Pentru o ceașcă de ceai cu „Führerul”: studiu remarcabil despre Hitler ca partener de interviu

În ultima sa carte, recentul decedat Lutz Hachmeister s-a dedicat interviurilor pe care Adolf Hitler le-a acordat reporterilor străini. Studiul strălucit nu este deloc măgulitor pentru lumea media de atunci.

În lucrarea sa „Hitlers Interviews. Der Diktator und die Journalisten”, Lutz Hachmeister explorează modul în care Adolf Hitler a utilizat interviurile pentru a răspândi propagandă și a-și manipula imaginea publică. Cartea oferă o privire detaliată asupra unui aspect puțin discutat al regimului nazist: relația lui Hitler cu jurnaliștii și utilizarea acestora ca instrumente pentru promovarea ideilor sale.

În perioada interbelică, pentru a obține un interviu cu Hitler, jurnaliștii trebuiau să urmeze o serie de reguli stricte. Întrebările trebuiau să fie aprobate în prealabil, iar interviul urma să fie autorizat de către regimul nazist. De asemenea, înainte de 1933, Hitler solicita deseori o taxă pentru interviuri, care ajungea în conturile Partidului Național Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Cu toate acestea, după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, interviurile s-au rarificat semnificativ, existând doar patru discuții documentate între 1939 și 1944. Între 1923 și 1938 însă, au fost înregistrate aproximativ o sută de interviuri cu corespondenți din Statele Unite, Marea Britanie, Italia și Franța.

Un capitol distinct al cărții este dedicat interviurilor false cu Hitler, cunoscute sub titlul „Faking Hitler”. Primele astfel de falsificări au apărut chiar în perioada tentativei de lovitură de stat din 1923, ceea ce sugerează o utilizare timpurie a manipulării media pentru a consolida imaginea dictatorului.

Hitler a folosit interviurile ca pe o oportunitate de a-și transmite mesajele de propagandă. Conform lui Hachmeister, aceste conversații nu erau decât forme de „comunicare sterilă de persuasiune”, în care Führerul critica tratatul de la Versailles, cerea restabilirea coloniilor și își exprima disprețul față de bolșevism, democrație și „capitalul financiar evreiesc”. Întrebările despre persecuția evreilor erau rare, iar când erau adresate, Hitler le respingea cu răspunsuri mincinoase, cum ar fi declarația dintr-un interviu din 1933 cu New York Times, în care afirma că evreii „făceau viață bună în cafenelele din Berlin” și că nemții sufereau la fel ca evreii.

Stilul său de a răspunde întrebărilor a fost adesea remarcat de jurnaliști ca fiind agresiv și retoric. Karl von Wiegand, un jurnalist american care l-a intervievat pe Hitler de mai multe ori, s-a plâns că, de fiecare dată când punea o întrebare, dictatorul își ținea un discurs. Un reporter spaniol chiar s-a temut pentru integritatea obiectelor aflate pe masă, având în vedere gesticulațiile vehemente ale lui Hitler.

Interviurile cu Hitler erau considerate un „trofeu” pentru corespondenții din străinătate, iar multe dintre ele reflectau un angajament superficial față de realitatea nazistă. Mulți dintre jurnaliștii care l-au intervievat erau fascinați de figura sa și credeau în afirmațiile lui despre pace și prosperitate. Unii dintre ei chiar considerau că Hitler era un lider capabil să restabilească ordinea și stabilitatea în Europa, fără să pună la îndoială intențiile sale malefice.

În ciuda avertismentelor ulterioare, Hachmeister subliniază riscurile de a oferi platforme publice dictatoriilor și autocratilor, atât în trecut, cât și în prezent. El citează lucrarea lui Gustave Le Bon „Psihologia mulțimii”, pentru a explica cum masele pot fi ușor manipulabile și seduse de iluzii, iar cei care reușesc să le inducă această stare de convingere devin lideri ai acestora.

Cartea lui Hachmeister nu aduce neapărat noi descoperiri în cercetările istorice despre Hitler, dar oferă o perspectivă valoroasă asupra manipulării mediilor și a relației dintre jurnaliști și dictatori. Analiza sa arată cum jurnaliștii au fost adesea complice la răspândirea propagandei naziste, din oportunism, naivitate sau dorința de a-și construi o carieră pe baza unor interviuri exclusive.

În final, „Hitlers Interviews” este o lucrare care ne provoacă să reflectăm asupra responsabilității presei în fața regimurilor autoritare și a manipulării opiacee a opiniei publice. De asemenea, este un avertisment despre pericolele care apar atunci când jurnalismul devine un instrument al puterii mai degrabă, decât un gardian al adevărului.