, nemulțumit de reacția lui Putin, a arătat primele semne de frustrare: el a lăsat să se înțeleagă că sprijinul occidental (inclusiv sancțiunile) ar putea fi extins dacă Kremlinul nu cooperează. Surprinzător pentru unii, la presiunea Congresului, administrația Trump a susținut un proiect bipartizan care amenință Rusia cu sancțiuni secundare extrem de dure (contra oricărei țări care cumpără energie de la Rusia) dacă Moscova continuă să refuze negocieri „cu bună credință”. Mesajul transmis public de Washington a devenit: „Rusia este agresorul și trebuie forțată să se așeze la masa păcii; dacă nu, îi vom tăia sursele de finanțare”. În paralel, este evident că și asupra Kievului se fac unele presiuni: Zelenski a fost îndemnat să-și declare disponibilitatea pentru un armistițiu fără condiții (ceea ce a făcut) și să discute eventuale aranjamente de securitate alternative la aderarea imediată la NATO.

Astfel, SUA sub Trump încearcă un joc de echilibru: pe de o parte presiune sporită pe Rusia (amenințarea escaladării sancțiunilor, oferirea de stimulente dacă cooperează – poate promisiuni vagi că anumite sancțiuni ar putea fi ridicate în caz de acord de pace), pe de altă parte îndemnuri la realism către Ucraina (să accepte un armistițiu acum, să fie deschisă la discuții despre statutul teritoriilor, eventual sub auspiciile unor referendumuri viitoare sau zone demilitarizate). Washingtonul nu și-a retras sprijinul militar pentru Kiev până acum – livrările de armament continuă, deși accentul retoric a trecut de la „victoria Ucrainei” la „încheierea războiului”. Statele Unite par dispuse să garanteze un aranjament de securitate post-conflict, eventual printr-o „coaliție a voluntarilor” (aliați SUA care să trimită forțe de menținere a păcii sau să ofere umbrela nucleară), dacă asta convinge Ucraina să semneze un acord.

Un moment notabil este inițiativa de încetare a focului limitată la infrastructura energetică: în martie 2025, sub egida SUA, Ucraina și Rusia au convenit în principiu asupra unui moratoriu privind atacarea infrastructurii critice de energie. Ideea a fost promovată de Washington ca un gest umanitar și un prim pas către un armistițiu general. S-a agreat că niciuna dintre părți nu va mai lansa lovituri cu rachete sau drone asupra centralelor electrice și rețelelor energetice ale celeilalte. Din păcate, acordul a fost ambiguu, iar Rusia a profitat de lacune – a continuat bombardamentele cu artilerie (cu bătaie mai scurtă) asupra instalațiilor din apropierea frontului, lăsând zeci de mii de ucraineni fără curent (cum s-a întâmplat la Herson). Aceste încălcări au fost denunțate de Zelenski, care a cerut SUA să sancționeze Rusia pentru nerespectarea „spiritului armistițiului aerian”. Trump a reacționat declarând că astfel de acțiuni subminează încrederea și că intenția sa de a folosi armistițiul energetic drept măsură de creștere a încrederii reciproce este zădărnicită de Moscova. Semnalul clar este că Washingtonul încearcă să aducă Rusia la masa negocierilor printr-o combinație de amenințări și promisiuni, iar modul în care Putin reacționează va influența enorm evoluțiile viitoare.

În concluzie, Statele Unite joacă un rol cheie: au fost garantul sprijinului pentru Ucraina, dar acum au devenit și principalul motor al eforturilor de mediere. Poziția oficială rămâne că Ucraina își va decide viitorul, însă practic America încearcă să modeleze condițiile contextuale pentru ca un compromis să devină posibil. Aliații europeni urmăresc îndeaproape aceste mișcări și își calibrează la rândul lor politicile, având de gestionat atât relația cu Washingtonul, cât și solidaritatea cu Kievul.

Implicarea Uniunii Europene și a aliaților europeni

Uniunea Europeană s-a aflat, alături de SUA, în avangarda sprijinului pentru Ucraina și a presiunilor asupra Rusiei. Războiul a avut un efect de coeziune fără precedent în interiorul UE pe dimensiunea politicii externe: statele membre, în mod tradițional divizate pe subiecte majore, au reușit să cadă de acord asupra unor pachete succesive de sancțiuni împotriva Rusiei și asupra acordării statutului de țară candidată la UE Ucrainei (și Republicii Moldova) încă din iunie 2022, ca semnal politic puternic.

Poziția oficială a UE a reflectat principiile dreptului internațional: condamnarea agresiunii ruse, nerecunoașterea anexărilor teritoriale și susținerea independenței și integrității teritoriale a Ucrainei. Instituțiile UE – Comisia, Consiliul, Parlamentul European – au emis declarații ferme în acest sens și au cerut Rusiei să oprească ostilitățile imediat și necondiționat. În același timp, la fel ca SUA, Uniunea Europeană a subliniat că „nu va fi nimic decis despre Ucraina fără Ucraina”. Cu alte cuvinte, Bruxelles-ul nu a încercat să forțeze Kievul să accepte un plan de pace, ci s-a raliat obiectivelor ucrainene, sprijinindu-l pe Zelenski în demersurile sale diplomatice (UE a sprijinit de exemplu promovarea formulei de pace în 10 puncte și a încurajat țări terțe să se alăture discuțiilor pe marginea acestui plan).

La nivelul statelor membre, cele mai mari puteri europene – Germania și Franța – au jucat un rol important în diplomația legată de conflict, deși nu întotdeauna cu rezultate tangibile. La începutul crizei, Parisul și Berlinul au încercat să valorifice relațiile lor cu Moscova pentru a preveni războiul sau a-l opri rapid. Președintele francez Emmanuel Macron a avut numeroase convorbiri telefonice cu Putin atât înainte cât și după invazie, încercând să-l convingă să accepte un armistițiu și purtând discuții despre „arhitectura de securitate europeană” menite să ofere Rusiei garanții (Macron a fost criticat uneori pentru insistența de a oferi lui Putin „o portiță de ieșire” și pentru afirmația că „Rusia nu trebuie umilită”). Cancelarul german Olaf Scholz, deși mai reticent, a menținut și el contacte periodice cu Putin, cerând retragerea trupelor ruse. Aceste eforturi nu au avut succes substanțial – Putin nu a dat curs niciunui apel la moderație din partea liderilor europeni. Totuși, Franța și Germania au reușit să se adapteze rapid noului context: Germania a renunțat la doctrina sa pacifistă postbelică („Zeitenwende” – punct de cotitură – anunțată de Scholz) și a devenit unul dintre principalii furnizori de armament și asistență financiară pentru Ucraina, iar Franța, inițial ezitantă, a ajuns de asemenea să livreze armament sofisticat (inclusiv tancuri ușoare și rachete antiaeriene).

Pe parcursul anilor 2022-2024, țările din Europa de Est (Polonia, statele baltice, Cehia, Slovacia, România etc.) au fost printre cele mai puternice voci în favoarea unei linii dure contra Rusiei și a sprijinului neclintit pentru Ucraina. Aceste state, având istorii de confruntare cu dominația rusă/sovietică, au militat ca UE să nu facă compromisuri cu Kremlinul și să ajute Ucraina „până la victorie”. Polonia și țările baltice au livrat Ucrainei arme din stocurile lor încă din prima zi și au pledat pentru sancțiuni maximale (inclusiv embargo petrolier și gazier, care s-au și implementat treptat). România și Polonia, vecine cu Ucraina, au acționat ca hub-uri logistice pentru ajutorul militar occidental și au primit milioane de refugiați, adaptând rapid infrastructura umanitară pentru a-i găzdui. Această aripă estică a UE a exercitat o influență considerabilă asupra poziției Uniunii, împingând-o să respingă orice „pace forțată” care ar recompensa agresiunea rusă.

Totuși, nu toată Europa a fost perfect aliniată. Ungaria, condusă de Viktor Orban, a reprezentat o notă discordantă: Budapesta a condamnat formal invazia la ONU, dar a refuzat să trimită arme Ucrainei sau să permită tranzitul armelor pe teritoriul său, s-a opus inițial unor sancțiuni (precum cele energetice) și a întreținut relații cordiale cu Moscova pe parcursul războiului. Orban a cerut încetarea focului și negocieri, fiind singurul lider NATO-EU care a vizitat Moscova în plin conflict (la forumul economic din 2023). Aceste poziții pro-ruse au frustrat partenerii europeni, însă UE a menținut unitatea minimală, ocolind veto-ul Ungariei prin compromisuri punctuale. De asemenea, guvernele unor țări precum Italia sau Grecia – deși oficial pro-Ucraina – au avut de gestionat populații obosite de sancțiuni și creșterea prețurilor, ceea ce le-a făcut uneori să fie mai puțin entuziaste în discurs.

În ansamblu însă, Uniunea Europeană a acționat ca un bloc solidar: a furnizat Ucrainei ajutor macro-financiar (miliarde de euro în împrumuturi și granturi pentru menținerea economiei), a început o misiune de instruire a militarilor ucraineni (EUMAM Ucraina) pe teritoriul statelor membre, și a luat decizii istorice, precum înzestrarea armatelor membre pentru a dona armament Ucrainei (folosind pentru prima oară Fondul European de Pace pentru a rambursa parțial costurile țărilor ce trimit arme). UE a fost implicată și în inițiative diplomatice sub egida sa: de exemplu, a susținut eforturile Turciei și ONU pentru coridorul de cereale, a facilitat platforme de discuții privind reconstrucția post-conflict (conferințe internaționale la Lugano, Berlin, Paris), și a trimis oficiali de rang înalt în vizite la Kiev pentru a arăta sprijinul politic continuu.

În ceea ce privește negocieri directe de pace, UE ca entitate nu a mediat direct între Rusia și Ucraina (aceasta și pentru că Rusia nu consideră UE un actor unitar relevant, preferând discuții cu SUA sau bilateral cu marii săi membri). Cu toate acestea, lideri europeni individuali au încercat medieri informale: președintele Turciei (vezi secțiunea următoare) a colaborat strâns cu Franța și Germania în primăvara lui 2022 pentru a încuraja un acord. De asemenea, în iunie 2023, la Paris, a avut loc o reuniune discretă cu diplomați occidentali și reprezentanți ai țărilor neutre, pentru a corela propunerile de pace existente (planul Ucrainei, planul Chinei, inițiativa africană etc.) și a găsi o abordare comună.

În 2025, odată cu noua abordare americană, europenii și-au ajustat tactica. Dacă până atunci motto-ul era „pe termen scurt sprijinim militar Ucraina, pe termen lung Putin nu trebuie să câștige”, acum devine clar că Washingtonul împinge spre discuții, iar UE nu vrea să fie lăsată pe dinafară. Șefii de guvern din UE și Regatul Unit (care, deși a părăsit Uniunea, acționează în tandem pe securitate) și-au coordonat pozițiile. Recent, premierul britanic Keir Starmer (ales la sfârșitul lui 2024, marcând și el o schimbare politică) și președintele francez Macron au discutat despre crearea unui cadru de garanții de securitate pentru Ucraina, astfel încât aceasta să fie protejată dacă acceptă un eventual armistițiu. În acest sens, se discută formarea unui contingent multinațional (posibil alcătuit din forțe britanice, franceze, poloneze, române și ale altor țări dispuse) care să fie desfășurat fie ca forță de interpunere/menținere a păcii, fie ca „umbrelă de securitate” în țările vecine, pentru a descuraja o nouă ofensivă rusă. Liderii europeni par deci pregătiți să participe la implementarea unei eventuale înțelegeri de pace, conștienți că viitoarea securitate a continentului va depinde de cum se încheie acest război.

Pe scurt, Uniunea Europeană a fost un susținător diplomatic ferm al Ucrainei, a penalizat Rusia economic și a pregătit terenul pentru integrarea Ucrainei în structurile sale (proces în curs, dar plin de semnificație strategică). Acum, UE se poziționează să joace un rol constructiv în arhitectura post-conflict – fie ca garant al păcii, fie ca finanțator principal al reconstrucției și reformelor ce vor urma.

Inițiativa Chinei și jocul geopolitic al Beijingului

Republica Populară Chineză, deși geografic îndepărtată de teatrul conflictului, este un jucător global de prim rang care a urmărit cu atenție și interes evoluția războiului din Ucraina. Beijingul s-a aflat într-o poziție delicată: pe de o parte are un parteneriat strategic declarat cu Moscova (celebrul comunicat chino-rus din februarie 2022 proclama o prietenie „fără limite”), pe de altă parte China are relații economice extinse cu Occidentul și un interes fundamental în stabilitatea globală (pentru a-și continua dezvoltarea). Astfel, China nu a sprijinit deschis efortul de război al Rusiei (nu a furnizat arme letale, temându-se de sancțiuni), dar nici nu a condamnat invazia – s-a poziționat oficial neutru, dar cu o tentă favorabilă Moscovei în retorică (adoptând limbajul despre „îngrijorările legitime de securitate ale Rusiei” și dând vina, indirect, pe extinderea NATO pentru conflict).

Cu toate acestea, China a văzut în criza ucraineană și o oportunitate diplomatică de a se prezenta drept un actor responsabil și mediator de pace. În 2023, la împlinirea unui an de la invazie, Beijingul a lansat o Inițiativă în 12 puncte pentru „soluționarea politică” a crizei din Ucraina. Documentul, făcut public pe 24 februarie 2023, enumera principii generale: respectarea suveranității tuturor țărilor (frază apreciată de Kiev, deși nu menționa retragerea rusă explicit), abandonarea „mentalității de Război Rece” (o critică la adresa NATO), încetarea ostilităților și începerea negocierilor, abordarea crizei umanitare, schimbul de prizonieri, securitatea centralelor nucleare, asigurarea exporturilor de cereale, opoziția față de folosirea armelor nucleare etc. Deși planul nu oferea un parcurs clar de implementare și evita subiectele dificile (teritoriile ocupate), el semnala intenția Chinei de a se implica. Zelenski a reacționat prudent pozitiv, spunând că prezența Chinei în discuțiile de pace e binevenită, și chiar a sugerat o întâlnire directă cu președintele Xi Jinping.

Ulterior, în primăvara lui 2023, Xi Jinping a avut convorbiri la nivel înalt: a efectuat o vizită oficială la Moscova (martie 2023), unde s-a întâlnit cu Putin și a discutat planul de pace chinez, și a purtat, pentru prima oară de la război, o convorbire telefonică cu Zelenski (în aprilie 2023). Ca rezultat, China a numit un trimis special pentru afacerile eurasiatice (Li Hui, fost ambasador la Moscova) care a călătorit în mai-iunie 2023 la Kiev, Moscova, Varșovia, Berlin și Paris, încercând să sonda pozițiile și să promoveze viziunea chineză. Deși vizitele au avut mai mult caracter ascultativ decât impozitiv, ele au marcat intrarea Chinei în rolul de potențial mediator.

Poziția oficială a Beijingului poate fi rezumată astfel: China dorește încetarea focului și reluarea negocierilor, consideră că sancțiunile unilaterale occidentale prelungesc conflictul și se opune oricărei escaladări (în special utilizării armelor nucleare). Neoficial însă, China are propriile interese strategice. Un conflict prelungit slăbește Rusia, ceea ce face Moscova mai dependentă de Beijing – fapt ce convine Chinei, care obține astfel energie rusească la preț redus și un aliat docil în marile foruri (ONU). Totodată, războiul distrage atenția și resursele SUA de la regiunea Asia-Pacific, ceea ce oferă Chinei un respiro într-un moment de tensiuni sporite legate de Taiwan și Marea Chinei de Sud. Pe de altă parte, Beijingul nu dorește o victorie clară a Rusiei care să întărească prea mult regimul Putin, dar nici un colaps rusesc care ar putea aduce haos la granițele sale nordice. Prin urmare, obiectivul ideal al Chinei ar fi probabil un conflict înghețat sau o soluție de compromis care să păstreze Rusia ca putere semnificativă, dar să pună capăt instabilității globale și sancțiunilor ce afectează și economia chineză indirect.

În 2024, China a continuat să-și echilibreze retorica. La summit-urile internaționale, Xi Jinping a vorbit despre „necesitatea ca toate părțile să dea dovadă de reținere” și a pledat pentru o ordine mondială multipolară în care marile puteri să-și respecte reciproc interesele de securitate. Mesajul implicit era că SUA ar trebui să facă concesii Rusiei pentru a obține pacea. În discuțiile cu lideri europeni, Xi a sugerat că Europa ar trebui să își exercite „autonomia strategică” și să nu se lase purtată de politica americană – insinuând că europenii ar putea fi mai flexibili în negocieri decât Washingtonul. De altfel, unii lideri europeni (precum Macron) au vizitat Beijingul în 2023 și au încercat să-l convingă pe Xi să-l tempereze pe Putin. Xi a ascultat, dar nu s-a angajat la nimic concret, preferând să-și mențină rolul de mediator imparțial.

Pe scena ONU, China s-a abținut sau a votat împotriva rezoluțiilor anti-ruse, dar a evitat să pară că sprijină fățiș războiul. Beijingul a criticat extinderea NATO și livrarea de arme către Ucraina, reflectând îngrijorarea sa față de implicarea alianțelor militare (transpunând în oglindă situația cu posibila implicare a SUA în Asia de Est).

În contextul noilor evoluții din 2025 – anume presiunea diplomatică americană pentru armistițiu – China a reacționat circumspect. Pe de o parte, salută orice inițiativă de încetare a focului (acordându-și credit dacă se ajunge la așa ceva, putând spune că viziunea sa a prevalat). Pe de altă parte, vede cu scepticism un aranjament condus de SUA, care i-ar marginaliza rolul. Beijingul ar prefera ca o eventuală conferință de pace să aibă loc sub egida ONU sau într-un format internațional mai echilibrat (de exemplu, un summit al liderilor mondiali unde și China să fie co-garant). De aceea, se așteaptă ca China să insiste să fie invitată la orice negocieri importante și să propună eventual chiar trimiterea unor forțe de menținere a păcii ONU dacă se ajunge la armistițiu – ceea ce ar permite participarea unor contingente neutre (chinezești sau din țări asiatice/africane) alături de cele occidentale, sub drapel ONU.

În concluzie, China joacă un dublu rol: pretins mediator de pace, cu un plan în 12 puncte care însă nu condamnă agresiunea, și totodată beneficiar indirect al conflictului prelungit. Perspectiva Beijingului asupra păcii în Ucraina este filtrată prin propriile sale interese strategice globale. O pace impusă de Occident nu ar conveni Chinei la fel de mult ca o pace negociată prin implicarea ei, care i-ar întări statura internațională. Rămâne de văzut dacă Beijingul va trece de la principii generale la acțiuni mai concrete – de exemplu, exercitarea de presiuni asupra lui Putin să accepte un compromis. Până acum, Xi a evitat să pună public vreo presiune pe Kremlin, semn că relația chino-rusă este încă în paradigma anti-occidentală comună.

Medierea Turciei și rolul altor actori regionali

Turcia s-a remarcat ca unul dintre principalii mediatori încă de la începutul conflictului, profitând de poziția sa unică: stat membru NATO, dar cu relații apropiate de Rusia și Ucraina deopotrivă, sub conducerea președintelui Recep Tayyip Erdoğan. Ankara a urmărit să obțină dividende geopolitice din rolul de pacificator, menținând un echilibru delicat. Pe de o parte, Turcia a sprijinit militar Ucraina la nivel moderat (vânzând faimoasele drone Bayraktar TB2 chiar înainte de război, ceea ce a ajutat Kievul inițial, și furnizând vehicule blindate și echipament ulterior, precum și închizând strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru navele de război ruse conform Convenției de la Montreux). Pe de altă parte, nu s-a alăturat sancțiunilor împotriva Rusiei, a menținut legături economice și energetice strânse cu Moscova, devenind chiar un hub pentru redirecționarea unor bunuri spre Rusia. Această poziție de mijloc i-a permis lui Erdoğan să câștige încrederea ambelor tabere ca potențial facilitator.

Realizările diplomatice notabile ale Turciei includ găzduirea rundelor de negocieri directe între delegațiile rusă și ucraineană în martie 2022, la Istanbul, unde s-au creionat primele contururi ale unui posibil acord (nefinalizat). Apoi, Turcia (împreună cu ONU) a mediat cu succes Inițiativa pentru exportul de cereale prin Marea Neagră (iulie 2022) – un acord care a permis deblocarea porturilor ucrainene Odesa, Cernomorsk și Iujnîi pentru exportul de grâne, evitând astfel o criză alimentară globală și oferind Ucrainei venituri vitale. Acordul a funcționat timp de aproape un an, fiind prelungit de mai multe ori prin eforturile lui Erdoğan, până când Rusia l-a suspendat în iulie 2023, nemulțumită că propriile exporturi agricole întâmpină dificultăți și dorind concesii (cum ar fi reconectarea băncii agricole ruse la sistemul SWIFT). Tot Turcia a facilitat schimburi importante de prizonieri: un schimb major în septembrie 2022 a eliberat sute de soldați ucraineni (inclusiv comandanții apărători de la Azovstal, capturați la Mariupol) în schimbul unor prizonieri ruși și al eliberării unui politician prorus capturat de ucraineni.

Președintele Erdoğan a cultivat relații personale atât cu Putin, cât și cu Zelenski, poziționându-se ca un canal de comunicare permanent. De-a lungul anului 2023, el a repetat oferta de a găzdui negocieri la nivel înalt și a susținut că „nu există câștigători într-un război” și că soluția este diplomatică. În iulie 2023, l-a invitat pe Zelenski la Istanbul și s-a arătat deschis față de formula de pace ucraineană în 10 puncte, încercând probabil să-l convingă și pe Putin să accepte unele elemente. Însă eforturile sale de a organiza un summit trilateral nu s-au materializat, deoarece pozițiile părților rămâneau prea divergente.

Turcia are propriile interese: vrea să-și consolideze imaginea de putere regională indispensabilă, să-și protejeze economia (care a beneficiat de influxul de capital rusesc și de gaze ieftine) și totodată să limiteze influența militară rusă în Marea Neagră. O pace în Ucraina mediată de Ankara ar spori prestigiul lui Erdoğan acasă și i-ar da atuuri în relația cu Occidentul, mai ales după o perioadă în care Turcia a fost percepută ca partener dificil (achiziția de S-400 rusești, veto temporar pe aderarea Suediei la NATO etc.). Până acum, Turcia nu a reușit să aducă un acord final, dar rămâne implicată în eforturi. În 2025, se speculează că Ankara ar putea încerca să revitalizeze acordul de cereale (poate legându-l de discuțiile de armistițiu – de exemplu, oferind Rusiei unele garanții pentru exporturile sale dacă acceptă oprirea focului). De asemenea, Turcia ar putea participa la o viitoare forță de pace, dat fiind interesul său în securitatea Mării Negre și relațiile cu ambele beligerante.

Organizația Națiunilor Unite – în special prin Secretarul General António Guterres – a jucat un rol mai degrabă limitat, din cauza blocajului din Consiliul de Securitate (unde Rusia are drept de veto). Totuși, ONU a contribuit critic la medierea coridorului de cereale alături de Turcia și a menținut agențiile sale active în Ucraina pentru ajutor umanitar. Guterres a vizitat Kievul și Moscova în 2022, reușind să obțină acordul pentru evacuarea civililor de la Azovstal și pentru inițiativele umanitare. De asemenea, ONU a adoptat în Adunarea Generală rezoluții prin care cereau retragerea imediată a trupelor ruse (rezoluțiile din martie 2022 și februarie 2023 au trecut cu majorități largi, evidențiind izolarea diplomatică a Rusiei). La fiecare aniversare a invaziei, ONU a reiterat apelul la pace bazată pe respectarea suveranității Ucrainei. Cu toate acestea, lipsită de un mandat clar de mediere (Rusia nefiind dispusă să accepte ONU ca mediator neutru), organizația și-a concentrat eforturile pe atenuarea crizelor colaterale ale războiului: criza refugiaților, securitatea nucleară (prin Agenția Internațională pentru Energie Atomică care negociază un acord pentru protejarea centralei de la Zaporijjea), investigarea crimelor de război (prin Consiliul Drepturilor Omului) și facilitarea schimburilor de prizonieri și a ajutorului umanitar.

Alți actori internaționali s-au implicat de asemenea în diverse inițiative de pace:

• Un grup de țări africane (inclusiv Africa de Sud, Senegal, Egipt) a format o delegație care a vizitat Kievul și Moscova în iunie 2023 cu un plan african de pace. Acesta conținea propuneri precum dezescaladare graduală, recunoașterea suveranității (fără a preciza granițele), suspendarea mandatului de arestare pe numele lui Putin emis de Curtea Penală Internațională cât timp au loc negocieri, și reconstrucție post-conflict. Inițiativa a fost primită politicos, dar nu a avut urmări concrete, fiind considerată prea vagă.
• Vaticanul a oferit mediere morală: Papa Francisc a făcut repetate apeluri la încetarea războiului și a trimis un emisar (Cardinalul Matteo Zuppi) la Kiev, Moscova, Washington și Beijing în 2023, cu scopul de a găsi puncte comune umanitare, precum returnarea copiilor ucraineni deportați în Rusia. Vaticanul a reușit să faciliteze unele schimburi de prizonieri și returnarea unor copii, dar nu a putut să inițieze un dialog politic direct între părți. Totuși, eforturile sale umanitare sunt apreciate și ar putea juca un rol în viitor ca parte din garantii morale ale unui acord.
• India, ca lider al mișcării nealiniate și președinte al G20 în 2023, a încercat să mențină o poziție neutră. Premierul Modi a avut discuții atât cu Putin, cât și cu Zelenski (prima conversație directă Modi-Zelenski a avut loc la summitul G7 din mai 2023, la Hiroshima). India a evitat condamnarea directă a Rusiei, dar a subliniat importanța „respectării integrității teritoriale” (indicând subtil dezaprobarea față de anexări). La summitul G20 din septembrie 2023, declarația finală nu a menționat explicit Rusia ca agresor (datorită poziției Indiei și a altor state ca Brazilia), însă a exprimat dorința unei păci bazate pe Carta ONU. Indienii ar putea avea un rol dacă discuțiile se extind în formate multilaterale care includ Sudul global, dat fiind prestigiul lor în acea lume.
• Brazilia, sub președintele Luiz Inácio Lula da Silva, a propus formarea unui „club al păcii” de țări neutre (precum Brazilia, India, Indonezia, China) care să medieze. Brazilia a menținut comunicare cu Moscova și Kievul, criticând totodată implicit SUA și Europa pentru „alimentarea conflictului” cu arme. Propunerea sa nu a prins contur tangibil, dar Lula rămâne un lider influent ce ar putea susține eforturile de pace într-un cadru ONU.
• State precum Belarus și Kazahstan (aliate Rusiei) au încercat ocazional să se ofere drept gazde sau mediatori. Belarus, deși complice la agresiune, a organizat primele negocieri și recent a încercat să promoveze ideea unui armistițiu fără retragere, dar credibilitatea sa ca mediator este practic nulă în ochii Kievului. Kazahstanul, dorind să se distingă de linia dură a Moscovei, a găzduit forumuri de discuții și a trimis ajutoare umanitare în Ucraina, menținând un echilibru fin.

În concluzie, există o multitudine de inițiative diplomatice – unele formale, altele din umbră – pentru a pune capăt conflictului. Până acum, niciuna nu a reușit să aducă părțile la un dialog direct susținut pe tema păcii, din cauza pozițiilor ireconciliabile și a faptului că ambele tabere au sperat la un avantaj militar care să le întărească mână. Totuși, pe măsură ce războiul se prelungește cu costuri enorme, presiunea internațională se acumulează, iar eforturile de pace capătă noi impulsuri, în special datorită schimbărilor de context geopolitic despre care vom vorbi în capitolul următor.

Contextul regional extins și influențele geopolitice

Războiul din Ucraina nu are loc în izolare, ci într-un context regional și global complex, care influențează puternic perspectivele de pace. Acest capitol analizează modul în care conflictul a afectat Europa și vecinii Ucrainei, tensiunile și evoluțiile din jurul Republicii Moldova și Belarus, jocul diplomatic al Turciei (aflată la confluența Europei cu Orientul Mijlociu), calculul geopolitic al Chinei și modul în care revenirea lui Donald Trump la conducerea SUA a schimbat ecuația internațională. Toate aceste elemente constituie atât oportunități, cât și riscuri pentru eforturile de a pune capăt războiului din Ucraina.

Impactul războiului asupra Europei

Invazia Rusiei în Ucraina a avut un efect seismic asupra întregii Europe, determinând schimbări profunde în politicile de securitate, situația economică și opiniile publice ale țărilor europene. În primul rând, războiul a revitalizat NATO și a extins alianța: conștiente de amenințarea rusă, Finlanda și Suedia – două state nordice până atunci neutre – au decis să adere la NATO. Finlanda a finalizat aderarea în aprilie 2023, dublând practic lungimea graniței directe NATO-Rusia, iar Suedia este pe cale să devină membră (după depășirea opoziției inițiale a Turciei și Ungariei). Această extindere întărește flancul de nord-est al Europei și semnalează unitatea occidentală în fața agresiunii. Țări ca Polonia și statele baltice au investit masiv în apărare, ridicând cheltuielile militare peste 3-4% din PIB, transformându-se în veritabile avanposturi de descurajare la granița cu Rusia și Belarus. Germania, care timp de decenii a subfinanțat armata, a lansat un fond de 100 de miliarde de euro pentru modernizarea Bundeswehr-ului. Practic, Europa a intrat într-o nouă eră de reînarmare defensivă și consolidare militară, punând capăt iluziilor de securitate ieftină de după Războiul Rece.

Din punct de vedere economic, conflictul a generat perturbări majore, dar și capacitatea Europei de a se adapta. Una dintre cele mai imediate provocări a fost criza energetică: Rusia, principalul furnizor de gaze naturale al Europei, și-a folosit resursele ca pârghie de influență, reducând și apoi oprind livrările de gaze prin gazoducte (Nord Stream 1 a fost închis, iar ulterior sabotat, Nord Stream 2 a fost blocat). Drept urmare, prețurile la gaze și electricitate în Europa au explodat în 2022. Țările UE au reușit însă să evite penuria severă diversificând rapid sursele: importuri sporite de gaze lichefiate (LNG) din SUA, Qatar și alte state, repornirea unor centrale pe cărbune temporar, accelerarea tranziției la energie regenerabilă și măsuri de economisire. O iarnă 2022-2023 blândă a ajutat de asemenea. Până în 2024, Europa a redus drastic dependența de gazul rusesc (de la ~40% din consum la sub 10%) și de petrolul rusesc (embargoul UE pe țiței și produse petroliere rusești a intrat în vigoare). Astfel, Putin nu a reușit să șantajeze energetic Europa pentru a-și diminua sprijinul față de Kiev. Cu toate acestea, costurile economice au fost simțitoare: inflația a crescut în 2022-2023 la niveluri record (10%+ în zona euro la un moment dat), populațiile au resimțit scumpiri la alimente și utilități, iar unele state au intrat în ușoară recesiune.

Politic, războiul a consolidat într-o oarecare măsură unitatea europeană, dar a și testat rezistența sistemelor democratice. Guverne care au susținut ferm Ucraina au câștigat capital politic în unele cazuri (de exemplu, guvernul din Polonia inițial a crescut în popularitate datorită poziției anti-Rusia, iar prim-ministrul Estoniei, Kaja Kallas, a fost realeasă pe platforma sprijinului pentru Ucraina). Totuși, pe măsură ce conflictul s-a prelungit, „oboseala de război” și-a făcut apariția: partide populiste sau extreme, profitând de nemulțumirile față de costul vieții, au început să critice volumul de ajutor dat Ucrainei. În țări ca Germania, Franța sau Italia, sprijinul public majoritar pentru Ucraina rămâne, dar a scăzut oarecum față de entuziasmul inițial. În Est, surprinzător, a apărut un caz de schimbare: în Slovacia, alegerile din 2023 au adus la putere un guvern (condus de Robert Fico) cu o atitudine rezervată față de ajutorul militar pentru Ucraina, acesta declarând că nu va mai trimite arme și punând sub semnul întrebării sancțiunile. Aceasta arată că, în timp, coeziunea europeană nu e garantată și poate fi subminată de votul popular dacă cetățenii simt că prețul războiului li se atribuie lor.

Un alt efect sever al războiului a fost criza refugiaților. Europa a primit cel mai mare val de refugiați de după al Doilea Război Mondial: peste 8 milioane de ucraineni au intrat în UE de la începutul invaziei, dintre care aproximativ 4 milioane au rămas pe teritoriul UE beneficiind de statut de protecție temporară. Țările din vecinătate – Polonia, România, Germania, Cehia – au absorbit cei mai mulți. Solidaritatea inițială a fost exemplară, cu societatea civilă și autoritățile mobilizându-se exemplar. Cu timpul însă, integrarea acestor oameni a pus presiune pe servicii publice, piața muncii și bugete locale. Potrivit sondajelor, sprijinul public pentru refugiați a scăzut de la aproape 90% în 2022 la în jur de 70% în 2024 la nivelul UE, iar în unele țări precum Polonia (care a suportat un mare efort) a scăzut la circa 60%. Au apărut frustrări, de exemplu printre agricultorii din Est, legate de competiția economică sau probleme precum surplusul de cereale ucrainene ieftine care au inundat piețele din Polonia și România (determinând guvernele acestor țări să ceară compensații UE și chiar să restricționeze temporar importurile până la găsirea unor soluții). Astfel de tensiuni interne, dacă escaladează, ar putea fi exploatate de propaganda rusă pentru a submina sprijinul european. De aceea, UE a încercat să răspundă: a alocat fonduri pentru refugiați, a cumpărat și stocat cereale excedentare, etc., ca să mențină solidaritatea.

Din punct de vedere al securității continentale, războiul a ridicat nivelul de alertă. NATO și-a întărit prezența militară pe flancul estic, desfășurând grupuri de luptă multinaționale suplimentare în statele baltice, Polonia, România, Slovacia, Ungaria și Bulgaria. S-au intensificat exercițiile militare comune, iar planificarea de apărare a fost actualizată pentru a face față unei posibile agresiuni ruse convenționale. Totuși, s-a avut grijă de a evita extinderea conflictului – de exemplu, când rachete rătăcite (presupuse a fi antiaeriene ucrainene) au căzut în Polonia în noiembrie 2022, ucigând 2 oameni, NATO a reacționat calm, considerând incidentul neintenționat, tocmai pentru a nu escalada. Un alt episod a fost distrugerea barajului Kahovka, care a generat un dezastru ecologic – aceasta a îngrijorat țările Dunării (inclusiv România) din cauza potențialei poluări.

Războiul a redeschis totodată discuții despre viitoarea ordine de securitate europeană. Țări ca Franța au reluat ideea că Europa trebuie să-și asume mai mult defensiva proprie, mai ales în contextul incertitudinii legate de angajamentul SUA (care s-ar putea retrage parțial dacă politica americană se schimbă). Astfel, există inițiative de consolidare a apărării UE (precum proiecte comune prin PESCO și Fondul European de Apărare) și chiar discuții speculative despre cum ar arăta securitatea Europei dacă, ipotetic, SUA și-ar reduce rolul – dezbatere alimentată de teama unor viitoare administrații americane izolaționiste. Deși NATO rămâne pilonul principal, ideea unei „Europe capabile să se apere singură” a căpătat tracțiune în cercurile de experți, impulsionată și de spectrul lui Trump.

În fine, războiul din Ucraina a avut implicații și asupra proiectului european ca atare: văzând sacrificiul ucrainenilor și importanța strategică a țării, UE a accelerat procesul de lărgire. Ucraina și Moldova sunt acum țări candidate oficiale la UE, iar Georgia are perspectivă de candidat (dacă îndeplinește reforme). Desigur, integrarea lor efectivă va dura ani buni, dar politica ușilor deschise a UE e un semnal că Europa se pregătește să-și extindă frontierele politice spre est, ceea ce va modifica echilibrul intern și va necesita reforme ale modului de funcționare al Uniunii.

În concluzie, Europa a fost galvanizată de războiul din Ucraina: a devenit mai unită în fața agresiunii, și-a regândit prioritățile de securitate și a arătat reziliență economică. Totodată, continentul se confruntă cu provocarea menținerii sprijinului pe termen lung pentru Kiev, în condițiile în care conflictul testează rezistența publicului și a economiilor. Soarta păcii în Ucraina va avea consecințe directe pentru ordinea europeană: un rezultat favorabil Ucrainei (sau măcar perceput drept just) ar întări securitatea colectivă și principiile internaționale; dimpotrivă, o pace impusă în termenii Rusiei ar crea îngrijorări majore că agresiunea este răsplătită și ar putea alimenta revizionism în alte părți.

Tensiunile din jurul Republicii Moldova

Republica Moldova, mic stat ex-sovietic învecinat cu Ucraina, a resimțit acut undele de șoc ale războiului și a devenit un punct vulnerabil pe harta instabilității regionale. Moldova are o situație geopolitică complicată: este neutră constituțional, nu membră NATO sau UE (deși acum este candidată la UE), și are pe teritoriul său o regiune separatistă pro-rusă, Transnistria, unde staționează de trei decenii trupe rusești (așa-numita misiune de menținere a păcii). Războiul din Ucraina a amplificat temerile la Chișinău că Moldova ar putea fi următoarea țintă a expansionismului rus, mai ales dacă armata lui Putin ar fi reușit să ocupe sudul Ucrainei până la Odesa, creând un coridor terestru spre Transnistria. Din fericire, forțele ucrainene au menținut controlul asupra Odessei și a zonei de graniță, blocând scenariul extinderii frontului în Moldova.

Totuși, amenințările la adresa securității Moldovei nu au dispărut. Rusia dispune în Transnistria de circa 1.500 de soldați (oficial „forțe de pace” plus stocuri vechi de armament la depozitul Colbasna) și de o forță paramilitară locală de câteva mii de membri loiali regimului separatist de la Tiraspol. Deși un atac frontal din Transnistria asupra restului Moldovei sau Ucrainei este improbabil (trupele de acolo sunt izolate logistic, iar Rusia nu poate trimite întăriri pe cale terestră), existența acestei zone separatiste este un factor de destabilizare permanentă. Moscova a acuzat pe nedrept Ucraina în 2023 că ar plănui să „invadeze Transnistria”, creând un pretext de propagandă că rușii din regiune ar fi amenințați. De cealaltă parte, Kievul suspectează că Rusia ar putea folosi Transnistria pentru a deschide un mic front sau măcar pentru a fixa trupe ucrainene la granița de sud-vest.

Pe plan intern, Moldova s-a confruntat cu tentative de destabilizare orchestrate de Kremlin. Președinta Maia Sandu, aleasă în 2020 pe o platformă pro-europeană, a denunțat public în februarie 2023 un plan al serviciilor ruse de a răsturna guvernul de la Chișinău prin proteste violente și infiltrarea de diversioniști. În lunile următoare, într-adevăr, capitala Chișinău a fost scena unor proteste repetate organizate de partidul populist pro-rus Șor, care aducea oameni (inclusiv din Transnistria și Găgăuzia) cerând demisia guvernului și denunțând probleme economice. Autoritățile moldovene au contracarat parțial aceste acțiuni: au interzis partidul Șor (condus de un oligarh fugit în Israel) și au arestat mai mulți agitatori acuzați de legături cu servicii străine. Dar fragilitatea e evidentă: economia moldoveană a fost lovită de crize (inflație mare, tăierea gazului rusesc la finele 2022 – Moldova a trebuit să se aprovizioneze de urgență din UE și Ucraina), iar societatea e divizată între cei ce sprijină orientarea pro-UE și o parte nostalgică sau influențată de propaganda rusă.

Un moment critic a survenit la 1 ianuarie 2025, când a expirat acordul de tranzit al gazelor ruse prin Ucraina. Ca urmare, Rusia a încetat complet livrările via Ucraina către Moldova (care oricum scăzuseră mult), iar regiunea Transnistria – care până atunci primea gaz practic gratuit din conductă – s-a trezit brusc fără sursa principală de energie. Transnistria a refuzat propunerea Chișinăului și a UE de a-i livra gaze din alte surse, probabil sub influența Moscovei care preferă să creeze o criză. Rezultatul: pană masivă de curent în stânga Nistrului (centrala de la Cuciurgan, situată în Transnistria, nu a mai avut combustibil pentru a produce electricitate la capacitate normală) și consecințe în lanț în restul Moldovei, care depinde parțial de energia produsă la Cuciurgan. În ianuarie 2025, Moldova s-a confruntat astfel cu penurii de energie electrică și gaze, alimentând nemulțumirea populației în plină iarnă. Guvernul de la Chișinău, pro-occidental, a fost pus într-o poziție dificilă, trebuind să gestioneze starea de urgență energetică și riscul de instabilitate politică. Opoziția pro-rusă a dat vina pe conducere că nu negociază direct cu Tiraspolul și Moscova pentru gaz, în timp ce autoritățile au acuzat Transnistria că servește interesele Kremlinului în defavoarea propriilor cetățeni.

Din fericire, solidaritatea europeană a ajutat: România a furnizat electricitate peste Prut, iar UE a acordat sprijin financiar de urgență Moldovei pentru achiziția de gaze LNG prin terminalele din Grecia și Turcia. Cu toate acestea, situația rămâne precară, iar Moldova e practic un front linistit al războiului hibrid al Rusiei. Scopul Moscovei pare a fi să împiedice ancorarea fermă a Moldovei în tabăra occidentală (prin integrare europeană) menținând-o instabilă, totodată distrasă de propriile probleme astfel încât să nu poată sprijini Ucraina (deși Moldova oricum nu poate sprijini militar, dar diplomatic se aliniază Kievului).

Un alt aspect de menționat este cooperarea strânsă dintre Ucraina și Moldova sub presiunea comună a războiului. Kievul și Chișinăul au făcut schimb de informații de securitate despre potențiale amenințări, iar Ucraina a ajutat Moldova, de pildă, furnizând energie electrică (în toamna 2022 când Moldova suferea întreruperi din cauza bombardării rețelelor ucrainene interconectate). De asemenea, ambele țări sunt acum pe calea integrării în UE, ceea ce le aliniază obiectivele strategice.

Pe plan militar, deși Moldova este neutră și are un mic contingent militar, există discuții ca țările UE să ajute la modernizarea forțelor armate moldovene (prin instruire și echipament neletal, inițial). Orice creștere a capacității moldovene ar fi însă văzută cu ostilitate de Tiraspol și Moscova, deci e un balans sensibil.

În perspectiva păcii în Ucraina, situația Moldovei joacă un rol în următorul fel: dacă conflictul din Ucraina se încheie printr-un acord stabil, șansele de soluționare pașnică a conflictului transnistrean cresc (poate prin negocieri 5+2 revitalizate sau transformarea misiunii ruse de „pace” într-una internațională), iar Moldova își poate continua parcursul european fără sabotor. Dacă însă războiul se îngheață cu Rusia menținând poziții aproape de granițele Moldovei, Transnistria va rămâne o piesă de șah pentru Putin, putând oricând să amenințe că escaladează acolo. În cel mai rău caz, dacă luptele s-ar relua intens și Odesa ar cădea, Moldova ar fi direct expusă, posibil forțată să facă concesii Rusiei privind statutul său.

Astfel, Moldova este un barometru al extinderii conflictului: până acum a reușit să se mențină stabilă datorită succeselor defensive ale Ucrainei. Dar tensiunile rămân ridicate, iar regiunea cere soluții pe termen lung – care însă sunt legate ombilical de soarta războiului din țara vecină.

Belarus – aliat al Rusiei și factor de risc

Belarus, condus de președintele Alexandr Lukașenko, s-a aliniat aproape complet cu Rusia în contextul războiului, devenind un complice direct al agresiunii împotriva Ucrainei. De pe teritoriul belarus, în primele zile ale invaziei, forțele ruse au lansat atacul asupra Kievului (trupele și tancurile au trecut granița nordică a Ucrainei dinspre Belarus, iar rachete rusești au fost trase de la baze belaruse). Practic, Minsk-ul a oferit Rusiei cap de pod, logistică și spațiu aerian pentru operațiuni, chiar dacă armata belarusă în sine nu a intrat efectiv în luptă în Ucraina. Această complicitate a atras sancțiuni occidentale asupra regimului Lukașenko și a transformat Belarusul într-un stat satelit pentru efortul de război al Kremlinului.

Situația este complicată: Lukașenko se află la putere în urma unor alegeri contestate și a unei revolte populare reprimate în 2020, de atunci depinzând aproape în totalitate de sprijinul politic, economic și militar al Rusiei pentru supraviețuirea regimului său. Astfel, el nu și-a permis să refuze cererile lui Putin privind folosirea teritoriului belarus. În același timp, liderul de la Minsk a evitat să-și implice direct propriile trupe în confruntare, conștient că participarea la război este extrem de nepopulară în rândul populației sale și chiar al armatei belaruse. Sondajele și rapoartele informale sugerează că majoritatea belarușilor nu susțin implicarea țării lor în invazia Ucrainei, iar trimiterea soldaților belaruși să lupte ar putea provoca tulburări sau dezertări. Așadar, Lukașenko a jucat un dublu rol: partener loial al lui Putin în acțiuni logistice și strategice (a oferit bazele, a permis staționarea a mii de soldați ruși în Belarus, a tolerat ca rușii să lanseze atacuri aeriene de acolo), dar totodată pseudo-mediator pe scena retoricii internaționale.

De mai multe ori, președintele belarus a făcut declarații publice cerând oprirea războiului și negocieri imediate. În martie 2023, de exemplu, Lukașenko a propus un „armistițiu fără precondiții” între Rusia și Ucraina – un plan care, la o privire atentă, echivala cu înghețarea liniilor de front în poziția de atunci (favorabilă Rusiei) și oprirea luptelor fără retragerea trupelor ruse. El a argumentat că, odată încetate ostilitățile, se pot începe negocieri de pace „pe termen lung”. Această ofertă a fost privită cu suspiciune: Ucraina și Occidentul au văzut-o ca pe o inițiativă insinceră menită să ofere Moscovei răgazul dorit. De fapt, Lukașenko a amplificat poziția Kremlinului sub o mască aparent moderată – chemând la pace, dar în termeni ce ar consacra câștigurile teritoriale rusești. Ulterior, în 2024, el a comentat și planurile propuse de noua administrație americană (a lui Trump), susținând că un armistițiu scurt de 30 de zile „nu ar rezolva nimic fundamental” și că oricum „Ucraina nu va accepta o încetare a focului”, semănând neîncredere.

Belarus rămâne așadar un factor de risc major. Existența unui al doilea front potențial la nord obligă Ucraina să mențină forțe semnificative pentru apărarea graniței cu Belarus, în loc să le concentreze toate în est și sud. Periodic, apar temeri că Rusia ar putea încerca o nouă ofensivă de pe teritoriul belarus (poate nu neapărat spre Kiev, dar pentru a tăia rutele de aprovizionare ale Ucrainei dinspre Polonia). Până acum, asemenea scenarii nu s-au materializat, în parte pentru că forțele ruse au fost prinse în luptele din Donbas și sud, și pentru că ar fi dificil să refacă surpriza inițială. Totuși, simpla amenințare latentă obligă Ucraina la prudență.

În același timp, Belarus a devenit și mai dependent de prezența militară rusă. Trupe rusești se antrenează constant pe teritoriul belarus, iar ca element extrem de îngrijorător, în 2023 Putin a anunțat desfășurarea de arme nucleare tactice rusești în Belarus. Până în 2025, se pare că aceste arme (ogive nucleare cu rază scurtă) au fost deja amplasate într-un depozit special amenajat și se află sub control rusesc. Acesta este un mesaj strategic către NATO: Rusia își extinde umbrela nucleară și folosește Belarusul pentru a amenința mai direct flancul estic al Alianței (Polonia, țările baltice, Ucraina însăși). Evident, această mutare complică și mai mult perspectiva securității regionale, făcând orice intervenție externă și mai riscantă și reducând spațiul de manevră diplomatică.

Relațiile Belarusului cu vecinii săi s-au deteriorat sever. Polonia, Lituania și Letonia, care se învecinează cu Belarus, au mărit efectivele la frontieră și privesc regimul de la Minsk ca pe o amenințare directă. În 2021, chiar înainte de invazie, Lukașenko orchestrase o criză a migranților la granița polono-belarusă (trimițând mii de migranți din Orientul Mijlociu să forțeze intrarea în UE ca represalii la sancțiuni), iar acum țările baltice se tem de alte diversiuni sau provocări. În vara lui 2023, staționarea pe teritoriul belarus a unor mercenari ai grupului Wagner (relocați acolo după revolta eșuată a lui Evgheni Prigojin din Rusia) a alarmat Varșovia și Vilniusul, care s-au temut de infiltrări sau sabotaje. Situația s-a calmat după dispariția lui Prigojin și dizolvarea efectivă a bazelor Wagner, dar incertitudinea rămâne.

Pentru Ucraina, Belarus este oficial încă un vecin cu care nu se află în stare de război declarată, însă de facto este parte a agresiunii. Kievul a întrerupt relațiile diplomatice normale cu Minskul și a privit la rândul său spre vestul Ucrainei, luând măsuri defensive (minarea unor sectoare de frontieră, ridicarea de bariere). Totodată, în Belarus există și un sprijin subteran pentru Ucraina: grupuri de partizani belaruși anti-Lukașenko au întreprins acte de sabotaj (de exemplu, au întrerupt linii feroviare folosite de ruși pentru transport logistic), iar voluntari belaruși luptă de partea Ucrainei într-un regiment care poartă numele lui Kastus Kalinowski (un erou național belarus). Acest lucru subliniază că societatea belarusă nu este monolit pro-rusă, ci forțată de conducerea autoritară să urmeze această direcție.

În eventualitatea unei păci în Ucraina, Belarus va juca un rol important. Dacă războiul se încheie cu un acord echitabil pentru Ucraina și Rusia este slăbită, regimul Lukașenko ar putea intra în dificultate: pierzând sprijinul vital al Moscovei sau văzând un precedent de schimbare, opoziția belarusă ar putea încerca din nou să-l conteste. În schimb, dacă conflictul se îngheață cu Rusia păstrând controlul la frontiera nordică a Ucrainei, Belarus va rămâne militarizat și integrat în planurile ruse, o sursă de permanentă amenințare pentru securitatea Ucrainei și a NATO. Lukașenko va continua să joace rolul de vasal, cerând ridicarea sancțiunilor și pozând în pacificator de ocazie, dar fără autonomie reală.

Pe scurt, relația complicată cu Belarus constă în faptul că acest stat este în același timp baza secundară de atac a Rusiei, dar și un posibil beneficiar colateral al păcii dacă ar fi scos din vâltoarea conflictului. Din păcate, atâta vreme cât regimul actual de la Minsk depinde existențial de Kremlin, perspectivele ca Belarusul să se îndepărteze de politica agresivă a Rusiei sunt minime. Factorul belarus rămâne așadar unul dintre obstacolele și necunoscutele în ecuația securității regionale.

Turcia – balans între NATO și Rusia

Turcia a jucat un rol singular de la începutul conflictului, navigând cu grijă între sprijinul acordat Ucrainei și menținerea unor relații cordiale cu Rusia. Această poziție de balans a făcut ca relațiile Ankarei cu celelalte capitale să fie complicate, dar și ca Turcia să devină un actor-cheie în diplomația conflictului.

Ca membru NATO, Turcia a condamnat încălcarea integrității teritoriale a Ucrainei și a furnizat ajutor militar important Kievului. Dronele de atac Bayraktar TB2 de fabricație turcească au devenit celebre în primele faze ale războiului pentru eficacitatea lor împotriva coloanelor rusești, iar imaginea lor a fost asociată cu reziliența ucraineană. De asemenea, Turcia a livrat vehicule blindate Kirpi, echipamente de protecție și alte materiale. În același timp, președintele Recep Tayyip Erdoğan a evitat să se alăture sancțiunilor occidentale impuse Rusiei. Ba chiar a intensificat comerțul cu Rusia – importând masiv energie rusească (petrol și gaze) la preț redus și exportând produse care au umplut golurile lăsate de firmele occidentale. Băncile turcești au fost ocolitoare financiare pentru unele tranzacții rusești, iar turiștii ruși au continuat să sosească pe litoralul turcesc în număr mare, aducând valută.

Această politică de „neutralitate activă” a Turciei are rădăcini în interesele sale naționale. Pe de o parte, Ankara vede în Ucraina un partener strategic (de exemplu, au cooperare în industria de apărare, în planuri de construcție de motoare și corvete) și are un principiu clar de a nu recunoaște anexarea Crimeei de către Rusia (dat fiind că minoritatea tătarilor crimeeni are legături istorice și culturale cu Turcia). Pe de altă parte, Turcia depinde de Rusia în alte teatre: în Siria, unde trupele turcești și rusești se află într-un echilibru precar; în Caucaz (rolul Rusiei în conflictul Azerbaidjan-Armenia); economic (Rusia e sursă majoră de energie și grâne, plus piață pentru produse și sursă de turiști). Pentru Erdoğan, menținerea unui raport de lucru cu Putin este esențială pentru a-și urmări interesele regionale și a-și proteja economia în dificultate.

Astfel, relațiile Turciei cu aliații săi din NATO au fost uneori tensionate pe durata războiului. De pildă, Turcia a întârziat aprobarea aderării Suediei la NATO, folosind acest subiect ca pârghie pentru a obține concesii (legat de extrădarea unor activiști kurzi refugiați în Suedia și de achiziția de avioane F-16 din SUA). Această întârziere a frustrat alte state aliate, mai ales pe fondul războiului când unitatea era crucială. Deși până la urmă Erdoğan și-a dat acordul (Suedia este așteptată să devină membră NATO, procesul fiind în ultimă etapă), episodul a arătat abordarea transacțională a Ankarei. Totodată, Turcia a încercat să-și sporească influența în lumea musulmană poziționându-se ca un mediator global: a organizat discuții la Istanbul și a reușit, împreună cu ONU, să intermedieze Acordul pentru cereale din 2022, permițând exportul cerealelor ucrainene prin Marea Neagră. A fost una dintre puținele inițiative diplomatice majore încununate cu succes și a adus prestigiu Ankarei. Când acordul a fost suspendat de Rusia în 2023, Erdoğan a continuat să negocieze intens pentru reînnoirea lui, inclusiv oferind Rusiei unele beneficii (de exemplu, un posibil acord de procesare a cerealelor rusești în Turcia pentru export).

Turcia a trebuit să gestioneze și echilibrul militar în Marea Neagră. Prin Convenția de la Montreux (1936), Ankara controlează accesul navelor de război prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Turcia a activat clauzele convenției la scurt timp după invazie, declarând Marea Neagră zonă de război și închizând strâmtorile pentru navele militare beligerante. Acest lucru a împiedicat Rusia să-și mute alte nave din Mediterană sau Baltică în Marea Neagră și, de asemenea, a împiedicat țările NATO să trimită acolo nave majore în sprijinul Ucrainei. Astfel, Turcia a menținut un status quo maritim: flota rusă din Sevastopol a rămas izolată cu ce avea la momentul respectiv, iar NATO a evitat o escaladare directă navală. Când Rusia a început să atace infrastructura portuară ucraineană după încetarea acordului cerealier, Turcia a trebuit să navigheze diplomatic între a condamna acțiunile (ce periclitau și interesele sale, prețurile alimentelor crescând) și a evita confruntarea deschisă cu Moscova. În ultimele luni, Ucraina a stabilit rute alternative de export pe la Dunăre, aproape de apele teritoriale române și turce, iar Rusia a amenințat vapoarele ce intră în porturile ucrainene. Turcia s-a implicat în discuții discrete pentru a preveni incidente pe mare, conștientă că un accident naval sau un atac rusesc asupra unei nave străine în Marea Neagră ar putea declanșa o criză extinsă.

Pe plan intern, războiul a avut efecte mixte pentru Turcia. În 2022, inflația galopantă și criza valutară au fost agravate de scumpirea energiei, dar banii rusești și comerțul sporit cu Moscova au oferit o pernă de oxigen. Erdoğan a câștigat alegerile prezidențiale din 2023, parțial consolidându-și imaginea de lider abil care ține țara în afara conflictului direct și aduce beneficii din ambele sensuri. În același timp, opinia publică turcă a privit cu simpatie drama umană din Ucraina, iar sprijinul militar limitat dar simbolic (dronele Bayraktar) a fost popular.

Pentru perspectivele păcii în Ucraina, Turcia se poziționează ca un potențial garant și mediator important. Erdoğan menține dialogul atât cu Putin, cât și cu Zelenski, vizitând și primindu-i pe amândoi. Dacă un armistițiu general va prinde contur, Turcia ar putea fi chemată să participe la mecanismele de implementare – de exemplu, sub forma unor trupe de menținere a păcii (poate sub egida ONU sau a unei coaliții) care să supravegheze eventuale zone demilitarizate. Deja, discuțiile la nivelul NATO și al Ucrainei includ ideea unei prezențe navale internaționale în Marea Neagră sau a unei misiuni de supraveghere aeriană a unui armistițiu; Turcia, ca putere riverană și membru NATO, ar avea un rol natural acolo. În același timp, Turcia va urmări să-și protejeze propriile interese: va dori redeschiderea coridoarelor comerciale, reluarea completă a exporturilor ucrainene și ruse (care îi tranzitează strâmtorile), și evitarea oricărei soluții care ar da Rusiei dominație excesivă în Marea Neagră.

Relația complicată a Turciei cu părțile implicate a fost așadar o sabie cu două tăișuri: pe de o parte a frustrat uneori unitatea occidentală (prin ambiguitățile sale față de Moscova), pe de altă parte a ținut deschis un canal de comunicare cu Kremlinul care s-a dovedit valoros în anumite privințe (schimburi de prizonieri, acordul de cereale). Pe măsură ce conflictul se apropie – poate – de o fază de negociere, abilitățile de dealmaker ale lui Erdoğan și poziția sa de interlocutor cu ambele tabere ar putea deveni și mai relevante. Rămâne de văzut dacă Turcia va putea converti acest capital diplomatic în beneficii concrete pentru pace sau dacă, dimpotrivă, va fi percepută ca jucând prea mult în propriul interes. Cert este că niciun aranjament viitor în regiune nu va putea ocoli Ankara, fie că vorbim de securitatea Mării Negre, de reconstrucția Ucrainei (unde companiile turce au deja contracte de infrastructură) sau de noul echilibru energetic.

Revenirea lui Donald Trump și implicațiile pentru conflict

Un factor geopolitic major care influențează perspectivele păcii în Ucraina este schimbarea leadership-ului în Statele Unite, odată cu revenirea lui Donald Trump în centrul scenei internaționale. După alegerile din 2024, Trump a preluat din nou președinția SUA în ianuarie 2025, aducând cu sine o viziune diferită și adesea imprevizibilă asupra războiului din Ucraina, comparativ cu administrația precedentă.

Donald Trump a fost, încă din campanie, vocal în privința dorinței sale de a „încheia rapid” conflictul. El a criticat gestionarea războiului de către administrația Biden, susținând că un amestec de diplomație personală și presiune mai dură ar fi putut preveni extinderea luptelor. Acum, ca președinte, Trump a trecut la acțiuni concrete care au modificat dinamica: a inițiat contact direct cu Vladimir Putin și cu Volodimir Zelenski, încercând să-i aducă la masa discuțiilor. De la începutul lui 2025, Casa Albă a formulat un plan diplomatic etapizat: mai întâi un armistițiu temporar (de exemplu, 30 de zile de încetare a focului general), apoi negocieri intense pentru un acord cadru de pace, eventual urmate de un tratat formal și de ridicarea treptată a unor sancțiuni impuse Rusiei.

Această abordare a generat speranțe, dar și îngrijorări. Pe de o parte, este pentru prima dată când Washingtonul își folosește greutatea politică pentru a apăsa simultan pe ambele părți – punând presiune și pe Moscova, și pe Kiev să facă compromisuri. Trump a semnalat clar că susținerea americană nu este un cec în alb: Ucraina este îndemnată să fie „recunoscătoare” și să coopereze în efortul de pace, altfel riscă diminuarea ajutorului. În paralel, administrația sa a adoptat un ton dur cu Rusia în public, amenințând cu sancțiuni suplimentare devastatoare (cum ar fi blocarea completă a exporturilor rusești de petrol prin sancțiuni secundare impuse oricărui cumpărător) dacă Putin refuză să dea curs inițiativelor de pace. Această tactică de negociere – combinând promisiunea unei ieșiri din izolare (dacă acceptă pacea) cu amenințarea unei pedepse mai mari (dacă continuă războiul) – reflectă stilul transacțional al lui Trump.

Europenii, la rândul lor, au primit vestea revenirii lui Trump cu sentimente amestecate. Pe de o parte, mulți lideri de la Bruxelles, Paris sau Berlin apreciază intensificarea eforturilor de a opri războiul; pe de altă parte, există o neîncredere față de direcția imprevizibilă a politicii externe a lui Trump și față de angajamentul său pe termen lung față de securitatea europeană. Reamintind primul mandat al lui Trump, europenii se tem să nu repete episoade în care acesta criticase NATO drept „învechit” și amenințase cu retragerea sprijinului dacă aliații nu își cresc cheltuielile de apărare. Deși în 2025 Trump nu a reiterat astfel de extreme, subtextul rămâne: aliații europeni sunt conștienți că trebuie să ia mai mult asupra lor (fapt ce i-a și determinat, de altfel, să pregătească eventuale misiuni de securitate în Ucraina fără a implica direct forțe americane de luptă).

Pentru conflictul din Ucraina, efectul imediat al implicării lui Trump a fost acelerarea calendarului diplomatic. În doar câteva luni, s-au întâmplat lucruri care trenau de un an: discuții trilaterale (SUA-Ucraina-Rusia) informale au avut loc prin intermediari, s-au convenit măsuri parțiale precum moratoriul asupra atacurilor asupra infrastructurii energetice civile, iar la nivelul Congresului SUA s-a manifestat un front bipartizan cerând sfârșitul războiului (Congresmenii americani au amenințat Rusia cu sancțiuni mai dure dacă ignoră eforturile de pace). Această schimbare de ton a impulsionat și alte capitale: de exemplu, China și-a exprimat susținerea pentru inițiativele de încetare a focului (căutând poate să fie cooptată în negocieri), iar țările UE au început consultări despre cum ar putea arăta garanțiile de securitate post-conflict pentru Ucraina.

Totuși, revenirea lui Trump a adus și riscuri. Principala temere a ucrainenilor este ca nu cumva administrația Trump, grăbită să obțină un succes diplomatic, să facă concesii premature Kremlinului sau să forțeze Kievul să accepte un acord dezavantajos. Zelenski, prudent, a salutat eforturile americane de pace dar a subliniat public că orice soluție trebuie să respecte dreptul internațional (adică implicit, să nu legitimeze cuceriri teritoriale). Există o anume tensiune surdă: Ucraina își datorează supraviețuirea sprijinului american, dar acum s-ar putea trezi nevoită să se conformeze viziunii Washingtonului despre pace, chiar dacă asta înseamnă înghițirea unor compromisuri dureroase. Pe plan intern american, Trump însuși trebuie să țină cont de aripa dură a Partidului Republican, care cere reducerea cheltuielilor cu ajutorul extern (inclusiv Ucraina) și se opune profund regimului Putin – deci Trump nu poate părea nici prea indulgent cu Kremlinul, nici prea cheltuitor cu Kievul.

Din perspectivă rusă, paradoxal, revenirea lui Trump nu a adus relaxarea pe care poate unii la Moscova o anticipau. În primul său mandat, Trump se exprimase adesea admirativ la adresa lui Putin și dădea impresia că ar putea „face o înțelegere” convenabilă cu Rusia. Însă situația din 2025 e diferită: războiul a generat în America, atât la republicani cât și la democrați, o puternică ostilitate față de politica lui Putin. Trump, om de afaceri, și-a dat seama că nu poate pur și simplu ceda cererilor maximaliste ruse, deoarece și propriul său partid l-ar taxa. De aceea, abordarea sa față de Putin a îmbinat laudele flatante cu mesaje ferme.

Potrivit relatărilor, în convorbirile avute în martie 2025, Trump i-a cerut lui Putin să facă pași concreți (precum acceptarea armistițiului de probă și schimburi de prizonieri) dacă vrea să obțină orice fel de ușurare a sancțiunilor. Kremlinul însă a răspuns public că planul american „nu abordează cauzele profunde ale conflictului” – referire la vechile plângeri rusești legate de extinderea NATO și statutul Ucrainei.

În esență, Putin continuă să ceară garanții imposibile (practic, ca Ucraina să devină vasală Rusiei și Occidentul să se retragă din regiune), ceea ce nici Trump nu poate oferi. Așadar, negocierile se află într-un impas condiționat: Washingtonul spune că Rusia trebuie să cedeze teren (la figurat și la propriu) dacă vrea un acord, Moscova spune că nu acceptă nimic mai prejos de obiectivele sale inițiale. Trump se vede nevoit să recunoască faptul că, pentru a obține pacea, va trebui probabil să mențină presiunea și chiar să înăsprească poziția SUA față de Rusia temporar.

În ansamblu, revenirea lui Donald Trump a schimbat ecuația diplomatică prin intensificarea eforturilor de mediere și punerea sub semnul întrebării a status quo-ului de „sprijin nelimitat” pentru Ucraina. Aceasta nu înseamnă că SUA și-ar abandona aliatul – nici vorbă, asistența militară continuă, deși retoric justificată acum ca mijloc de a forța Rusia la masa negocierilor. Dar stilul imprevizibil al lui Trump, predispoziția lui de a căuta o „victorie” rapidă și de a demola convențiile, creează o oarecare incertitudine în rândul tuturor actorilor.

Unii consideră că doar un lider ca Trump, cu un amestec de duritate și flexibilitate, ar putea să-l facă pe Putin să accepte un compromis. Alții se tem că un acord negociat de el ar putea sacrifica principii sau aliați, așa cum s-a văzut în alte contexte (criticii amintesc retragerea bruscă a trupelor americane din Siria, sub Trump, care a lăsat kurzii expuși).

Pentru Europa de Est și pentru Ucraina, mesajul este clar: vremurile se schimbă și trebuie să se gândească la securitatea lor pe termen lung mai mult ca oricând. Dacă Trump va reuși să intermedieze un acord acceptabil, va fi un beneficiu global. Dacă însă eforturile sale eșuează sau duc la fracturi între aliați, conflictul ar putea căpăta noi valențe și incertitudini. Până acum, efectul principal al implicării sale a fost să zguduie rutina și să forțeze toate părțile să-și reexamineze pozițiile – nimeni nu vrea să pară obstacolul în calea planului de pace american, dar nici nu dorește să cedeze prea mult. În lunile ce urmează, modul în care Trump va naviga aceste ape tulburi va fi decisiv pentru dacă și cum se va încheia războiul.

Scenarii posibile pentru următoarele 12–18 luni

Viitorul războiului din Ucraina rămâne incert, însă pe baza tendințelor actuale și a factorilor analizați mai sus se pot contura câteva scenarii plauzibile pentru următorul an – un an și jumătate. Realitatea s-ar putea regăsi într-o combinație a acestor scenarii, dar ele oferă un cadru de evaluare a direcțiilor majore în care ar putea evolua situația:

1. Scenariul unui acord de pace negociat: În acest scenariu optimist, eforturile diplomatice internaționale reușesc să obțină mai întâi un armistițiu general, urmat de negocieri susținute care duc la un compromis formal. Acordul ar putea prevedea încetarea permanentă a focului, retragerea graduală a anumitor forțe, crearea unei zone tampon supravegheate de forțe internaționale și lansarea unor discuții de durată privind statutul regiunilor disputate (Donețk, Lugansk, Crimeea). Cel mai probabil, un asemenea acord nu va rezolva imediat toate diferendurile teritoriale – s-ar putea recurge la formule tranzitorii precum „îngheț temporar de facto” al controlului (fără recunoaștere juridică a anexărilor rusești, dar nici fără forțarea imediată a retragerii ruse din zonele ocupate), eventual cu promisiunea organizării unor referendumuri locale peste 5-10 ani sub egida ONU. Ucraina ar insista să-și mențină suveranitatea teoretică asupra teritoriilor, Rusia ar căuta garanții că Ucraina va rămâne nealiniată militar (posibil un moratoriu asupra aderării la NATO pentru o perioadă). Un astfel de acord ar semăna poate cu Acordurile de la Minsk (2015) ca structură, dar cu implicare internațională mult mai puternică și garanții mai credibile. Concomitent, s-ar pune bazele unui tratat de securitate pentru Ucraina: o coaliție de țări (SUA, Marea Britanie, Franța, Polonia, Turcia etc.) ar oferi asigurări militare că vor sprijini imediat Ucraina dacă aceasta este atacată din nou, compensând neaderarea imediată la NATO. În paralel, UE ar accelera integrarea economică a Ucrainei. Acest scenariu ar însemna oprirea vărsării de sânge și un început de refacere, deși ar lăsa probabil aspecte de suveranitate neclarificate complet (un preț politic plătit pentru a obține pacea). Succesul lui depinde de voința ambelor părți de a accepta concesii dureroase: Ucraina să amâne obiectivul eliberării imediate a întregului teritoriu, Rusia să renunțe la visul de a domina complet Ucraina. De asemenea, ar necesita garanții de implementare foarte solide – lecțiile acordurilor eșuate din trecut ar trebui învățate.
2. Scenariul de escaladare militară: În acest scenariu, eforturile diplomatice eșuează, iar conflictul intră într-o nouă fază acută de violență. Rusia, sub presiunea timpului și a așteptărilor interne, ar putea lansa o ofensivă de mare amploare pe unul sau mai multe fronturi în încercarea de a obține o victorie clară înainte ca sprijinul occidental pentru Kiev să devină incert politic. Această escaladare ar putea implica mobilizări suplimentare masive în Rusia (sute de mii de noi recruți trimiși pe front), intensificarea atacurilor aeriene asupra infrastructurii și orașelor ucrainene și, în cel mai sumbru caz, utilizarea unor arme neconvenționale. O formă de escaladare ar fi recursul la arme nucleare tactice de către Rusia, dacă regimul de la Kremlin s-ar simți în colaps militar; deși improbabil având în vedere consecințele imprevizibile (inclusiv pierderea sprijinului din partea Chinei și a altor parteneri), această amenințare planează mereu ca ultima redută a lui Putin. Pe de altă parte, escaladarea ar putea veni și dinspre Occident: de exemplu, dacă Rusia comite o atrocitate de mare amploare sau lovește accidental teritoriul unui stat NATO (Polonia, România), am putea vedea o implicare militară mai directă a Alianței – de la stabilirea unei zone de excludere aeriană limitată, până la lovituri punctuale asupra forțelor ruse (un scenariu extrem, dar evocat ca posibilitate de ultim recurs în cazul folosirii armelor de distrugere în masă). Acest scenariu de escaladare ar duce la o spirală periculoasă, crescând considerabil riscul extinderii războiului într-un conflict NATO-Rusia, cu implicații catastrofale. Chiar și fără a ajunge la confruntare directă cu NATO, escaladarea ar însemna un război și mai sângeros în Ucraina: orașe devastate complet, pierderi mult sporite de ambele părți și posibil exod suplimentar de populație (încă milioane de ucraineni fugind peste granițe). Economia Ucrainei ar fi ruinată aproape total, iar Rusia s-ar prăbuși și ea economic sub povara mobilizării și sancțiunilor extinse. În final, o escaladare extremă ori ar forța totuși o capitulare (cel mai probabil a Ucrainei dacă sprijinul extern ar ceda, sau a Rusiei dacă regimul s-ar prăbuși), ori – în cel mai rău caz – ar implica direct marile puteri, cu riscul unui conflict global.
3. Scenariul unui conflict înghețat (status quo prelungit): Acesta este scenariul considerat de mulți analiști drept cel mai probabil dacă nici pacea, nici victoria clară nu se conturează rapid. În acest caz, luptele se reduc în intensitate treptat, fără un acord oficial cuprinzător, dar fronturile se stabilizează pe linia atinsă – un fel de armistițiu de facto nesemnat. Ucraina și Rusia ar continua să se paște reciproc la frontieră, cu incidente sporadice, bombardamente intermitente și skirmish-uri locale, dar fără ofensive majore. Linia de contact ar putea semăna cu zona demilitarizată din Coreea: fortificații permanente, câmpuri minate vaste, trupe masate de ambele părți într-o stare de vigilență continuă. Diplomatic, fiecare tabără ar clama că nu a renunțat la obiectivele sale – Ucraina ar declara că teritoriile ocupate temporar vor fi recuperate cândva, Rusia ar pretinde că regiunile anexate îi aparțin – dar în practică situația ar rămâne neschimbată pe teren ani la rând. Occidentul ar continua să înarmeze Ucraina pentru descurajare, iar Rusia ar menține forțe considerabile pregătite. Un astfel de conflict înghețat ar fi costisitor și instabil: Ucraina ar trăi sub amenințare constantă, cu economia doar parțial recuperată, având nevoie de un buget militar uriaș și de ajutor extern permanent. Rusia, deși ar scăpa de intensitatea luptelor, ar rămâne sub sancțiuni și izolată, cu o armată încleștată într-o poziție fixă la graniță. În interiorul Ucrainei, acest status quo ar putea eroda moralul și coeziunea pe termen lung, mai ales dacă reconstrucția trenează și milioane de refugiați nu se pot întoarce. Pentru Europa, un conflict înghețat înseamnă o rană deschisă la frontieră: tensiuni militare permanente, investiții mari în apărare și incertitudine politică în relația cu Rusia. Totodată, ar reprezenta un precedent periculos – agresiunea nu a fost pedepsită nici acceptată, ci lăsată suspendată, putând reizbucni oricând.
4. Scenariul intervențiilor externe și extinderii regionale: Aici ne referim la posibilitatea ca războiul să atragă și alte țări sau să genereze conflicte colaterale în regiune. Un mod ar fi implicarea militară formală a Belarusului de partea Rusiei – dacă Lukașenko, la insistențele lui Putin, ar angaja armata belarusă într-un atac asupra Ucrainei din nord-vest, spre Lvov sau spre Kiev. Asta ar lărgi frontul și ar pune și mai multă presiune pe Ucraina, forțând probabil Polonia și statele NATO vecine să ia contramăsuri (poate chiar crearea unei zone tampon sau masarea de trupe la graniță, crescând riscul de incidente). Alt mod ar fi un conflict ce mocnește să erupă la periferia războiului: Transnistria – dacă situația din Republica Moldova se degradează și Rusia încearcă o preluare a Chișinăului (prin puci sau alt mijloc), Ucraina ar putea interveni militar preventiv în Transnistria pentru a elimina amenințarea, implicând astfel Moldova direct în conflict. Sau invers, o destabilizare severă în Moldova ar putea determina România (țară NATO) să se implice pentru a asigura ordinea, ceea ce indirect ar avea legătură cu războiul din Ucraina. Un alt exemplu: Polonia și țările baltice, dacă ar considera că Ucraina e pe punctul de a fi înfrântă, ar putea decide unilateral să intervină sub forma unei „forțe de pace” care să protejeze vestul Ucrainei – o acțiune foarte riscantă, dar nu imposibilă dacă la Washington ar exista acord tacit. Scenariul intervențiilor externe mai include și posibila implicare militară a Chinei într-un rol de menținere a păcii după un acord (de exemplu, trimiterea de observatori chinezi sau trupe la sol sub casca albastră ONU, ceva ce China nu a prea făcut în Europa până acum, dar ar putea dori pentru a-și afirma statutul). Fie că vorbim de escaladare negativă (extinderea conflictului) sau pozitivă (extinderea păcii prin trupe internaționale), orice intervenție străină ar transforma fundamental situația. Cea mai periculoasă variantă din acest pachet ar fi alunecarea spre un război direct NATO-Rusia – linie roșie pe care toți actorii încearcă s-o evite, dar care ar putea fi depășită accidental sau printr-un calcul greșit. Odată depășită, consecințele sunt greu de anticipat și foarte greu de controlat, dat fiind arsenalul nuclear de ambele părți.
5. Scenariul unui colaps politic sau economic regional: Acesta este un scenariu în care efectele secundare ale războiului provoacă prăbușiri sau schimbări bruște în țări cheie, alterând datele problemei. Un exemplu ar fi colapsul intern al Rusiei: dacă războiul continuă să meargă prost pentru Moscova, pierderile se acumulează și sancțiunile mușcă profund, e posibil ca regimul Putin să se confrunte cu o criză – fie economică (recesiune severă, buget de stat în derivă, nemulțumire socială accentuată), fie politică (lupte de putere la vârf, eventual o nouă tentativă de rebeliune gen episodul Wagner, sau proteste populare pe fondul mobilizărilor succesive). Un colaps al autorității centrale în Rusia ar putea duce la dezordinea pe front – trupele ruse ar rămâne fără comandă coerentă, ceea ce ar ușura repunerea teritoriilor sub control ucrainean, dar ar ridica probleme uriașe despre securitatea arsenalului rusesc și stabilitatea în Eurasia. Un alt exemplu este schimbarea regimului în Belarus: dacă Lukașenko ar păți ceva (de la înlăturare în forță la deces), înlocuirea lui cu un guvern mai occidental ar modifica echilibrul – Belarusul s-ar putea retrage complet din conflict și chiar alătura sancțiunilor împotriva Rusiei, izolând-o și mai mult (scenariu favorabil Ucrainei). Sau, invers, ar putea surveni o preluare dură de către un pion și mai obedient al Kremlinului, care să transforme Belarusul într-un „distric militar” rusesc de facto. Colaps economic se poate gândi și la nivelul Ucrainei: dacă sprijinul financiar extern scade, Ucraina – care deja operează cu deficit enorm acoperit de ajutoare – ar putea intra într-o criză monetară, făcând dificilă susținerea frontului și a societății. Asta ar slăbi-o teribil în negocieri sau chiar pe câmpul de luptă. Un colaps politic se poate întâmpla și în state UE: de pildă, dacă în vreo țară importantă (Germania, Franța, Italia) ar veni la putere un guvern populist/isolaționist care decide să blocheze sprijinul UE pentru Ucraina, unitatea europeană ar fi distrusă, iar Rusia ar căpăta un avantaj strategic nesperat. La fel, în SUA, deși Trump e angajat acum într-un plan de pace, politica americană e polarizată – evenimente interne neprevăzute (scandaluri, crize) ar putea distrage atenția sau modifica cursul implicării SUA, cu impact direct asupra războiului. Scenariul colapsului este așadar despre surprize strategice: prăbușirea unui jucător de pe tabla de șah care schimbă complet calculul celorlalți. Deși greu de prognozat detaliat, astfel de evenimente „de cotitură” pot fie să pună capăt războiului mai repede (de exemplu, dacă regimul Putin cade și succesorii retrași armata), fie să îl prelungească și complice și mai mult (haos în Rusia care duce la mulți „warlords” locali, riscuri de proliferare etc.).

Încheiere?

Ucraina se află la o răscruce istorică, iar următoarele 12–18 luni sunt cruciale în definirea traiectoriei sale pe termen lung. Fie că vom vedea o pace negociată care să aducă, chiar și imperfect, liniștea mult așteptată, fie că războiul va continua sub altă formă – înghețat, escaladat sau extins –, întreaga regiune și lume vor resimți impactul. Actorii majori analizați (de la marile puteri globale la vecinii imediați) își ajustează fiecare mișcare în funcție de interesele și temerile lor, iar aceste jocuri geopolitice vor decide în final soarta războiului.

Important este că, indiferent de scenariu, suferința umană și distrugerile din Ucraina au atins cote atât de mari încât prioritatea absolută a comunității internaționale trebuie să rămână găsirea unei modalități de a opri conflictul și de a asigura o pace justă și durabilă. Pacea în Ucraina ar aduce stabilitate în Europa, ar reduce tensiunile globale și ar permite vindecarea rănilor economice și sociale ale războiului.

Însă pacea nu poate fi oricum: ea trebuie să nu semene semințele unui viitor conflict. Echilibrul între fermitate și compromis, între justiție și pragmatism, va fi greu de găsit – dar el este necesar pentru ca peste 12–18 luni lumea să poată privi spre Ucraina nu prin prisma unui război activ, ci a unui efort de reconstrucție și reconciliere.