Pentru ce plătim taxe și impozite? O poveste cu stat, cetățean și o înțelegere uitată

Taxele și impozitele n-au apărut ca pedeapsă divină, deși așa le resimțim uneori. Nici nu sunt o invenție a birocraților moderni, ci expresia unui contract social fundamental: tu, cetățean, îți dai o parte din munca ta statului, iar statul îți oferă în schimb protecție, ordine, infrastructură, educație, sănătate, șanse egale. Teoretic.

În esență, fiecare ban plătit ca impozit ar trebui să însemne ceva concret în viața de zi cu zi: un drum asfaltat, un medic bine plătit care nu cere șpagă, o școală curată cu profesori buni, un polițist care nu e decorativ, o judecătoare care aplică legea fără frică, un metrou care vine la timp. Asta e miza. Funcționarea unui stat civilizat.

Ce este „contractul social”

Conceptul de „contract social” vine din filosofia politică și spune așa: oamenii renunță la o parte din libertatea lor absolută (inclusiv la dreptul de a-și face singuri dreptate) și cedează o parte din resursele proprii către un Stat organizat, în schimbul unui cadru de viață sigur și funcțional. Asta include:

• un aparat de ordine publică care te apără de hoți și agresori
• o justiție care rezolvă conflictele civilizat
• un sistem de sănătate care nu te lasă să mori pe trotuar
• o educație care pregătește viitori adulți responsabili
• infrastructură fizică: drumuri, poduri, apă curentă, canalizare
• infrastructură invizibilă: stabilitate economică, legislație coerentă, transparență

Practic, statul e un administrator al interesului comun. Iar cetățeanul este acționarul acestui sistem. Nu un donator. Nu un milog. Nu o slugă. Iar impozitul nu e o „taxă de protecție”, ci contribuția ta la un bine colectiv, pe care și tu îl consumi zilnic.

Cum ar trebui să funcționeze

Modelul ideal funcționează cam așa:

• statul colectează bani prin impozite și taxe
• acești bani sunt redistribuiți în mod echitabil: pentru servicii, investiții, protecție socială
• statul nu irosește banii, nu fură, nu cheltuie pe sine, ci pe cetățeni
• cetățenii plătesc conștienți, nu forțați, pentru că văd utilitatea reală

Este, deci, un sistem bazat pe încredere reciprocă. Cetățeanul e dispus să dea bani statului dacă vede că statul face ceva cu ei. Statul are autoritate doar dacă oferă în schimb ceva care merită.

Unde se rupe filmul în România

Ei bine, în România, acest contract social e cam șifonat. Cetățeanul plătește, dar nu simte că primește. Vede spitale ruinate, școli cu toaleta în curte, judecători care dorm în fotolii, autostrăzi care se termină în câmp. Și atunci apare reacția firească: „De ce să mai plătesc?”

Pe de altă parte, statul, în loc să se întrebe „ce ofer eu cetățeanului?”, vine cu noi biruri, cu formulare stufoase, cu penalizări, cu amenzi, cu suspiciuni. Nu vorbește cu cetățeanul ca partener, ci ca stăpân cu un caiet de plată în mână.

Așa se naște evaziunea, cinismul, munca la negru. Oamenii ocolesc sistemul pentru că simt că sistemul i-a abandonat. Și în loc să se repare relația, se adâncește ruptura.

Plătim pentru servicii care nu există

Când plătești un impozit pe salariu de 40%, dar ajungi la un spital unde îți cumperi seringa și așternutul, te simți furat. Când dai bani pentru educație, dar copilul tău stă în bănci rupte și învață după manuale absurde, te simți trădat. Când contribui la fondul de pensii, dar ți se spune că „nu o să ai pensie”, înțelegi că sistemul e o glumă proastă.

Nu plătim taxe ca să ne umilim pentru un loc la doctor, pentru o autorizație, pentru un ajutor de urgență. Plătim taxe ca să funcționeze totul fără umilință.

Concluzia? Taxele nu sunt rele. Sunt un instrument al civilizației. Problema nu e că le plătim, ci că nu primim ce trebuie în schimb. Contractul social nu trebuie renegociat. Trebuie respectat. Și din partea statului. Nu doar din partea noastră.

Sistemul de taxe și impozite din România în 2025 – analiză detaliată a poverii fiscale

La 30 martie 2025, sistemul fiscal din România cuprinde o gamă extinsă de taxe și impozite, aplicate atât la nivel național, cât și la nivel local. Aceste obligații fiscale pot fi grupate în categorii majore – impozite pe venit și profit, contribuții sociale, taxe pe proprietate, taxe pe consum (TVA și accize) și diverse taxe speciale. În cele ce urmează sunt analizate în detaliu fiecare categorie, cu evidențierea particularităților și a acelor taxe considerate aberante sau excesive. De asemenea, este realizată o comparație cu alte sisteme fiscale europene, pentru a plasa povara fiscală din România în context, și sunt discutate efectele psihologice și economice ale unei fiscalități percepute ca împovărătoare.

Impozite pe venit și pe profit

Impozitul pe venit al persoanelor fizice este, în continuare, cotă unică de 10% aplicată veniturilor impozabile (salarii, activități independente, chirii, dobânzi, etc.). Cota de 10% este în vigoare din 2018, menținând regimul proporțional (neregresiv) al impozitării veniturilor în România. Până la sfârșitul anului 2024 au existat excepții notabile de la această impozitare – de exemplu, angajații din sectorul IT, construcții, agricultură și industrie alimentară erau scutiți de impozitul pe venit (pentru salarii sub un anumit prag) în virtutea unor facilități fiscale. Începând cu ianuarie 2025 însă, aceste scutiri au fost eliminate, revenindu-se la taxarea integrală a acestor categorii de venituri.

Prin urmare, România își menține impozitul pe venit la una dintre cele mai scăzute cote din UE, însă fără exceptări sectoriale semnificative. Merită menționat că impozitul pe câștigurile de capital (de exemplu câștiguri bursiere) are aceeași cotă de 10% pentru persoane fizice, semn al abordării unitare a veniturilor individuale.

Impozitul pe profitul companiilor (persoane juridice) are o cotă standard de 16% din profitul impozabil, rămasă neschimbată de peste un deceniu. Se aplică firmelor rezidente române și filialelor locale ale firmelor străine pentru profitul obținut în România.

Totuși, multe firme mici beneficiau de un regim alternativ: impozitul pe veniturile microîntreprinderilor (fără a calcula profitul). Acest regim de microîntreprindere a fost păstrat și în 2025, dar cu criterii mai stricte: pot opta pentru el doar firmele cu venituri anuale sub 250.000 euro (prag redus de la 500.000 euro anterior), care îndeplinesc anumite condiții (de exemplu, au cel puțin un angajat). Cota de impunere este de 1% din veniturile microîntreprinderii (dacă are cel puțin un salariat), respectiv 3% dacă nu are salariați.

Peste acest plafon sau dacă condițiile nu sunt îndeplinite, firmele trec la regimul standard de impozitare a profitului (16%). Aceste modificări reflectă încercarea statului de a limita abuzurile și de a crește încasările: s-a redus semnificativ numărul firmelor care pot plăti impozit micro (pragul la jumătate, urmând chiar 100.000 euro din 2026 conform legislației adoptate).

Impozitul pe dividende, aplicat la distribuirea profitului către acționari, a fost majorat începând cu 2025 de la 8% la 10% pentru toți beneficiarii (rezidenți sau nerezidenți). Prin această creștere, cota de taxare a dividendelor revine practic la nivelul impozitului pe venit, marcând o abordare uniformizată a impozitării veniturilor personale, indiferent de sursă.

Notă privind istoricul și percepția publică: Regimul de cotă unică (flat tax) de 16% (și ulterior 10% la venituri personale) a fost introdus cu scopul de a simplifica și stimula conformarea. Totuși, fiind o cotă proporțională, a generat discuții despre echitate. Spre deosebire de majoritatea țărilor UE, unde impozitul pe venit este progresiv (cei cu venituri mari plătesc procentual mai mult), România menține impozitarea uniformă, ceea ce, după cum subliniază analiștii, perpetuează inegalitățile sociale în loc să le atenueze.

Mulți contribuabili cu venituri mici percep ca inechitabil faptul că plătesc aceeași cotă ca și o persoană cu venituri foarte mari, mai ales în contextul în care deducerile personale sau alte mecanisme de ajustare sunt limitate.

Contribuțiile sociale obligatorii

Pe lângă impozitul pe venit, veniturile din muncă sunt supuse unor contribuții sociale substanțiale. În 2025 se mențin trei contribuții principale, introduse în această formă din 2018, care finanțează sistemele publice de asigurări:

• CAS (Contribuția de Asigurări Sociale) – în procent de 25% aplicat asupra venitului brut salarial (sau baza aleasă, pentru independenti). Această contribuție este datorată de angajat și asigură dreptul la pensia publică (pilon I). Există un plafon anual echivalent cu 12 salarii minime brute (sau 24 salarii, opțional) pentru care independenții datorează CAS, însă pentru salariați contribuția se aplică integral la tot salariul. În sectoare precum IT, construcții, agricultură, până în 2024 s-a aplicat o contribuție redusă (21.25%) ca facilitate; și această reducere a fost eliminată din 2025, revenindu-se la 25% întreg.
• CASS (Contribuția de Asigurări Sociale de Sănătate) – în procent de 10% asupra venitului brut (datorată tot de angajat). Aceasta finanțează sistemul de sănătate publică. Și CASS are un mecanism de plafonare pentru persoanele fără salariu (de exemplu PFA-urile datorează 10% la echivalentul a 6 sau 12 salarii minime, dacă depășesc un anumit prag anual de venituri). Însă pentru salariați nu există plafon, contribuția de sănătate se calculează pentru întreaga bază salarială.
• CAM (Contribuția asiguratorie pentru muncă) – în cotă de 2,25% din fondul de salarii, datorată de angajator. Această contribuție unică a înlocuit, cumulat, vechile contribuții ale angajatorului (șomaj, concedii medicale, riscuri profesionale etc.) și se varsă la bugetul de stat, acoperind diverse fonduri de protecție socială.

În total, povara fiscală pe muncă (impozit + contribuții) este ridicată: un salariat tipic datorează 35% din brut contribuții, plus 10% impozit pe venit calculat după contribuții, ceea ce înseamnă că aproximativ 41-42% din costul total al angajatorului ajunge la stat sub formă de taxe salariale. Această rată plasează România în rândul țărilor cu “tax wedge” semnificativ pe muncă, comparabil cu media UE. Partea angajatului (CAS + CASS + impozit) diminuează vizibil venitul net (din 100 lei salariu brut, netul ajunge în jur de 57-60 lei, restul fiind rețineri către stat), ceea ce poate influența percepția angajaților cu privire la recompensele muncii în economia formală.

Aspecte contestate

În anii recenți, autoritățile au introdus măsuri contestate pentru a asigura plata acestor contribuții – de exemplu, obligativitatea ca pentru contractele part-time contribuțiile sociale să se achite la nivelul salariului minim indiferent de orele lucrate. Această măsură, justificată oficial prin combaterea evaziunii (munca subdeclarată), crește însă povara fiscală relativă asupra celor cu timp parțial și a fost percepută ca excesivă de angajatori și angajați. Frecventele modificări legislative în domeniul contribuțiilor (introducerea și eliminarea de facilități, schimbarea bazei de calcul) au generat incertitudine și un sentiment de “hărțuire fiscală” în rândul contribuabililor onești.

Impozitele și taxele pe proprietate (locale)

Impozitele locale pe proprietate includ în principal impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri și impozitul pe mijloace de transport, datorate către bugetele municipale/orășenești sau comunale. Aceste impozite se plătesc anual (de regulă în două tranșe, până la 31 martie și 30 septembrie, cu bonificație pentru plata integrală până la primul termen).

Ele sunt stabilite în Codul Fiscal, dar cu anumite marje de ajustare de către autoritățile locale, care pot stabili cote diferite în funcție de necesitățile bugetare locale.

• Impozitul pe clădiri se aplică tuturor proprietarilor de clădiri (locuințe, sedii de firme, clădiri comerciale etc.). Pentru clădirile rezidențiale deținute de persoane fizice, legea prevede o cotă între 0,08% și 0,2% din valoarea impozabilă a clădirii, cota exactă fiind stabilită prin hotărâre a consiliului local. Valoarea impozabilă se calculează pe baza unei evaluări standard (prețuri pe metru pătrat în funcție de material și zonă), ajustate cu factori pentru rangul localității și zona din interiorul localității. Pentru clădirile nerezidențiale (folosite în scop economic – sedii de firme, spații comerciale, depozite etc. – deținute de persoane fizice), cotele sunt mai mari, între 0,2% și 1,3% din valoarea clădirii, consiliul local alegând cota în acest interval. Dacă proprietarul nu furnizează o evaluare actualizată (la 5 ani) a clădirii nerezidențiale, se aplică o cotă penalizatoare de 2% din valoarea impozabilă calculată ca și cum clădirea ar fi rezidențială. Pentru clădirile cu destinație mixtă (de exemplu un apartament folosit și ca locuință, și ca sediu de firmă), impozitul se calculează proporțional pe cele două destinații, conform suprafețelor alocate fiecărei utilizări. Notă: La sfârșitul lui 2022 s-a decis modificarea modului de calcul al impozitului pe clădiri începând cu 2025, urmând ca diferențele între rezidențial și nerezidențial să fie reduse și valorile impozabile să reflecte mai bine prețurile de piață. Aceste schimbări vor putea aduce majorări de taxe locale în orașe mari, deși implementarea a fost amânată parțial, lăsând autorităților locale libertatea de a stabili cotele în limite largi (0,1% până la 0,5% indiferent de destinație, conform noilor reglementări). Scopul declarat este creșterea veniturilor locale, dat fiind că în prezent impozitele pe proprietate în România sunt relativ mici ca pondere în PIB (sub 1%), mult sub nivelul din țări vestice.
• Impozitul pe terenuri se datorează pentru suprafețele de teren aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, în intravilan sau extravilan. Acest impozit nu se calculează procentual ca la clădiri, ci pe baza unei sume fixe pe hectar/metru pătrat, stabilită în funcție de categoria de folosință a terenului (agricol, curți-construcții etc.), rangul localității și zona terenului. Sumele concrete sunt prevăzute în anexele Codului Fiscal – de exemplu, pentru un teren intravilan construibil într-un oraș de rang înalt, suma pe metru pătrat impozabil poate fi semnificativ mai mare decât pentru un teren arabil extravilan într-o comună. Consiliile locale pot majora aceste valori de bază cu până la 50%. În practică, impozitul pe teren pentru un proprietar obișnuit (curtea casei sau un teren agricol) este de ordinul zecilor de lei pe an, deci relativ redus, însă pentru terenuri mari intravilane în orașe poate ajunge și la sute sau mii de lei anual.
• Impozitul pe mijloacele de transport (cunoscut colocvial ca impozitul auto) se plătește de proprietarii de autoturisme, motociclete, autocamioane, etc., în funcție de capacitatea cilindrică a motorului. Formula legală prevede o sumă fixă pe fiecare grupă de 200 cmc (centimetri cubi) a motorului, sumă care variază în funcție de tipul vehiculului. De exemplu, pentru un autoturism de 1600 cmc, impozitul anual este calculat ca 8 grupe a câte 200 cmc înmulțite cu suma corespunzătoare (care era 8 lei/200 cmc pentru motoare sub 2000 cmc, rezultând ~64 lei pe an). Pentru un motor de 2000 cmc, impozitul crește (de regulă ~80 lei/an), însă pentru cilindree peste 2000 cmc tariful per grupă crește exponențial – astfel posesorii de mașini puternice (ex: 3000 cmc) pot plăti câteva mii de lei anual. Aceste sume sunt stabilite de Codul Fiscal și ajustate de consiliile locale în limite. Impozitul auto se datorează integral pe anul în curs de către cel care este proprietar la 31 decembrie anul precedent, chiar dacă vehiculul se vinde ulterior. Ca și la impozitul pe clădiri, plata integrală până la 31 martie aduce o reducere (de până la 10%, stabilită local).

Pe lângă aceste impozite majore, autoritățile locale mai percep diverse taxe locale specifice: taxa de salubrizare (pentru gunoi menajer, de obicei o sumă fixă per persoană sau gospodărie pe an), taxe pentru afișaj și publicitate, taxe de timbru pentru certificate și autorizații locale, taxe speciale pentru întreținerea unor servicii comunitare (iluminat public, spații verzi – în unele orașe) etc. Acestea variază de la o localitate la alta.

De exemplu, unele municipii au introdus taxe speciale de tranzit sau de parcare pentru zone aglomerate. În general, taxele pe proprietate în România sunt considerate moderate ca nivel absolut în comparație cu alte țări – însă există percepția că evaluările neunitare și excepțiile creează inechități (de pildă, aceeași proprietate poate fi impozitată foarte diferit în funcție de actualizarea valorii sau de statutul proprietarului).

Tendința este de creștere treptată a poverii fiscale locale…

… pe măsură ce guvernele încearcă să mărească autonomia financiară a comunităților locale și să compenseze veniturile bugetare scăzute.

Taxele pe consum: TVA și accize

Taxele pe consum constituie o componentă majoră a sistemului fiscal românesc, România având o pondere ridicată a impozitării indirecte în total venituri fiscale. Dintre acestea, Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) și accizele (taxele speciale pe produse precum combustibili, alcool, tutun) sunt cele mai importante.

Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA) are în România o cotă standard de 19%, nivel în vigoare din 2017 și aliniat cu practica multor state UE. Pe lângă această cotă standard, există cote reduse de 9% și 5% aplicate unor bunuri și servicii specifice, pentru a încuraja consumul acestora sau din rațiuni sociale. Conform Codului Fiscal actualizat, cota de 9% TVA se aplică pentru alimente, băuturi nealcoolice, medicamente, dispozitive medicale, servicii medicale și ortopedice, precum și pentru serviciile de cazare turistică și restaurante/catering (sectorul HORECA).

Cota super-redusă de 5% TVA se aplică unui set mai restrâns de operațiuni: manuale școlare, cărți, ziare și reviste (pe suport tipărit sau acces electronic dedicat), accesul la muzee, monumente, evenimente culturale și sportive, livrarea de locuințe noi cu destinație socială (însă, atenție, în 2023-2024 au fost modificate criteriile – practic, de la 1 ianuarie 2023 s-a eliminat cota de 5% pentru majoritatea tranzacțiilor imobiliare, acestea fiind acum cu 9% sau 19% în funcție de valoare). Astfel, în prezent cota de 5% rămâne aplicabilă mai ales pentru bunuri culturale și anumite produse agricole (de exemplu, îngrășăminte, semințe și alte input-uri agricole beneficiază și ele de 9% sau 5%, conform normelor).

Este de remarcat că începând cu 2024 unele sectoare au pierdut privilegiul de TVA redus. De pildă, serviciile de restaurant și catering au trecut de la 5% la 9%, iar plafonul pentru locuințe cu TVA 5% s-a restrâns drastic, ca parte a măsurilor de creștere a veniturilor bugetare.

Chiar și așa, România menține un sistem de TVA cu trei cote, relativ complex. TVA rămâne principalul contributor la buget dintre toate taxele – încasările din TVA reprezintă o parte importantă din PIB, iar ca structură a veniturilor fiscale, România se bazează mult mai mult pe TVA decât media UE (taxele pe consum reprezintă ~37% din total taxe în România, cu 10 puncte procentuale peste media UE).

Această dependență ridicată de TVA este un indicator al bazei de impozitare înguste pe alte segmente și al economiei cu consum relativ ridicat și investiții mai scăzute.

Accizele…

… sunt taxe speciale aplicate anumitor produse, în principal pentru a taxa consumul de bunuri considerate fie de lux, fie dăunătoare sănătății sau mediului, fie resurse neregenerabile. Regimul accizelor din România este armonizat în bună măsură cu normele UE. În 2025, se colectează accize semnificative de la: produsele petroliere (benzină, motorină, GPL – folosite drept carburanți), energie electrică și gaze naturale (pentru consum casnic și industrial), băuturi alcoolice (bere, vin, băuturi fermentate, alcool etilic), țigarete și tutun (inclusiv tutun încălzit și lichide pentru țigări electronice), precum și alte produse cum ar fi cafeaua sau bijuteriile (accize nearmonizate). Accizele sunt stabilite ca sumă fixă pe unitate de produs (de exemplu, euro pe 1000 litri de carburant, euro pe 1000 țigarete, etc.), cu actualizare anuală în funcție de inflație. Veniturile din accize sunt prognozate la circa 48,6 miliarde lei în 2025, echivalentul a 2,5% din PIB.

Pondera accizelor în PIB a rămas relativ constantă în ultimii ani, însă nivelul accizelor la diferite produse a fost ajustat periodic. De pildă, pentru 2025, prin legea bugetului s-a decis actualizarea accizelor cu indicele inflației: +6,1% pentru produsele energetice (combustibili), +4,4% pentru alcool de la 1 ianuarie 2025, și +2,2% pentru țigarete de la 1 aprilie 2025.

Tot de la 1 aprilie 2025 au fost majorate accizele pentru produsele din tutun încălzit și lichidele cu nicotină (așa-numitele accize nearmonizate pentru produse noi din tutun). Chiar și cu aceste creșteri, România se situează la niveluri de accizare încă moderate comparativ cu vechile state membre (unde, spre exemplu, acciza la carburant este mai mare).

Dincolo de aspectele tehnice, în mentalul colectiv unele accize au fost privite ca “taxe pe viciu” menite să descurajeze consumul nociv și să aducă bani la buget. Încă din 2006 s-a introdus noțiunea de taxă pe viciu – suprataxarea țigărilor și alcoolului, cu destinația declarată de finanțare a sistemului de sănătate.

Rezultatul imediat a fost scumpirea considerabilă a țigărilor, acciza la tutun crescând mult peste minima europeană. Astăzi, componenta de “taxă pe viciu” este integrată în accizele la tutun și băuturi alcoolice – practic o parte din acciză este alocată către bugetul Ministerului Sănătății pentru programe medicale.

Un alt exemplu este acciza suplimentară la carburanți introdusă în 2014 (7 eurocenți pe litrul de combustibil, peste acciza standard), percepută de populație ca o măsură de “umplere a bugetului”. Această supra-acciză a fost eliminată în 2017, reintrodusă în 2018 și ulterior iarăși redusă, reflectând volatilitatea politicilor fiscale.

Per ansamblu, taxele pe consum au un efect regresiv: cei cu venituri mici cheltuiesc o proporție mai mare din bani pe consum, deci suportă indirect o povară mai mare din TVA și accize. În România, unde aceste taxe sunt o componentă majoră a veniturilor statului, poverea cade adesea disproporționat pe umerii consumatorilor obișnuiți, sporind nemulțumirea față de sistemul fiscal.

Alte taxe și impozite speciale (măsuri fiscale excepționale)

În afara categoriilor generale de mai sus, România a introdus de-a lungul anilor o serie de taxe speciale sau temporare, adesea ca răspuns la presiunile bugetare. Unele au devenit permanente (deși inițial prezentate ca provizorii), altele au stârnit controverse și au fost eliminate sau modificate. Anul 2025 aduce câteva astfel de impozite notabile:

• Impozitul pe construcții speciale (cunoscut în trecut drept “taxa pe stâlp”): Reintrodus în anul 2025, acesta este un impozit de 1% din valoarea construcțiilor existente în patrimoniul unei companii la 31 decembrie anul precedent. Se aplică firmelor (române și străine cu sedii permanente) care dețin construcții ce nu sunt deja impozitate ca clădiri de către autoritățile locale. Practic, este o taxă suplimentară față de impozitul pe clădiri, vizând construcții precum hale industriale, depozite, infrastructură și alte active corporale. Această taxă a mai fost în vigoare între 2014-2016, când a fost aspru criticată de mediul de afaceri și ulterior eliminată. Reapariția ei în 2025 a fost motivată de nevoia urgentă de venituri bugetare, însă mulți analiști o consideră o măsură aberantă, semn al incapacității de a lărgi baza de impozitare altfel. Impactul asupra firmelor cu active imobiliare mari este semnificativ – cresc costurile de operare și poate descuraja investițiile în noi construcții. Introducerea taxei pe stâlp a fost enumerată chiar de consultanții fiscali printre cele mai controversate măsuri fiscale ale anului, evocând aceeași percepție negativă ca prima oară când a fost aplicată.
• Impozitul minim pe cifra de afaceri (IMCA): Tot din 2024-2025, România a implementat un impozit minim pentru companiile mari. Este vorba de o cotă de 1% aplicată veniturilor (cifra de afaceri), pentru companiile cu venituri peste 50 milioane euro anual. Acest IMCA a fost gândit pentru a asigura că firmele foarte mari, chiar dacă raportează profituri mici sau pierderi (poate ca urmare a optimizărilor fiscale agresive), tot contribuie cu o sumă minimă la buget. Practic, firmele vizate trebuie să calculeze atât impozitul pe profit clasic (16% din profit), cât și 1% din veniturile ajustate, și să plătească valoarea cea mai mare. Sunt exceptate de la IMCA băncile, companiile din sectorul petrolier și gazelor și distribuție energie (care au alt regim). IMCA penalizează societățile care altfel ar plăti impozit foarte mic raportat la veniturile lor (de ex. cele cu marje de profit infime sau care declară pierderi în mod repetat). Criticii afirmă că este o dublă impunere și afectează industriile cu marje mici (ex: retail, industria auto), însă Guvernul a considerat-o necesară pentru a crește încasările. Deși alte țări europene au evitat un asemenea impozit forfetar pe venituri, România a recurs la el într-un context de deficit bugetar mărit.
• Impozitul suplimentar pe cifra de afaceri (ICAS): Aceasta este o taxă sectorială introdusă inițial în 2023, care a fost extinsă în 2025. Se aplică firmelor din sectoarele petrol și gaze și constă într-o cotă de 0,5% din veniturile realizate din aceste activități. ICAS a fost justificat ca o contribuție suplimentară a companiilor cu profituri foarte mari (în contextul creșterii prețurilor la energie), având caracter de “windfall tax”. În 2024, această taxă se aplica doar companiilor petroliere cu cifră de afaceri peste 50 mil. euro, dar din 2025 s-a extins la toți operatorii din petrol și gaze. Inițial exista riscul ca firmele mari din domeniu să fie lovite dublu – deopotrivă de IMCA și de ICAS – însă guvernanții au corectat legislația astfel încât, pentru a evita suprapunerea, companiile mari din petrol și gaze nu vor plăti IMCA peste 50 mil. euro în plus față de ICAS. Chiar și așa, povara fiscală totală pe sectorul energetic a crescut substanțial. Actorii din piață au avertizat că aceste impuneri suplimentare pot descuraja investițiile în capacități noi de extracție sau producție de energie, România riscând să devină mai puțin atractivă în domeniu.
• Taxe parafiscale și contribuții speciale: În România continuă să existe o multitudine de alte taxe mai mici și contribuții obligatorii, unele percepute central, altele local, care nu se încadrează neapărat în categoriile de mai sus. De exemplu, producătorii farmaceutici plătesc așa-numita “taxă clawback” – o contribuție trimestrială variabilă (procent din vânzările de medicamente compensate) menită să împartă cu bugetul poverea creșterii costurilor medicamentelor. De asemenea, Fondul pentru mediu colectează ecotaxe (de pildă, timbrul de mediu la înmatricularea autoturismelor, care însă a fost suspendat din 2017 după dispute juridice). Există taxe judiciare de timbru, taxe de autorizare în diverse profesii, contribuții la fonduri speciale (de exemplu, companiile cu mulți angajați care nu angajează persoane cu handicap trebuie să plătească o contribuție la fondul de handicap). Multe dintre aceste “biruri mărunte” au fost criticate de mediul de afaceri de-a lungul timpului ca fiind născocite doar pentru a compensa incapacitatea statului de a colecta eficient marile impozite. În 2017, Guvernul a eliminat prin Legea nr. 1/2017 peste 100 de taxe mici (taxe consulare, taxa radio-TV, unele taxe de mediu, etc.), recunoscând implicit că produceau mai multă birocratie decât venituri. Cu toate acestea, numeroase taxe “ciudate” s-au menținut la nivel local. Oamenii au ajuns să plătească, de pildă, “taxa pe apă meteorică” – o taxă pentru apa de ploaie care se scurge în canalizare, percepută de unele primării la metrul pătrat de acoperiș sau curte. În Craiova, această “taxă pe apă chioară” era de ~0,5 lei/m³ de apă pluvială, calculată convențional, și putea ajunge la ~10 lei pe lună pentru o familie obișnuită. La Bacău a existat “taxa pe șanț”, prin care firmele de construcții plăteau 2 lei pe zi pentru fiecare metru de săpătură efectuată pe domeniul public. În Galați, taxa pentru oficierea căsătoriei în afara programului a stârnit amuzament și indignare: căsătoriile după ora 19:00 erau taxate cu 100 lei (față de 72 lei în timpul programului normal). Iar până în 2017, toți cetățenii plăteau obligatoriul abonament/taxă radio-TV către televiziunea publică – chiar și cei fără televizor sau radio, ba au existat cazuri absurde în care persoane nevăzătoare sau surde au fost somate la plata acestei taxe. Toate aceste exemple au alimentat percepția existenței unor “taxe aberante” în România, biruri impuse adesea fără o justificare economică solidă, ci doar pentru a cârpi găurile din bugete locale sau pentru a substitui lipsa de eficiență în colectarea taxelor majore. Chiar dacă unele au fost desființate, istoria lor a erodat încrederea contribuabililor în raționalitatea sistemului fiscal.

Comparație cu sistemele de taxare din alte țări europene

În termeni de povară fiscală totală, România se situează mult sub media Uniunii Europene. Veniturile fiscale totale ale țării reprezintă aproximativ 27% din PIB (în 2022), în timp ce media UE este în jur de 40%. Acest fapt plasează România pe ultimul loc în UE la acest indicator al poverii fiscale agregate. Chiar și comparativ cu țările din Europa Centrală și de Est, care în general au niveluri de taxare mai scăzute decât Vestul, România colectează mai puțin: Polonia ~34% din PIB, Ungaria ~35%, Cehia ~35%, Bulgaria ~31%.

Spre exemplu, Polonia și Cehia au adoptat sisteme de impozitare mai progresive și au reușit să aducă la buget o pondere mai mare din economie, permițând finanțarea mai adecvată a serviciilor publice. La polul opus, Franța sau Belgia depășesc 43-45% din PIB venituri fiscale, având probabil cele mai ridicate poveri fiscale din UE, corelate însă și cu sisteme extinse de protecție socială.

Trebuie menționat că un nivel scăzut al încasărilor bugetare ca procent din PIB nu înseamnă neapărat taxe mici – în cazul României, acest paradox reflectă în mare parte eșecul colectării și evaziunea ridicată. Țări ca Irlanda prezintă formal o povară fiscală și mai mică (~21% din PIB), însă situația lor este atipică din cauza PIB-ului umflat de multinaționale; dacă ne uităm la venituri fiscale per capita sau ca procent din Venitul Național Brut, povara reală în Irlanda este mai apropiată de medie.

România însă suferă de o slabă capacitate fiscală a statului, fapt evidențiat de decalajul enorm față de media UE de ~13 puncte procentuale. Această diferență se traduce direct în subfinanțarea cronică a bunurilor publice – țara nu colectează suficient pentru a asigura servicii de sănătate, educație, infrastructură la nivel comparabil european.

Privind structura taxelor, România iese în evidență prin accentul pus pe taxarea consumului, în detrimentul taxării muncii și capitalului. Aproximativ 37% din veniturile fiscale provin din TVA și accize (impozite pe consum), cu mult peste media UE (~27%). Aceasta înseamnă că statul român se bazează mai mult pe banii încasați de la toți cetățenii ca și consumatori (prin prețuri și tarife), decât pe impozite directe. În schimb, veniturile din impozitarea muncii (salarii și contribuții sociale) reprezintă sub 43% din totalul taxelor în România, comparativ cu peste 51% media UE.

Majoritatea țărilor dezvoltate pun accent pe impozite pe venit progresive și contribuții sociale, considerându-se că acestea pot fi calibrate să fie mai echitabile. România, având cotă unică de impozit pe venit (10%), nu folosește progresivitatea pentru a împărți sarcina între bogați și săraci – rezultatul fiind perceput ca inechitabil și contributiv la menținerea inegalităților.

De pildă, în Germania sau Franța, tranșele maxime de impozit pe venit depășesc 40-45%, aplicându-se doar celor cu venituri mari, în timp ce veniturile mici fie nu sunt impozitate, fie au cote reduse. În Polonia, funcționează un sistem de impozit progresiv (17% și 32% cotele principale), combinat cu contribuții de asigurări și o “taxă de solidaritate” pentru veniturile foarte mari, ceea ce duce povara totală efectivă la peste 40% pentru cei avuți – în schimb, România aplică 10% uniform tuturor. Chiar și Ungaria, care are cotă unică de 15% la venitul personal (mai mare deci decât 10% românesc), colectează semnificativ mai multe venituri fiscale ca procent din PIB, semn că disciplina fiscală și baza de impunere contează la fel de mult ca nivelul cotelor. Bulgaria este un caz similar României (cotă unică 10% la venit și profit), însă reușește ~31% din PIB venituri bugetare– încă sub media UE, dar vizibil peste România.

În privința TVA, cota de 19% din România este apropiată de cea din Germania (19%) sau Belgia (21%), mai mică decât în Ungaria (27%, cea mai ridicată din UE) sau decât în țările nordice (25% în Danemarca, Suedia), dar mai mare decât în Luxemburg (17% cel mai scăzut). Ratele reduse de TVA folosite de România (5% și 9%) sunt în linie cu practica europeană de a aplica reduceri pentru alimente, medicamente, cărți etc. Ce este de subliniat însă e eficiența colectării TVA: România are un “VAT gap” (decalaj între teoretic și încasat) printre cele mai mari din UE, semn al evaziunii pe TVA. Acest lucru explică de ce, deși cotele nu sunt extreme, încasările efective din TVA sunt sub potențial.

Impozitul pe profit la 16% este competitiv comparativ cu multe țări (Franța – 25%, Germania – ~30% cu taxe locale, Polonia – 19%). România a atras investiții și datorită acestui nivel moderat. Totodată însă, țări precum Irlanda (12.5%) sau Bulgaria (10%) ori Ungaria (9%) au cote și mai mici la profit, intensificând concurența fiscală în regiune. Țările occidentale au renunțat treptat la cote foarte mari de impozit pe profit pentru a nu pierde baza impozabilă – de exemplu Franța a coborât de la peste 33% spre 25% în ultimii ani. România a menținut 16%, dar a recurs la stratagema impozitului pe microîntreprinderi pentru a ușura povara firmelor mici. În ansamblu, mediul de afaceri din România beneficia de impozite directe relativ scăzute, însă suferă din cauza instabilității și a poverii indirecte (numeroase taxe colaterale, birocrație la TVA, contribuții sociale ridicate pe forța de muncă calificată, etc.).

Percepția…

În concluzie, România are una dintre cele mai reduse poveri fiscale din UE ca nivel cuantificat, dar o povară percepută ca ridicată de contribuabilii săi. Diferența vine din ineficiența sistemului: statul nu reușește să adune venituri decât punând accent excesiv pe taxele ușor de colectat (TVA reținut automat, accize incluse în prețuri, impozite pe salarii reținute la sursă), în timp ce segmente întregi ale economiei rămân subimpozitate sau în zona gri.

Astfel, cei care plătesc – plătesc mult, iar per ansamblu rezultatul rămâne modest în raport cu PIB-ul.

Efectele fiscalității excesive – perspective psihologice și economice

În percepția publicului larg, sistemul fiscal din România suferă de două probleme majore interconectate: (1) povara pare disproporționat de mare pe umerii “celor care oricum plătesc”, și (2) beneficiile concrete primite în schimb (servicii publice, infrastructură) sunt sub așteptări. Această situație alimentează un cerc vicios al neîncrederii și nemulțumirii sociale.

Percepția negativă a contribuabililor se manifestă prin sentimentul că există inechitate și lipsă de reciprocitate. Mulți angajați văd cum aproape jumătate din salariul complet se duce la stat, dar când au nevoie de un spital public sau de o școală bună pentru copii, constată lipsuri.

De aici apare întrebarea firească: “De ce plătim atâta, dacă oricum trebuie să plătim din nou din buzunar pentru servicii private?” – referire la faptul că oamenii ajung să cheltuie suplimentar pe servicii medicale private, meditații pentru educație, autostradă nu există și stau în trafic, etc. Această disonanță între efortul fiscal și rezultatele vizibile erodează moralitatea fiscală. Studiile arată că în România toleranța față de evaziune este relativ ridicată, pe fondul percepției că statul nu utilizează corect banii publici și că sistemul nu este corect pentru toată lumea.

Practic, unii contribuabili ajung să considere justificabilă “șmecheria” fiscală (plata parțială a obligațiilor, munca la negru, evitarea bonului fiscal) ca pe un mod de a compensa nedreptatea sau ineficiența autorităților. Acest fenomen subminează baza de impunere și creează un climat general de neîncredere între stat și cetățeni.

Excesul de taxe mărunte și schimbările frecvente…

… contribuie și ele la frustrarea psihologică. Când oamenii aud constant de noi biruri – ba o taxă auto, ba o acciză nouă, ba impozit pe bacșiș (discutat în 2023 pentru sectorul HoReCa), ba taxe locale inventate – se instalează o oboseală fiscală. Cetățeanul obișnuit poate resimți că statul caută mereu să-l “prindă” cu ceva de plată, în loc să îmbunătățească colectarea taxelor mari de la marii contribuabili.

Termeni precum “taxe aberante” sau “biruri fanariote” apar în discursul public și în presă, semnalând ridiculizarea acestor practici de a pune poveri absurde (precum cele menționate: taxa pe ploaie, taxa pe umbra cailor – o glumă locală, taxa pe ușa a doua a casei etc.).

Aceste situații uzează respectul față de lege și creează cinism. Un contribuabil cinic va fi tentat să minimizeze el însuși cât plătește, considerând că oricum “toată lumea fură, de ce aș fi eu fraier să dau statului?”.

Din perspectivă economică, o fiscalitate percepută ca excesivă și impredictibilă are efecte negative asupra comportamentului agenților economici. Firmele, mai ales investitorii străini, urmăresc cu atenție stabilitatea fiscală. Măsuri ca introducerea peste noapte a IMCA sau a taxei pe construcții au fost primite cu reacții de îngrijorare de către mediul de afaceri.

Incertitudinea fiscală crește costul perceput al investițiilor – companiile pot amâna decizii de extindere, pot cere randamente mai mari (deci investesc doar în proiecte cu profit mai mare pentru a compensa riscul fiscal) sau pot chiar alege altă țară pentru investiții.

De asemenea, o povară mare pe forța de muncă calificată (cum este în România, unde taxele pe salariile medii și mari sunt substanțiale) poate stimula migrația acestei forțe de muncă către țări cu salarii brute mai mari (chiar dacă și taxe mai mari, netul tot rămâne mai atractiv). România se confruntă oricum cu emigrație și deficit de personal în anumite domenii, iar povara fiscală este un factor indirect: pentru ca un angajat să primească un anumit net competitiv cu vestul, angajatorul suportă un cost mult mai mare brut, ceea ce uneori nu este sustenabil.

Totodată, orientarea sistemului spre impozite indirecte (TVA, accize) are un efect contracționar asupra consumului: creșterea acestor taxe (cum s-a întâmplat în 2010 când TVA a sărit la 24%) duce la scumpiri imediate și reducerea puterii de cumpărare, deci la frânarea creșterii economice.

Consumatorii români sunt sensibili la preț, astfel că orice majorare de TVA sau accize (benzină mai scumpă, țigări mai scumpe) se resimte acut și generează nemulțumire. În același timp, veniturile mici, apăsate de prețuri mari, amplifică sentimentul de inechitate și pot accentua fenomene sociale negative (evaziune, munca la negru, chiar proteste).

Inechitatea socială este o consecință importantă a modului de funcționare a fiscalității. Când cei corecți plătesc mult, iar ceilalți scapă, se adâncește prăpastia între diferite categorii. De exemplu, companiile mici locale se plâng că ele achită toate dările (fiind ușor de controlat), pe când unele multinaționale își optimizează fiscal profiturile prin prețuri de transfer sau inginerii financiare, plătind efectiv impozite foarte mici raportat la cifra de afaceri.

Astfel de situații (parțial reale, parțial percepute) generează resentimente și alimentează discursul anti-corporații, anti-globalizare. Similar, în rândul populației, muncitorul sau funcționarul care nu poate ascunde nimic de la fisc – i se rețin contribuțiile la sursă – se simte nedreptățit față de, să zicem, un liber-profesionist sau patron care își poate optimiza venitul (prin dividende, prin venituri nedeclarate integral). Această diferență de tratament (reală sau imaginară) subminează coeziunea socială și scade și mai mult dorința de conformare voluntară.

Fiscalitatea excesivă, atunci când nu este însoțită de servicii publice de calitate și de un sistem echitabil de colectare, are efecte psihologice și economice negative.

România se confruntă exact cu acest mix: povară mare pe plătitorii conștiincioși, venituri totale mici la buget, servicii slabe, și ca rezultat, nemulțumire generalizată. Pentru a ieși din această spirală, soluțiile discutate includ lărgirea bazei de impozitare (prinderea evazioniștilor mari, formalizarea economiei gri), simplificarea și stabilizarea legislației fiscale (pentru a recâștiga încrederea contribuabililor) și creșterea transparenței și eficienței cheltuirii banilor publici. Numai astfel s-ar putea transforma percepția negativă – contribuabilii ar vedea că efortul lor fiscal este împărțit corect și produce rezultate vizibile, sporind conformarea voluntară. Până atunci însă, sistemul actual rămâne într-un echilibru precar, în care guvernul introduce adesea noi și noi biruri pentru a compensa neîncasarea celor existente, iar contribuabilii devin tot mai reticenți și inventivi în a le evita, alimentând în continuare sentimentul de inechitate socială.