Patronul de la Ferma Dacilor, mesaj din arest : „Nenorocirea o simt în oase, în piele, în tot sufletul”

Aflat în arest la domiciliu, patronul Fermei Dacilor, Cornel Dinicu, a publicat astăzi pe pagina sa de socializare un comentariu extrem de mişcător, al cărui titlu este „CRUNT…DUR… NEDREPT”. „Am ales să ies să-mi strig durerea, cu toate consecințele, chiar nu mai contează nimic”, a scris Cornel Dinicu, vizibil afectat de tragedia din noapte de Crăciun care a provocat decesul a opt tineri, printre care şi a fiului său, Victor. Deşi mistuit de durere, Cornel Dinicu lasă de înţeles în primul său mesaj public de după arestarea sa că va reconstrui Ferma Dacilor. „Puterea” vă prezintă integral postarea lui Cornel Dinicu.

„Nimic, dar nimic pe lumea asta nu poate fi mai crunt ca pierderea propriului copil!
Nimic nu poate fi mai dur ca pierderea familiei!
Nimic nu poate fi mai nedrept ca moartea unor nevinovați!
E crunt, dur și total nedrept!
Astăzi, când am ales să ies să-mi strig durerea, cu toate consecințele, chiar nu mai contează nimic. Poate să-i mai întoarcă cineva pe cei dragi, acum plecați!? Poate cineva să-i mai strângă în brațe pe ei? Pe Anca… pe Vlad… pe Luca… pe Petre… pe Adrian… pe Andrei… pe Piff… pe Victoraș al meu!?
Doar când închid ochii mai pot face asta. Atunci când o fac aud doar țipete. Simt mirosul de fum. Arsura flăcărilor. Trosnituri de lemn. Urlete. Nenorocirea o simt în oase, în piele, în tot sufletul.
Și, negreșit, îmi zic: mai bine mureai și tu, Cornele! Ardeai cu ei! Și gata!
Când deschid ochii e iarăși dimineață. Și sunt aici. Cu oameni în jur.
Restul familiei, restul prietenilor, oameni pe care îi știu și care plâng cu mine, oameni care mă acuză, oameni care îmi arată că am pentru ce să trăiesc, oameni care îmi arată iubire, oameni care mă anchetează, oameni care mă încurajează, oameni care mă caută, oameni care mă judecă, oameni care încearcă să mă ajute….Toți oamenii ăștia îmi arată un singur lucru. Că asta mi-e CRUCEA! Și nu, nu am încotro, trebuie să mi-o duc.
Recunosc că, pentru prima oară în viață, am simțit cât de jos poate ajunge ființa umană. Cât de aproape este iadul… Dar ce pot face?
Acum, în fața voastră, simt că nu mai are chiar niciun rost să strig că e nedrept, că nu-i corect, că am făcut tot ce era omenește posibil să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat.
Asta o să o facă, de aici înainte, cei care știu și au putere să se lupte cu legile. Eu nu mai am puterea să o fac.
Ani de zile am făcut imposibilul posibil. Am visat cu ochii deschiși și n-am simțit când mi-au trecut anii muncind ca un rob pentru familia mea din ce în ce mai mare. Atât de mare încât, la momentul tragediei, acum realizez, a fost cea care m-a ținut în viață.
Și nu știu cum aș fi rezistat fără miile de suflete care nu m-au lăsat să cad în infern.
Familia mea, familia Ferma Dacilor.
Da! Pentru ea am intrat în foc. Ca să mi-o salvez.
Am făcut-o pentru toți cei care mi-au trecut pragul casei, acum făcută scrum. Dar și pentru cei care și-au petrecut în casa noastră cele mai importante momente ale vieții, ori pur și simplu ne-au bucurat vizitându-ne.
Pe toți i-am considerat ca pe ai mei. Și i-am tratat ca pe familia mea.
Iar când am văzut, abia zilele astea, miile de reacții ale oamenilor, în care își arătau susținerea pentru mine și toți cei de la Fermă, m-a cutremurat și am realizat mai puternic că niciodată că tot ceea ce am făcut din inimă a ajuns la inimă.
Acum, când scriu rândurile astea, încerc să redevin OM.
Să trăiesc cât de cât normal, să respir normal și, mai ales, să privesc la orizontal. Nu numai în pământ, de parcă aș căuta în cenușă, sau către cer, către îngerii plecați și către Dumnezeu.
Mă uit în jur și văd câtă lume suferă împreună cu mine. Iar asta e o tortură zilnică.
În același timp, tot ei vin și-mi cer să fac ceva. Să ies din starea asta. Să nu le omor speranța că tatăl lor, prietenul lor, amicul lor de la Tohani renunță.
Știu, dar îmi e greu!
Mă uit în oglindă și văd un om prins într-o cușcă. Nu însă de cușca fizică îmi este mie frică. Instinctul de supraviețuitor m-a ajutat toată viața, și o face în continuare. Sunt un om care nu se dă ușor bătut. Mai ales când știu că am dreptate.
Astăzi mi-e teamă de un singur lucru. Să nu cumva să fi murit în mine puterea de a visa! Pentru că abia atunci voi fi cu adevărat mort.
De aceea mă agăț de singurul lucru care mi-a mai rămas. Speranța că tot ce am scris va ajunge la inimile voastre, așa cum a plecat din inima mea. Sincer, curat și înlăcrimat.
Mă rog la Cel de Sus să mă puteți ierta, dar și să mă pot ierta că v-am făcut să suferiți alături de mine și de familia mea, că n-am putut salva tot locul minunat pe care îl creasem, că au rămas pe drumuri zeci de oameni cu familie lor cu tot și, mai ales, că n-am putut opri frângerea aripilor unor îngeri!
Vreau să mulțumesc, în primul rând, celor care m-au susținut și în continuare o fac, celor care nu au renunțat să creadă în mine și în nevinovăția mea și mai ales celor care m-au făcut să simt că mi-au îmbrățișat suferința.
Iar celor care, necunoscându-mă, au găsit de cuviință să lovească într-un om căzut la pământ, le mulțumesc pentru că m-au ajutat să devin mai bun.
Vă mulțumesc tuturor! Mai ales că mă ajutați să cred că mai pot visa și că sfârșitul nu este aici!”, a scris Cornel Dinicu.