Pacea rusească: un concept extraterestru în care ”flexibilitatea” vizează doar inamicul

Rusia nu negociază. Rusia dictează, zâmbind cu colțul gurii și frecându-și mâinile peste hărți pe care a trasat deja granițele cu sânge. Așa sună diplomația moscovită: o combinație toxică de obrăznicie strategică, nostalgie imperială și tactică de târg prost, în care pacea e doar o altă formă de invazie cu mâinile în buzunar.

În aprilie 2025, când Lavrov a ridicat receptorul ca să vorbească despre „colaborare” cu americanii, nu a fost decât episodul 967 dintr-un serial rusesc vechi: noi înaintăm, voi ne cedați totul. Din păcate, la celălalt capăt al firului, unii chiar au dat aprobator din cap.

Dacă nu poți câștiga un război, propune pacea. Dar fă-o în așa fel încât să-ți rămână câștigurile.

Așa sună, în traducere liberă, manualul de geopolitică al Moscovei. În aprilie 2025, Serghei Lavrov – veteranul ipocriziei diplomatice – a sunat la Washington. La capătul firului, Marco Rubio. Sub o aparență de civilitate, discuția a fost una dintre cele mai stranii mișcări ale acestui război cu prea multe fețe și prea puțină sinceritate.

Pe scurt, Lavrov a spus: „hai să vorbim despre pace”. Dar în fond, a vrut să spună: „hai să păstrăm ce am ocupat și să ne strângem mâna ca niște domni.” În fondul vocii lui, nu era nicio urgență morală, ci doar calmul rece al unui cartograf cu pixul pe teritoriile altora.

Marco Rubio, promovat de Trump ca noul guru al diplomației mondiale, s-a arătat disponibil. A folosit cuvintele „constructiv”, „viitorul Europei” și „dialog echilibrat”, într-o conversație în care Moscova și Washingtonul păreau că își joacă rolurile cu aceeași resemnare cu care doi foști amanți discută împărțirea mobilei.

Un plan de pace „constructiv”… pentru cine?

După discuția Lavrov–Rubio, Casa Albă a lăsat să se înțeleagă că se lucrează la un „cadru nou de securitate pentru regiune”. Se vehiculează ideea unui armistițiu supravegheat internațional și a unei conferințe a păcii la Londra. Între timp, emisarul Steve Witkoff continuă să plimbe dosare și să promoveze „flexibilitatea” ca formă de supraviețuire diplomatică.

Dar „flexibilitate” în limbajul Trump 2.0 înseamnă exact ce voia Putin încă din 2014: Ucraina fără Crimeea, Ucraina cu gloanțele trase, dar fără arme, Ucraina neutră, adică cu gura închisă. Iar dacă se poate, și cu niște livrări preferențiale de titaniu.

Zelenski a răspuns tranșant: „integritatea teritorială a Ucrainei nu se negociază. Nu ne închiriem Donbasul ca să doarmă lumea liniștită la Davos.”

Lavrov mimează prost diplomația, cu aere de spovedanie strategică

Rusia spune că e gata să colaboreze. Dar „pacea” propusă de Lavrov e un format grotesc: Ucraina să oprească mobilizarea militară, să accepte statutul „special” al regiunilor ocupate și, eventual, să se abțină de la viitoare alianțe militare. În schimb, Rusia va fi generoasă: va opri (temporar) bombardamentele și își va ține gura, câteva luni.

Cererile vin de la același regim care a început războiul, a masacrat civili și a anunțat anexări de teritorii cu buletine de vot tipărite la tipografia Armatei a 14-a.

Marco Rubio – diplomat sau notar de circumstanță?

În toată această încurcătură, Marco Rubio joacă rolul unui moderator confuz. Încearcă să pară diplomat, dar stilul său e mai apropiat de talk-show-ul Fox News decât de conferințele de la München. A spus că „trebuie să ascultăm toate părțile”. Dar când una dintre „părți” e agresorul care a făcut peste 300.000 de victime, apare întrebarea: cât de tare trebuie s-o asculți?

Rubio, aflat sub influența directă a cercului trumpist, pare mai preocupat să livreze o „victorie diplomatică” pentru America decât o soluție justă pentru Ucraina. Iar când justiția devine decor, pacea se transformă în vânzare.

Zelenski – singur printre lupi

În acest nou tablou internațional, Zelenski pare un alergător de cursă lungă rămas fără echipă. Europa îl aplaudă în Parlamentul European, dar face calcule reci în consiliile de apărare. SUA ridică tonul la Putin cu vocea, dar încearcă să-l mulțumească și cu fapta. Iar Rusia mimează diplomația ca să mențină status-quo-ul ocupației sub acoperișul păcii.

Zelenski continuă să repete aceleași lucruri: „Avem o formulă a păcii în 10 puncte. Restul sunt variațiuni pe tema capitulării.” Între timp, se deplasează între Paris și Tokyo, cere garanții de securitate și luptă nu doar cu tancurile rusești, ci și cu oboseala geopolitică a celor care, de la distanță, se gândesc dacă nu cumva e timpul să se termine odată toată treaba asta, indiferent cum.

Pacea în epoca minerale-bani-voturi

Negocierile despre pace sunt, în 2025, despre orice altceva în afară de pace. Sunt despre mineralele rare ale Ucrainei. Despre posibilele contracte de reconstrucție. Despre alegerile din SUA. Despre China, care intră pe ușa din spate și vinde arme prin interpuși. Despre Europa, care vrea stabilitate, dar fără să o plătească prea scump. Și despre Rusia, care vrea recunoaștere pentru ceea ce a furat.

Zelenski rămâne același: nervos, lucid, încăpățânat, conștient că dacă acceptă o „pace” impusă, Ucraina va fi și umilită, și ocupată. Iar istoria va avea o nouă Yalta, cu hărți redesenate în birouri bine aerisite, departe de tranșeele ude de sânge.

Deci:

Să nu ne lăsăm păcăliți de retorica de la Paris și de „deschiderea” afișată de Lavrov. Rusia vrea liniște pe propriile condiții. Trump vrea să spună „I did it” în campanie. Iar Zelenski – singurul care luptă cu arma și cuvântul – pare să fie ultimul lider european care încă refuză să vândă iluzii.