Poveste de la râpa Măii. Și cum asasinarea primului premier al românilor a rămas unul dintre cele mai mari mistere din istorie

Ce chestie, mi-am zis când făceam documentarea pentru acest reportaj, ce potriveală, ce coincidență… Un fost premier, cel al Japoniei, tocmai a fost asasinat. Și asta înainte cu numai două zile de alegeri. Iar eu urmează să scriu tot despre un fost premier, de data asta al României, de asemenea, asasinat.

Barbu Catargiu. (Inițial, a fost Catargi. A devenit în timp, pentru că ne-a sunat mai bine, nouă, românilor, Catargiu). A cărui deviză a fost: „totul pentru ţară, nimic pentru noi!” Istoria l-a încastrat între paginile ei drept primul premier care a făcut primul guvern, după unirea celor două principate românești, premier care a fost împușcat în ceafă. Asta în timp ce se afla în trăsura prefectului poliției!

Și, dacă în cazul celui japonez, un posibil vinovat s-a predat autorităților, în situația premierului român nu s-a aflat nici până azi, deși timpul a pus fuior în vârtelniță și a tors asiduu, mulți ani, cine a tras. De fapt, nu s-a aflat nici cine a fost autorul moral al asasinatului, nici cel, să-i zicem așa, faptic.

Greu de spus dacă tehnica și inteligența vremii nu au permis să se facă o investigație serioasă sau, cum se întâmplă adesea, nu s-a vrut să se afle criminalul și pe cel care a dirijat, din umbră, asasinatul. De altfel, Barbu Catargiu deschide nu doar seria premierilor din Principatele Române Unite, ci și pe cea a premierilor români asasinați. Pentru că nu, nu e singurul prim ministru român asasinat.

Așa că, după cum mă pricep, vă relatez azi, povestea, așa cum am aflat-o citind una, alta, la fel ca voi, dar și de la oamenii satului în care Barbu Catargiu a avut un conac, pe care l-a iubit, de care și-a legat numele. În bezna tainițelor despre asasinat, demersul meu e doar o lumânare pâlpâindă, nu vreun candelabru de la moșia primului premier.

Asasinatul

Nu pot să intru în poveste înainte de a arăta, din capul locului, cam cum a stat treaba cu asasinatul despre care am vorbit. Barbu Catargiu, despre care până și opozanții au spus că a fost un mare om politic, „cel dintâi orator al tribunei parlamentare româneşti”, după cum îl considera Mihail Kogălniceanu, şi un patriot prin excelenţă, a fost asasinat pe 8 iunie, 1862 în Dealul Mitropoliei (azi Patriarhiei).

După unirea Principatelor Române era clar că, dacă nu mai sunt două țări, ca până acum, nu mai e cazul să fie nici două guverne. Barbu Catargiu, șef al conservatorilor, a fost numit premier de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la data de 22 ianuarie, 1862. Se spune că nu pentru că era în grațiile lui Cuza, ci pentru că partidul său domina Camera și avea și cei mai mulți susținători.

În iunie, același an, dezbaterile de la Camere între conservatori și liberali erau în toi. De fapt, nici nu mai erau dezbateri. Era conflict pe față. Cea mai acută neînțelegere venea de la legea agrară. Catargiu, împreună cu ai lui, conservatorii, dorea păstrarea privilegiilor latifundiare şi împroprietărirea ţăranilor numai cu 3 pogoane de pământ pentru fiecare familie.

Opoziția, adică liberalii, nu era de acord. Și a convocat mare manifestaţie populară la data de 11 iunie, 1862, pe Dealul Filaretului din Capitală. Scopul declarat era de a sărbători Revoluţia de la 1848, la care Barbu Catargiu nu participase. Nedeclarat se vorbea despre o revoltă care să dea jos guvernul și pe Catargiu.

Așa că, bănuind că în spatele manifestării e altceva, Catargiu, cu trei zile înainte de demonstraţie, la Adunarea Naţională Legislativă ţinută la 8 iunie 1862, în Dealul Mitropoliei, adică în Parlament, rosteşte câteva cuvinte care se vor dovedi a fi profetice: „Pacea, domnilor, pacea şi liniştea sunt scăparea ţării şi voiu prefera a fi sdrobitu aci decâtu a îngădui slăbirea lor. Voiu prefera moartea mai nainte de-a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“.

Și, da, a murit… Sesiunea Parlamentară se apropia de sfârșit. Politicienii nu voiau să fie prinși de vipia verii în capitală. Și, după ședința tensionată cu liberalii, Catargiu a ieșit din clădirea aflată pe dealul Mitropoliei. Se spune că, la Maia, unde avea o moșie, era așteptat cu masă mare și cu oaspeți de seamă.

Soția lui, Ecaterina, se învârtise toată ziua pe lângă servitori, ca să facă treabă bună. Catargiu, odată ieșit din Parlament, a cerut să i se aducă trăsura. Era ora 17.45. Dar, nu se știe de ce, trăsura lui n-a apărut. Prefectul Poliției, Nicolae Bibescu, văzând asta, i-ar fi spus: „Te duc eu, coane Barbule!” Și conul Barbu – despre cei doi se vorbea că ar avea și un grad de rudenie, s-a urcat în caleașca șefului poliției.

Când aceasta a trecut pe sub clopotnița Bisericii Sf. Dumitru, s-au auzit două focuri de pistol. Când ea a ieșit de sub clopotniță, premierul României era mort. Se trăsese de aproape, de foarte aproape. (Mai târziu, Bibescu avea să declare că s-a tras din clopotniță, apoi că de pe scara trăsurii, dar de văzut cine e asasinul, n-a văzut).

Cel care a tras nu avea, de la așa mică distanță, cum să rateze ținta. S-a speculat că al doilea glonț l-ar fi vizat pe Bibescu, dar criminalul s-a pierdut și n-a mai nimerit și ceafa șefului poliției. Bucureștiul, auzind vestea, a fost șocat. Asasinatul politic – căci s-a considerat mereu că Barbu Catargiu a murit din cauze politice, era un lucru nou pe plaiurile noastre.

Suspecți au fost: prefectul Poliției, Nicolae Bibescu, liberalii lui I.C. Brătianu și C.A. Rosetti, chiar și ei, Eugen Carada, care ar fi fost auzit spunând că nicio reformă nu va înfăptuită fără înlăturarea lui Catargiu, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dar și niște neica nimeni care n-ar fi avut niciun motiv să împuște un prim ministru. S-a spus c-au fost năimiți cu bani și aur.

Este vorba despre doi ardeleni, Titus Dunca și Grozăvescu, sau un anume Bogatti, tot ardelean, care își făcea veacul printre interlopii bucureșteni. Dar, de găsit, deși păreau să existe fire care să descâlcească acel ghem, nu s-a găsit niciun vinovat. Ba, mai mult, ancheta a fost oprită. Cazul s-a închis. Asasinul și-a văzut de-ale lui.

Lumea a vorbit în fel și chip: asasinatul s-a produs pe filiera Bibescu, pentru că părea cel mai la îndemână ca prefectul poliției să dirijeze, să măsluiască, să încurce ițele filmului. Ba nu, s-a mai spus, pe cea a Brătianului, care era mason și liberal radical, apărător al intereselor burgheziei orășenești, în timp ce Catargiu nu era mason și apăra interesele marii proprietăți funciare.

Ba, au băgat alții mâna în foc, Cuza a fost autorul moral al asasinatului. Eh… S-a vorbit cât s-a vorbit și lumea s-a luat cu altele. A uitat. Cazul premierului împușcat nu s-a rezolvat niciodată. Și acum, ca atunci, planează misterul. De fapt, colbul s-a așezat mult mai abitir ca la momentul acela, peste toată povestea. Am încercat, jurnalistic, să scutur praful de pe filele ei. Pentru că am convingerea că trebuie să ne cunoaștem, atât cât ne permit datele și mărturiile timpului, istoria.

Intrarea din spate

Zilele trecute, am ajuns în comuna Maia Catargi din județul Ialomița mai mult într-o doară, decât cu noimă. Toate treburile planificate din ziua aia până târziu, în noapte, s-au terminat, în mod fericit, înainte de 4:00.

Drept care, sub pretextul că aici, la Maia – o comună de la porți de Bărăgan, se face, undeva, la un local, cea mai bună pizza din lume, ne-am urcat în mașină și am ajuns, cum ar veni, la locul faptei. Am zis sub pretextul… Și nu e o formulare nici greșită, nici forțată.

Pentru că, de multă vreme îmi doream să ajung aici, în satul din Bărăganul vântoaselor și-al spicelor de grâu, vecin cu Prahova gazului și-a petrolului, ca să aflu povestea primului prim ministru al României, Barbu Catargiu, ucis într-o seară, pe când ieșea de la Adunarea Naţională Legislativă, ținută în Dealul Mitropoliei.

Aș minți să afirm că n-am mai fost, înainte, pe aici. M-am născut și am crescut în vecinătate de Maia și, pe 15 august, veneam aici, la bâlci. Probabil, cel mai frumos bâlci din zonă, în acele timpuri uitate. Dar, deși auzisem despre Catargiu, n-am știut niciodată, de-a fir a păr, toată povestea și toate faptele. Și nici n-am venit să-i văd conacul și moșia.

Câmpia, ai zice numai întinsă, a Bărăganului, e spartă la Maia de râpe, de dâmburi, de văioage. De parcă aici, când a făcut lumea, Dumnezeu a scăpat din cer câte o tingire, câte o tipsie, câte o căldare care, în cădere, au făcut să sară așchii din pământul pe care tocmai îl croia după cum Îi plăcea, iscând, astfel, în burta lui, a pământului, denivelări și hârtoape.

Și mi-am amintit cum auzeam, pe când eram copil, că vorbeau bătrânii despre râpa Măii. Nu știu, un anume lucru se întâmpla sau era la râpa Măii. N-am înțeles niciodată ce-i cu râpa asta și de ce râpă, dacă Maia, la fel ca satul meu, se afla în întinsoarea verde a Bărăganului.

Abia acum, când nu mă mai duc la bâlci, ci sunt pe urmele primului premier al Principatelor Române Unite, am priceput ce e cu râpele astea de la Maia. Și, pentru prima dată, deși sigur nu e așa, cuvintele râpa Măii îmi sună a destin, a blestem, a profeție.

Aici, la Maia – Maia Catargi, cum aveam să aflu că e numele complex, a fost, prin voia și implicarea lui Barbu Catargiu, conu’ Barbu, cum i se spunea, miezul din dodoașca vremurilor. E greu de crezut una ca asta azi, când nu mai e nimic, nimic din fastul de odinioară. Dar lucrurile așa au stat. Că au intervenit decăderea, degradarea, haosul buruienos, e, se pare, în legea firii istoriei noastre. Câte imperii mărețe și fabuloase – dacă un imperiu poate să fie și așa, nu au căzut și au fost uitate… Darmite conacul de la Maia! Însă, zic s-o luăm cătinel. Și cum se ia la reportaj.

GPS-ul mașinii ne-a dus, când i-am dat drept destinație conacul Catargi, în spatele lui. Ceea ce înseamnă că are intrare – mă rog, avea, din două părți. Era, în anii de mai demult, caracteristica palatelor și a conacelor boierești. Să mai existe, în caz de pericol, o altă cale de acces decât principala, cea știută de toată lumea. De aceea, multe dintre acestea aveau adevărate încrengături de tuneluri pe sub pământ. Dacă era clipă cu primejduială, familia scăpa prin acele drumuri labirintice care, se înțelege, aveau ieșire altundeva, departe de locul conacului sau palatului.

Și, întorcându-mă la conacul lui Barbu Catargiu, am înțeles din prima că mai e o intrare pe care, mai mult ca sigur, primăria care are, cel puțin teoretic, locul în grijă, o întreține altfel. Nu cu hârtoape care fac mașina să ofteze din rărunchii ei de mașină, ca pe aici, pe unde am ajuns noi. Însă, am preferat să iau pieptiș pe-acolo, prin spate, dâmbul care urma să mă ducă la locul conacului.

În pământul tare ca piatra, câteva trepte săpate demult încă se mai păstrează. Dar, e clar, printre buruienile înalte și dese de pe aici nu s-a prea strecurat, în ultima vreme, niciun picior de om. Pun pasul încet, cu grijă. Nu că ar putea ieși vreo jivină dintre ierburi, dar, la tot terenul accidentat să nu fie vreo groapă și să cad, naibii, de să mă duc în fundul pământului…

Peste gardul de piatră, danteluit de buruieniș, se vede ceva. O clădire, un zid, nu știu ce poate să fie. Nu bat mai mult cu privirea. Dar, mă aștept să găsesc conacul în picioare. Ajung repede în fața locului care acum se numește muzeul satului și despre care cred că e chiar reședința premierului împușcat.

Un gard din fier forjat negru străjuiește intrarea. Pun, cu determinare, mâna pe clanța ușii și trag, împing, vreau să intru. E încuiată. Cu cheie. Modern. Nu cu lacăt, ca mai demult. Și, deci, rămân în poartă. În curtea îngrijită care se vede numai parțial, atât cât permite gardul, observ niște copaci, niște cruci, o clădire care pare să fie o capelă, alta mai în spate despre care nu am habar ce poate să fie.

Prin curte, clar, nu e nimeni. Dar, pe partea cealaltă a străzii, ținând de lanț o vacă, este un bărbat. Mai mult tânăr decât între două vârste îmi pare. Și-l abordez, după ce, firesc, căci, în lumea satului e esențial acest lucru, îi spun bună ziua. Și-l întreb – oarecum aiurea, dacă nu e nimeni la muzeu.

„Nu e, zice omul. Ziua nu e nimeni”. „Păi, și cum, e noaptea, atunci? Muzeul e, adică, deschis noaptea?” „Nu știu, doamnă, dar paznicul care era aici a fost trecut de noapte. Că s-a ajuns la concluzia că ziua nu se întâmplă nimic.” „Îhâm… Înțeleg. Și nu mai e nimeni, în afară de paznic, care să dea niște informații despre conac, despre muzeu…?” „Cum să nu… E Florică.” „Cine e Florică? Și unde îl găsesc?”

Omul trece lanțul vacii care paște liniștită pe șanțul de alături, în mâna cealaltă și-mi indică, scurt, cu o mișcare a capului, stâlpul de alături. Cum, adică, mă întreb, Florică e pe stâlp? Sau după el? Însă, mă dumiresc repede că e acolo un anunț cu numărul de telefon al respectivului.

Cum nu am memoria cifrelor, fac poză ca să am numărul de telefon al lui Florică și vorbesc pe mai departe cu bărbatul care are grijă de văcuța lui: „Aici e conacul lui Barbu Catargiu, da?” „Nțțțțțțț, zice interlocutorul meu. Nu e. Nu e aici!” Mă vede că nu pricep și continuă: „Aici e capela familiei Catargiu. Și muzeul. Unde s-au adunat obiecte care au aparținut boierului. Recuperate de prin satele astea. Că, dacă s-a dărâmat conacul, s-a furat și s-a stricat tot de aici!”

„Aha… Deci nu mai e nimic din conac pe aici…” „Nțțțțțț… Mai e. Colea, alături, pe platoul ăsta de se vede lângă noi, mai e un zid. Un crâmpei de zid, mai bine zis!” „Înțeleg. Îl văd doar dacă mă apropii, că de aici nu se vede. Auziți, dar primarul are grijă de locurile astea? Ce face pentru a conserva și a prezenta într-o lumină corespunzătoare conacul lui Catargiu?”

Mă pornisem. Deși, era clar că nu primarul de-acum e vinovat de dezastrul de la conacul primului premier al României. Cangrena vremurilor a lovit, nemiloasă, și la Maia, în fastuosul și luxosul palat al Catargiilor. Când aude de primar, omul cu vaca e ferm: „Doamnă, ăsta de acum e la locul lui. Face treabă. Hai că v-arăt cum să ajungeți la el acasă. Că nu mai e la primărie acum. Programul se termină la 3:00. Și ați venit târziu!”

Așa e, am venit târziu la Maia Catargi, când nu mai e decât un crâmpei din zidul conacului. Ce bine ar fi fost să fi venit după acea fatidică zi de 8 iunie a anului 1862! Să prind palatul în toată splendoarea lui, să vorbesc cu nevasta premierului, să stau în câmpul numai bun de cosit cu țăranii… Ce poveste, din cele mai bune surse, scoteam și vă spuneam…

Palatul cu 52 de camere

Deocamdată, îl las pe omul cu care am vorbit, cu vaca lui, și mă îndrept spre terenul plat din culmea dâmbului unde interlocutorul meu îmi spusese că a fost conacul. Plat, ceea ce înseamnă că locul era numai bun pentru o construcție. (Îi zic când conac, când palat, nu pentru că am scăpări. Ci pentru că așa i se spune locului și de către localnici, și de către istorici. Ba conac, ba palat. Sau castel.)

Printre ierburile care îmi bat, ca într-un alint, gâtul, pe unde, clar, nu se învârt decât șerpii, broaștele, șopârlele, mă strecor cum pot. Totuși, nu atât de rău pe cât mă așteptam. Descopăr repede, prin hățișul de ierburi de tot felul, porțiunea de zid care, încă, a rezistat vremurilor.

Omul cu care vorbisem zisese bine: un crâmpei. Atât a rezistat, a scăpat, a ajuns până în zilele noastre: un crâmpei. Iar eu, în asfințitul sineliu, mi-am permis să văd cu ochii imaginației de condeier, palatul de odinioară al Catargiului, cel care a fost, pentru vreo șase luni doar, primul premier al Principatelor Unite.

Cel care, ca pe-o pecete, ca pe-un stigmat, a purtat cu el, în suflet și-n minte, proorocirea celebrei vrăjitoare de la Paris, unde era student, mademoiselle Lenormande, care i-a spus că va ajunge mare om de stat, dar va avea, de tânăr, o moarte tragică venită din foc de revolver. Straniu sau nu, vrăjitoarea a avut dreptate. Cel care, după o luare strictă de poziție în guvernul pe care-l conducea, a murit în caleașca poliției, cu prefectul poliției alături.

Pe platoul ăla întins, am așezat, cu dantelăria gândului, întâi conacul Catargiilor, apoi palatul ridicat de Barbu, că, doar aici, dintre toate casele familiei, era resedința lui preferată. Prin scripte s-a consemnat că aici erau 52 de camere, că lampadarele din încăperi erau din argint masiv, că podelele de lemn erau făcute ca o tablă de șah.

Ehei, aici, la Maia, era de demult, de pe vremea lui Mihai Viteazul, ba și de mai demult, dever mare. Satul Maia apare prin izvoarele scrise ca fiind locul unde se aduna, din toată regiunea, peşcheşul pentru Înalta Poartă. Mihai Viteazul, care era și el de-al Bărăganului unduit de ciulini și de vânturi, a avut aici o moșie. Cum a avut, de altfel, în multe părți din județele Ialomița și Prahova.

Moșia era chiar aici, unde mă aflu acum, lângă aceste câteva cărămizi care zâmbesc trist istoriei. Și, de-a lungul timpului, a aparținut, pe rând, famililori de boieri Movilă, Filipescu, Catargiu. Catargiii iau moșia de la Filipești. Și fiul lor, Barbu, se naște chiar aici, în conacul de la Maia.

Locul și localitatea erau, de fapt, puncte strategice pentru conducătorii neamului. Pe aici trecea drumul care lega Moldova de Țara Românească, și aici se adunau boierii la sfat tainic să pună țara la cale, și aici se făceau și se desfăceau treburile țării. Balurile și chermezele care se țineau la Maia adunau cucoanele elegante din lumea bună a Bucureștiului, ofițerii cu cizme înalte, politicienii de căpătâi, boierii vechi ai neamului, spuma țării, luat pe scurt.

Trăsurile erau așezate în rând, pe aleea lungă de câțiva kilometri, vizitiii așteptau cuminți, uneori, pe la cuhnii, caii străluceau de atâta țesălat. Benchetuitul înalților oaspeți ținea, măcar, până când se crăpa de ziuă. Muzica răsuna dulce printre holdele de grâu, doamnele se unduiau, cu rochiile lor frumoase, aduse din marile capitale ale lumii, în dans, paharele de cristal scoteau sunet dulce când erau ciocnite, mâncarea și băutura franțuzească șiroiau în valuri.

Și ce parc era la Maia! Barbu Catargiu l-a adus pe celebrul arhitect peisagist Mayer, cel care a făcut Cișmigiul, să ridice în jurul palatului o grădină englezească fără seamăn. Fântâni arteziene cu apă vie, alei drepte, presărate cu flori și copaci exotici, păsări despre care unii țărani de la Maia nu au auzit nici azi. Palatul era legat cu drumul pe care treceau poșta și soliile.

Nu, azi nu mai e nimic din toate astea. De fapt, ba da. Mai există în curtea bisericii ridicate de părinții lui Barbu doi arbori Sofora. Adică, salcâmi japonezi. Sunt singurii din România și sunt declarați monumente ale naturii. Eh, și e vremea să mă trezesc din visul frumos. La Maia, azi, nu se mai păstrează urmele luxului de odinioară.

Nici măcar nălucile celor din anii 1800 nu mai vin prin locurile astea, de la Maia. Au uitat, de când au plecat, de ele. Și, cea mai deplină și mai mare certitudine este că Barbu Catargiu a dus Maia, prin dragostea lui pentru satul unde miroase a grâu și a porumb, în istorie. De crâmpeiul de zid din vârful dâmbului la care am urcat printre bălării, se leagă, indiscutabil, viața și destinul satului care a văzut, odinioară, luxul și cunoaște, acum, decadența.

„Cuza l-a omorât pe Catargiu!”

Plec de pe dâmbul unde a fost palatul, prin sat. Nu mă duc la primar, nu-l sun pe Florică de pe stâlp. Pur și simplu simt nevoia să vorbesc cu oamenii. Nici nu știu ce. Nici nu știu cum. Dar, nicio documentare din vreun loc nu e completă și complexă dacă nu iei pulsul locului, dacă nu palpezi sufletul oamenilor, dacă nu trăncăni, vrute și nevrute, cu cei de pe aici. Nu știu pe ce străzi îmi port pașii, căci, de când s-au asfaltat sau pietruit ulițele, prin voia celor de la județ, au primit și nume. Ca străzile de la oraș.

Nu știu nici încotro mă îndrept și nici unde mă opresc. Mă uit la casele îngrijite, dar vechi, și aproape că le recunosc pe cele de pe vremea când veneam la bâlci. Doar că atunci, erau aproape noi. Maia, ca mai toate satele din câmpie, a îmbătrânit. Cu el și oamenii, și casele, și drumurile.

În mijlocul străzii, parcă scrutând-o și dintr-o parte, și din cealaltă, un moșneag sprijinit într-un băț mai gros, nu baston, îmi atrage atenția. Pe o parte a străzii, aproape în dreptul bătrânului, două femei cel puțin de-o vârstă cu el, dacă nu mai înaintată, încearcă să poarte o discuție.

„Vine, fă, ăla cu drujba?” „Nu știu, fă, dacă vine! Te-am strigat ca să-mi dai o bucată dă tifon, că nu mai am zăgârnă să pui brânza la scurs. Și ți-o dai mâine dimineață, că mă duc la coparativă să iau!” „Vine și la mine, ă? I-ai zis lu’ ăla cu drujba să vie să-mi taie și mie lemnele?” „Fă, n-auzi… Dă-mi o bucată dă tifon dă la tine…”

Mă îndrept spre mijlocul străzii, unde moșnegelul tace, singuratic și îngândurat. Într-o mână are, cum am zis, un băț noduros de care se sprijină, în cealaltă o sticlă de-o juma de litru, aproape goală. I-o întind pe-a mea, neîncepută și rece, din rucsac și omul o ia firesc, fără să pună întrebări sau să refuze.

„Să fie de sufletul cui vrea matale, îmi spune. Cald rău! Nu mai duc căldurile astea cum le duceam când eram mai tânăr!” Schimbăm câteva impresii despre vreme, despre secetă, despre apă. Apoi, îl întreb despre Catargiu. Ce știe despre el? Omul întâi dă ochii peste cap, apoi mă privește atent: „E mort. L-a omorât Cuza!”

În clipa aceea știu că trebuie să-l atrag în discuție și să-l determin să fie sincer în tot ce spune. Așa că îi zic: „Cuza? Nu se poate! El era domnitorul…” „Era. Dar el l-a omorât. Ei doi, Cuza și Catargiu, era în râcă. Nu se împăca bine, cum ar fi trebuit să se împace domnitoru’ cu prim ministru’ lui. Boieru’ Catargiu se certa mereu cu el din cauza lu’ sor-sa, care era amanta lu’ Cuza. Nici el nu era chiar ușă dă biserică. Nu era boier rău, că nu dădea în cap la om, și nici nu lua cinci rânduri dă piei dă pă ei, da’ ținea cu boierii lui, nu cu țăranii. Când cu împropitărirea aia, la 862, nu să îndura să dea pământ și la țărani. Numai câte trei pogoane, restu’ să rămâie la boierii lui. Că asta cu pământurile a și pus capac între ei.”

„Se spune că au fost alți suspecți, inclusiv prefectul poliției, Nicolae Bibescu. Iar Cuza…” Interlocutorul meu mă întrerupe: „Matale nu ești dă pământ de-aici. Dar eu știu. Că eram mic și moșu’ meu, dimpreună cu unchii, frații lui, zicea mereu că Cuza l-a împușcat pă Catargiu. Ei a prins timpurile alea, dă dămult. Era interzis să spuie asta. Că-i mânca ocna! Dar peste tot se vorbea că Cuza e criminalul! Să fim înțeleși: n-a pus el mâna pe rivorver. A tocmit om. Dar ordinul dă la el a fost. Dă ce crezi matale că s-a pierdut hârtiile dă la dosar? Și s-a închis ancheta? Și nici n-a fost nimerica pedepsit?”

În clipa aia, bagă cele două sticle cu apă în buzunar, lasă bățul jos, pe asfaltul din mijlocul drumului, unde suntem amândoi, își împreunează mâinile și-mi spune expresiv: „Cuza și cu șeful lu’ poliție era uite, așa, mână în mână. Cuza i-a dat lu’ Bibescu niște moșii și Bibescu l-a împușcat pă Catargiu. Era cu el în trăsură. L-a împușcat, uite, așa, în ceafă. De aproape. De aproape rău s-a tras. Că i-a ars și părul, săracul. Caleașca era pă dealul Mitropoliei din București, sub clopotniță, când s-a auzit împușcătura. În caleașcă, premierul și Nicolae Bibescu. De ce crezi matale că ăsta, când a murit a zis: iartă-mă, Barbule! Dacă nu avea nimic pe cuget, dă ce să zică așa? Io dacă nu-ți dau matale în cap, am de ce să zic să mă ierți? S-a acoperit între ei. Bibescu și Cuza. Că corb la corb, ascultă matale, la mine, nu-și scoate ochii. Domnitorul a pus și recompensă ca să fie prins ucigașul. Dă ochii lumii. Ca să zică lumea că el e bun. Dar n-a fost nimeni prins niciodată. Nu s-a vrut, că firele toate ducea la Cuza.”

Dintr-o parte a străzii, vine o mașină. Și noi în drum! Moșneagul se dă pe o margine, eu pe cealaltă. Îmi face cu mâna și îmi zici: „Când mai vii matale încoa, mai vorbim. Îți mai spui io dă șnapanii ăștia care se numesc domni, și regi, și președinți!”

Semn: crucea din turla bisericii a căzut când a fost împușcat premierul

Mă îndrept către bătrânelele de alături, care tot n-au căzut la pace în legătură cu drujba și cu tifonul. Sunt în cămăși înflorate cusute de vreo croitoreasă din sat. Pe deasupra, câte o fustă neagră, ca bezna nopților de iarnă. Peste fuste, șorț. Amândouă au șorț. Și-mi amintesc că așa poartă femeile de pe aici, șorț în brâu. Și basmalele de pe cap sunt la fel de negre ca fustele.

Pe sub ele, precum ghioceii în miez de februarie, se ițesc, mănunchi, firele albe. Și cea despre care cred că e surdă, mă privește atentă și mă întreabă: „De-a cui ești, maică, că nu te cunosc! Ce, vii dă la premărie? Vine ăla cu drujba?” Cealaltă mă dumirește: „las-o, maică! Că nu mai e în gherbele ei. Zi mie ce vrei să știi. Eu știu tot ce e în satul ăsta. Că te-am auzit că vorbeai cu Lisandru. Ce-ai cu Cartagiu ăla dă la noi? Ești dă la poliție, ceva?”

Îi zic că nu, nu sunt, dar nici n-o mai interesează, că-mi zice repede: „Hai să ne dăm mai așa, că începe asta cu drujba ei iar! O ține una și bună că dacă vine băiatul ăla cu drujba. Dracu’ să-l ia! Ce, e frate cu mama să-mi zică mie când vine? Ce, n-am și io lemne să-mi taie? Am! Dar mai răsuflu, nu sunt nebună ca ea.”

Și, în timp ce mă trage de cot mai într-o parte, turuie în continuare: „ Io-ți spui drept, maică. Când cu moartea lu’ Cartagiu a fost semn! Semn mare!” „A, vă referiți la vrăjitoarea de la Paris unde s-a dus cu prințul Știrbei și care i-a ghicit că moare de tânăr? Și-a murit la 54 de ani…” „Ce vrăjitoare, maică… N-am io treabă cu astea. Că io mă duc la biserică în fiecare duminică. Am scaunul meu pă rândul trei, că mă știe și popa. În față s-a băgat alea mai simandicoase care pupă toate moaștele. Io zic dă alt semn. Era vară, ca acuma. Nu mai știu data. Prin iunie, la început. Că era vreme dă secerat la grâu’ dă sub râpă. Lumea era pă câmp, cu cățel, cu purcel… Nu ploua, nu era vânt. Doar dogoare dă Bărăgan era. Dă să uscase, deja, iarba pă câmp. Să făcuse galbină. Era seara, pe la 6. Și, deodată, cerul s-a înnegrit. S-a făcut beznă. Și s-a pornit o vijălie, dă lua omul cu totul. Șuiera vântul ca dă Bobotează. Lumea și-a făcut semnul crucii și a zis Tatăl nostru. Ba, s-a pus și în genunchi, ca să nu-i piarză Dumnezeu pă toți oamenii. Și ce crezi? S-a auzit o bubuitură mare dinspre conacul Cartagiului. N-a știut nimeni ce ea. Dar vestea s-a răspândit imediat: crucea dă pe turla bisericii a fost trântită în țărană! Și oamenii au zis să-i ferească Bunul dă nenorociri. Ei, dar altă veste a venit repede. Cartagiu fusese împușcat pe când trecea pe sub o clopotniță din București. Ezact când a căzut crucea, maică! Ezact atunci! Semn, ți-am zis… Ce semn mai mare ca ăsta să fie? E, și l-a adus pă Cartagiu aicea, maică, la Maia. Aici e îngropat. Și el, și nevastă-sa aia de era rusoaică. A venit cu mortul dă la capitală și-ai noștri, țăranii, a zis că duce ei cosciugul. Domnii dă la oraș i-a lăsat. Ei l-a băgat în biserică pă boierul lor. Era mulți domni și bogați dă la oraș. Venise pentru Barbu dă la Maia. Acuma, io îți spui așa… Că unii zice că Cartagiu ăsta n-a fost cine știe ce domn și ministru, ce-a fost el p-acolo, pă la guvernul ăla. Dar eu zic că a fost. Îți dai seama dă un om că e important și iubit, după câtă lume vine la înmormântarea lui. Maică, și la Cartagiu a venit! Că zicea bătrânii când eram io mică, că era puhoi dă lume. Era și țăranii de la coarnele plugului, d-aici, dă la noi, care se ruga cu căciula în mână la Dumnezeu, era și boieri și cocoane dă la oraș. La biserica dă la muzeu e o piatră dă marmură. Scrie că Cartagiu e îngropat acolo. Dar nu e. E îngropat sub biserică. Într-o parte el cu nevasta, în alta crucea care a căzut din turlă. Și popa care a fost înainte dă ăsta de-acum… cum, Doamne, iartă-mă, îl chema, că a murit după ce-a făcut suta… Alexandru îi ziceam… A, da, da… Marinescu. Marinescu Alexandru… Ăsta bătrân a strâns dă peste tot, dă prin jur, că toată lumea a furat dă la conacul lui Cartagiu câte ceva, tot ce-a putut și tot ce-a găsit. Le-a ținut îngropate în tindă pă vremea lu’ Ceaușescu, să nu vie ăia și să-i ia toate podoabele, și toate icoanele, și toate cărțile rare”.

Hainele din momentul asasinatului sunt la Maia

Barbu Catargiu a fost logofăt, magistrat, politician. Conservator prin excelenţă, fiind, de altfel, prin obârşie de neam boieresc. S-a născut în 1808 şi era fiul paharnicului Ştefan Catargiu şi al Tiţei Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. A învățat la Paris și a avut înclinații către artă și literatură. A urmat cursurile facultăţilor de drept, filosofie, economie politică şi litere. După ce a fost împușcat, a fost adus și înmormântat la Maia. Aici se află, într-un sicriu din sticlă care nu s-a deschis de atunci niciodată, și hainele cu care a fost îmbrăcat Barbu Catargiu în ziua asasinatului.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, castelul de la Maia a devenit Lagărul nr. 12. Aici au fost aduși peste 5.300 de ofiţeri ruşi, care au pus pe foc podeaua şi draperiile grele de catifea. Apoi, au fost transferați aici și prizonieri nemţi. După venirea comuniştilor, castelul a fost distrus cu obstinație. Catargiu a avut o fiică, pe Marița, dar pentru că nu s-a măritat cu un român, așa cum i-a cerut el, ci cu Philippe Leon Beclard, consulul Franţei la Bucureşti şi fost ministru de finanţe sub Napoleon al III-lea, a dezmoștenit-o. Cine știe, poate că palatul de la Maia ar fi avut altă soartă dacă era ea proprietara.

În loc de încheiere

Rămân niște întrebări. Desigur, n-are cine să-mi dea răspuns la ele, dar le scriu, pentru că asta e treaba mea și e musai s-o fac până la capăt. Cine a organizat complotul politic? Cine a dat ordin să se tragă asupra lui Catargiu? De ce, în fond, a fost împușcat primul premier al românilor? A atras, cum spun unii specialiști de azi, răul, prin faptul că a fost mereu marcat de profeția că va muri împușcat? Crima din 1862 asupra primului premier al românilor este una perfectă?

Închei acest material spunându-vă că mă simt, după ce-am fost la conac și am vorbit cu oamenii de la Maia, ca și cum am mâncat pâine caldă din vatră. Și, după ce-am înfulecat așa, friptă, de mi-a ars degetele, am întins și în vin de împărtășanie cu ea. N-am intrat în biserică, dar e ca și cum am stat numai lângă și printre icoane. Da, veșnicia s-a născut la sat, cum zice Blaga, și soarele numai de aici, din lumea satului, a răsărit și încă răsare.

Misterul asasinării lui Barbu Catargiu rămâne, pe mai departe, unul a cărui elucidare nu se întrevede.