Pâine caldă cu miros de acasă

Aproape nimeni nu mai face pâine în cuptorul din spatele casei. Numai mirosul de aluat proaspăt încă plutește în aer când bate vântul dinspre pădure.

Ion se oprește în mijlocul curții, cu ochii închiși, cuprins de amintiri. Cuptorul vechi de piatră, construit de bunicul său cu aproape 70 de ani în urmă, stă neclintit la marginea livezii.

Acoperit parțial de iedera sălbatică. Coșul lui e crăpat, gura mare e năpădită de mușchi, dar structura solidă a rezistat deceniilor de intemperii.

La 55 de ani, Ion Manea s-a întors acasă după 20 de ani de Spania. Casa părintească din Vâlcea l-a așteptat cu acoperișul parțial prăbușit și fântâna colmatată, dar cu toate amintirile intacte.

Mama făcea pâine în fiecare sâmbătă pentru toată săptămâna

„Cuptorul ăsta… Câte pâini au ieșit din el”, murmură el, trecându-și mâna peste piatra caldă. „Mama făcea pâine în fiecare sâmbătă pentru toată săptămâna.”

Își amintește perfect ritualul. Vineri seara, mama pregătea dospitul. Amesteca făina cu drojdia și apa călduță, acoperind vasul mare de lut cu un ștergar curat.

Sâmbătă în zori, aluatul era frământat cu forță și pricepere, lăsat să crească sub țoale groase. Apoi, modelat în pâini rotunde care se odihneau pe masa din bucătăria de vară. Erau acoperite cu pânză albă, crescând sub ochii lui curioși de copil.

„Pâinea trebuie să se odihnească înainte de a intra în cuptor”, spunea mama lui, Maria. „Așa capătă putere să îndure focul.”

Spre prânz, tatăl lui, Gheorghe, aprindea focul în cuptor. Folosea lemne subțiri la început, apoi lemne mai groase din stejar și fag. Piatra devenea albă de căldură. Moment în care jarul era scos cu lopata de lemn. Pâinile erau introduse una câte una, cu mișcări precise, pe vatra fierbinte.

„Te pomenești că încă merge”, spune el cu voce tare, deși e singur în curtea năpădită de iarbă înaltă. „Ar trebui să încerc.”

Șantierele Spaniei, 20 de ani, l-au învățat să reconstruiască orice. A reparat case vechi de sute de ani în Andaluzia, restaurând cu grijă ziduri de piatră și arcade de cărămidă.

Și-a trimis toți banii acasă, economisind pentru momentul întoarcerii. Acum, că s-a pensionat, s-a întors să-și reconstruiască propria casă.

Un freamăt în tufișurile din capătul grădinii îl face să tresară. E doar o pisică sălbatică, probabil din cele care s-au înmulțit în sat după ce oamenii au început să plece.

Satul Izvorul, cândva vibrant și plin de viață, e acum locuit doar de câțiva bătrâni și câteva familii care vin doar în weekend.

Doar cei care au trăit în satele românești de altădată pot înțelege cu adevărat ce însemna pâinea coaptă acasă. Nu era doar hrană, ci un ritual care lega familiile și comunitatea. Marca trecerea timpului și sărbătorile, dădea sens și ritm vieții.

Ion se apropie de cuptor, îngenunchează și privește în interiorul întunecat. Se aștepta să găsească cuiburi de păsări sau rozătoare, dar cuptorul e surprinzător de curat. Cineva l-a îngrijit în absența lui.

Probabil, bătrâna Safta, vecina care i-a păzit casa și care-i trimitea cu telefonul ei vechi, din când în când, fotografii.

Hotărât, Ion intră în casă și revine cu o lopată și o greblă. Începe să curețe zona din jurul cuptorului, să taie iedera care-l sufocă, să îndepărteze frunzele și crengile căzute.

Ca și cum ar dezgropa o comoară

Transpirația îi șiroiește pe față, dar continuă să lucreze metodic, ca și cum ar dezgropa o comoară.

Până seara, cuptorul și zona din jurul lui sunt curățate. Ion stă pe treptele verandei și privește mulțumit.

Mâine va merge în sat să cumpere cărămizi refractare pentru a repara interiorul cuptorului. Poate va trebui să reconstruiască și coșul.

„Ce faci acolo, vecine? Restaurezi muzeul?”

Vocea răgușită îl face să se întoarcă. Bătrâna Safta stă în poartă, sprijinită în baston, cu ochii ei mici și vii studiindu-l curioasă.

„Pregătesc cuptorul, tanti Safta. Vreau să-l fac să funcționeze din nou.”

Bătrâna intră încet în curte, apropiindu-se de cuptor ca de un vechi prieten.

„L-am mai curățat și eu din când în când. În caz că te întorci.” Apoi adaugă, cu o undă de nostalgie în glas: „Maică-ta făcea cea mai bună pâine din sat”.

„Și eu vreau să fac pâine ca a ei”, răspunde Ion simplu.

Bătrâna îl privește lung, evaluându-l. „Știi cum?”

„Nu. Dar învăț.”

Un zâmbet poznaș înflorește pe fața bătrânei. Ochii-i sticlesc. „Vino mâine la mine. Am rețeta Mariei. Apoi se întristează… Mi-a dat-o înainte să… să plece. Și mai am drojdie de casă.”

Ne-am obișnuit să cumpărăm pâine ambalată, să consumăm hrană preparată industrial.

Am uitat gustul și mirosul lucrurilor făcute cu răbdare și pricepere. Dacă am redescoperi tradițiile pierdute… poate am recâștiga și o parte din liniștea și sensul pe care le-am pierdut în goana noastră după modernitate.

Reconstruiește cuptorul: repară fisurile, reface coșul, schimbă piatra crăpată de pe vatră

În săptămânile ce urmează, Ion lucrează la reconstruirea cuptorului. Repară fisurile, reface coșul, schimbă piatra crăpată de pe vatră.

Tanti Safta îl vizitează aproape zilnic, oferindu-i sfaturi și povești despre mama lui.

Îi arată cum se pregătește dospit de casă, cum se frământă aluatul, cum se simte cu palmele când e gata.

Aprinde focul cum făcea tata cu decenii în urmă

Cuptorul e gata. Ion aprinde focul, așa cum făcea tatăl său cu decenii în urmă. Urmărește atent flăcările, pune lemne la momentul potrivit, așteaptă până când piatra cuptorului devine albă de căldură.

Aluatul, pregătit după rețeta mamei sale, a crescut peste noapte în castronul mare de lut. L-a frământat în zori și l-a lăsat să se odihnească. Acum modelează pâinile rotunde, făcând o cruce deasupra fiecăreia, așa cum îl învățase tanti Safta.

Când introduce prima pâine în cuptorul fierbinte, simte un nod în gât. E ca și cum ar restabili o legătură ruptă… ca și cum ar continua o conversație întreruptă brusc cu 20 de ani în urmă.

Pâine pentru tot satul / Foto: Maria Burlă / doxologia.ro

Cuptorul e o punte între generații

Cuptorul e mai mult decât o construcție de piatră și lut. E o punte între generații, un păstrător de tradiții, un martor tăcut al vieților care au trecut prin această curte.

Iar pâinea care iese din el nu e doar făină și apă transformate de foc. E o moștenire, o poveste, un viitor care își aduce aminte de trecut.

La prânz, când prima pâine e scoasă din cuptor, mirosul inconfundabil de aluat copt umple aerul. Ion o rupe și aburul se ridică spre cer ca o ofrandă. Gustul e exact așa cum și-l amintea din copilărie – dulceag, dens, viu.

Pâine ca a Mariei. Exact ca a Mariei

Tanti Safta e prima care gustă. „Ca a Mariei,” spune ea simplu, cu o lacrimă în colțul ochiului. „Exact ca a Mariei.”

În după-amiaza aceea, vestea se răspândește prin sat. Unul câte unul, vecinii încep să apară la poarta lui Ion. Sunt bătrâni care își amintesc pâinea mamei sale, familii venite pentru weekend. Cu toții sunt curioși, atrași de mirosul uitării care plutește peste sat.

Și, astfel, cuptorul de pâine al familiei Manea devine din nou inima unei comunități care învață încet să bată iar.

Vâlcea. Muzeul Satului din Bujoreni / Foto: hotelizvoare.ro

Întâmplare de la Vasile Pușcaș, ofițer în retragere, creator digital.