Povestea domului din Milano, impozanta construcție care a fost realizată în șase secole!

Vremurile pe care le trăim sunt, știu, tulburi. Mai peste tot, nu doar la noi, la români. Să le compensăm, zic, cu povești. Unele de viață. Altele de alt fel. Cum în iulie – dar abia acum a venit momentul să scriu – am fost plecată în Italia, în Lombardia, mai precis, am, ca orice ziarist de rit vechi care se respectă, niscaiva povești prin tolbă. Și, pentru că e vreme de pus pe tapet astfel de felii de viață, hai să le punem!

Mai zic așa: dacă ajungeți în Italia, în Lombardia, e recomandat să faceți un drum și la Milano. Căci, fără Milano ce-nseamnă Lombardia? Iar dacă ajungeți la Milano, în afară de shoppingul cu care se delectează multe dintre doamnele noastre, dar, fără îndoială, și domnii, e musai să mergeți să vedeți domul. Dacă nu ajungeți la Milano, vă duc eu, cu povestea, prin poveste, fix acolo. Bazați-vă pe mine! Conduc cu grijă. Am răbdare la detalii. Și, în plus, am făcut documentare temeinică.

Am intrat afund, afund rău, în problemă. De mi-a ieșit părul alb prin căciulă, nu alta! Și, când în primă fază, m-am uitat la numărul de pagini adunate, să mă ia cu rău de la lingurică. Erau 58! Pusesem, fără să vreau și fără să știu, bazele unei cărți, cu atâtea pagini scrise. Numai despre domul din Milano, nu și despre alte obiective! Drept care, înainte să mă arunce Aurică, redactorul șef pe care, ce să fac, îmi cam place să-l tachinez, fix pe domul din Milano, am recurs, cu mânuțele astea două, la șters, sortat, ales de fraze, propoziții, cuvinte, informații. Iar voi, luați-vă o bere, un suc, un frappe, ce vă place, la îndemână și hai cu mine în povestea – și dedesubturile – domului din Milano!

Șase sute de ani de construcții!

Cum o fi ca o iubire să se întindă pe sute de ani? Sunt oameni care cred că unele destine sunt scrise în stele și niște semeni aleși se tot întâlnesc prin reîncarnare. Cum o fi ca un război să țină și să se desfășoare pe niște sute de ani? Cel din vecinătatea noastră, din Ucraina, are deja peste 160 de zile și parcă ne-a epuizat și smintit sufletește pe toți.

Și cum o fi să înalți în aproape șase sute de ani o catedrală creștină, căreia i se spune și dom, către soare? O să mă opresc în textul de față, cum deja am dat de înțeles, la această ultimă parte a retoricii mele. Domul din Milano, căci despre el este vorba când spun că s-a construit în aproape șase secole. O să intrăm în amănunte în legătură cu această emblematică și fabuloasă catedrală din Milano. Profund. Cu date pe care, mai mult ca sigur n-o să le găsiți în altă parte.

Dar, nu pot, înainte de a face asta, să nu mă întreb ce povești de viață și de moarte – și câte! – se ascund acolo, în măreața construcție de la Milano. Căci, să lucrezi aproape șase sute de ani la o așa impozantă și măreață clădire, o capodoperă în adevăratul sens al cuvântului, implică multe, foarte, foarte multe chestii. Sudoare? O, da! Dacă ar fi cântărit-o cineva, ar fi depășit, cu siguranță, multe sute de mii de tone! Emoții? Greutăți? Probleme? Neajunsuri? Ordine? Schingiuiri? Pedepse? Ambiții? Și câte și mai câte! Din plin, cu siguranță, toate!

Nu cred că se poate cuantifica ceva din astea prin mijloacele de măsurare obișnuite ale lumii. Căci mi-e greu să cred că din anul 1386, când au început lucrările la dom și până în 1965 când, oficial, s-au terminat, totul a fost roz și a mers ca pe roze! E greu de crezut că să scrii – în șase secole, nu în șase zile, nu în șase luni, nu în șase ani! – un așa poem în marmură e floare la ureche. N-are cum.

Așa că, am ales să abordăm și din acest punct povestea. Chiar dacă întrebările mele sunt doar retorice. Câte incidente și accidente s-or fi întâmplat aici, la magistrala construcție? Și câte brațe s-or fi rupt sub greutatea blocurilor de marmură albă? Și câte lacrimi neștiute or fi curs? Și câte femei și-or fi așteptat bărbații acasă și ei au rămas prinși prin tenebrele domului? Și, în atâția ani, cu siguranță, că n-a fost vorba numai de construit, ci și de consolidare, reparare, restaurare.

Cum or fi reușit să le facă pe toate? Și câtă marmură, de la câte cariere, o fi intrat în clădire? Și câți bani, că nu s-a făcut numai cu rugi la Maica Domnului, or fi fost necesari? Și câte scule pe bază de scripeți, cârlige, bare, ori altfel, că nu mă pricep, s-or fi folosit? Și câte cârci – sau, hai să zic lombare și cervicale, ca să fiu mai… citibilă – de om or fi cedat sub greutatea blocurilor de marmură? Și câți capi sau papi ai bisericii catolice s-au perindat pe la conducerea lucrărilor?

Și, la urma urmei, de ce fonduri e nevoie acum pentru întreținerea, conservarea, promovarea, (plus alte, multe cheltuieli) domului? Și, luat pe scurtătură, dar spus și mai plastic, câte schelete or fi ascunse prin dulapurile marii catedrale? Am cotrobăit, recunosc, prin mai multe, să le zic așa, firide cu documente. Dar nu am găsit niciun înscris cu numărul muncitorilor care au participat la construcția domului. Pot doar să estimez că e vorba de mii, multe, multe mii de oameni.

Istoria domului

Oficial, catedrala metropolitană a Nașterii Sfintei Fecioare Maria (Dòmm de Milan în dialect milanez), este catedrala arhiepiscopiei din Milano și simbol nu doar al orașului Milano, ci al întregii Lombardii. I se spune, simplu, dom și este situată în piața cu același nume din centrul metropolei. În afară de bazilica Sf. Petru care se află pe teritoriul statului Vatican, domul din Milano e cea mai mare.

Apoi, ca să continuăm cu comparațiile, e a treia din lume ca suprafață și a șasea după volum. Parohia Santa Tecla are sediul aici, la catedrala din Milano. Cum se întâmplă adesea, se demolează ceva, un obiectiv, ca să se construiască altul mai mare, mai trainic, mai frumos, vorba, cât de cât, poetului anonim cu meșterul Manole. Și aici, la dom, a fost demolat complexul episcopal care se găsea pe acest loc, ca să permită construirea catedralei.

Complexul ăsta vechi era constituit din bazilica Santa Tecla, baptisteriul San Giovanni alle Fonti, catedrala Santa Maria Maggiore și baptisteriul din Santo Stefano alle Fonti. Baptisteriul ăsta, pentru cine nu știe, este o capelă. Așa zic înscrisurile vechi din arhivele milaneze, așa zic și eu. Totul, toată construcția grandioasă, despre care, nu, nu se știa atunci că va fi în forma de azi, pleacă în anul 1386. (Există o placă în interiorul catedralei care comemorează începutul construcției).

Vechea catedrală Santa Maria Maggiore, deși, poate nu e chiar termenul potrivit cel de catedrală, era un spațiu în care se țineau slujbe iarna, iar bazilica Santa Tecla adăpostea slujbele de vară. Atunci, în 1386, s-a prăbușit clopotnița. Arhiepiscopul Antonio de ‘Saluzzi, susținut și de populație, a decis să nu se mai repare ce era și să se construiască altceva, mai nou, mai mare, mai cu ștaif. Era 12 mai din anul de grație 1386.

Și, pentru noua clădire, trebuiau dărâmate ambele biserici existente. N-a fost ușor. Nu s-a bătut din palme. Nici n-a dat cineva cu bagheta magică și a lăsat locul negru, numai bun pentru construcția noului edificiu. Santa Maria Maggiore a fost demolată mai întâi, Santa Tecla ulterior.

Noua biserică, judecând după rămășițele arheologice care au ieșit din săpăturile din sacristie, a fost, inițial, construită din cărămidă, în stilul goticului lombard. În ianuarie 1387, s-au pus bazele stâlpilor catedralei, lucrări colosale care fuseseră proiectate cu un an în urmă. Apoi, s-a continuat cu săpăturile fundațiilor.

Controlul, să-i zicem șantierului a fost preluat de ducele de Milano Gian Galeazzo Visconti care n-a mai fost de acord cu proiectul de început și a impus propriile idei. Așa că, s-a înlocuit cărămida de teracotă cu marmură, marmură de Candoglia, iar arhitectura a luat formele goticului târziu de inspirație reno-boemă. Dorința lui Gian Galeazzo a fost, de fapt, să ofere orașului Milano o clădire grandioasă în ton cu tendințele europene, dar și cu ambițiile sale și-ale statului său, care, în planurile proprii, ar fi trebuit să devină centrul unei monarhii naționale italiene, de calibrul celor din Franța și Anglia.

Gian Galeazzo a pus la dispoziția lucrătorilor carierele de marmură și a acordat mari subvenții și scutiri de impozite. Astfel, fiecare bloc destinat domului era marcat cu AUF (Ad usum fabricae, care înseamnă destinat utilizării în fabrică, fiind o formulare latină care, conform unei tradiții italiene, marca, în Evul Mediu, mărfuri scutite de orice taxe, deoarece sunt destinate construirii de catedrale) și, prin urmare, scutit de orice impozit de trecere.

După cum reiese din bogata arhivă păstrată până în prezent, primul inginer șef a fost Simone d’Orsenigo, care a fost ajutat de mai mulți meșteri lombarzi. În 1389 – 1390, francezul Nicolas de Bonaventure a fost însărcinat să proiecteze ferestrele mari. Au fost chemați „sub steaguri” arhitecții francezi și germani care erau considerați cei mai mari din lume la acel moment: Jean Mignot, Jacques Coene, Enrico di Gmünd.

Dar, cum au fost întâmpinați cu ostilitate de meșterii locali, aceștia n-au făcut mulți purici aici. Cum se tot revenea asupra planurilor de construcție și, mai ales, asupra construcției în sine, se lucra în tensiune și, cum am zice noi, azi, cu stresul nu doar deasupra capului, ci cu el în toți rărunchii. A ieșit, totuși, o operă de o originalitate inconfundabilă, atât în ​​peisajul italian, cât și în cel european.

Inițial, fundațiile fuseseră pregătite pentru o clădire cu trei nave, cu capele laterale pătrate, ale căror pereți despărțitori puteau acționa și drept contraforturi. Apoi, s-a renunțat la capele, aducând numărul de culoare la cinci și, la 19 iulie 1391 s-a decis mărirea celor patru stâlpi centrali. A existat chiar de la început o preocupare pentru stabilitatea întregii structuri. În septembrie al aceluiași an, calculele matematicianului și astronomului Gabriele Stornaloco din Piacenza sunt puse la îndoială ca, un an mai târziu, navele să scadă progresiv, înălțimea maximă aleasă fiind de 76 braccia. Asta era măsura vremii și înțelegeți voi, fără să mai fac eu traducerea.

În 1393 a fost sculptat primul capitel al stâlpilor, pe baza unui desen al lui Giovannino de ‘Grassi. Prezența capitelelor pe stâlpi diferențiază catedrala din Milano de oricare alta. În 1400 i-a luat locul de ‘Grassi Filippino degli Organi, care a supravegheat construcția ferestrelor absidei. El a fost responsabil cu construcția din 1407 până în 1448.

La 16 octombrie 1418, Papa Martin al V-lea a sfințit altarul principal, care a fost mutat în poziția de acum. Până la momentul ăla, altarul rămăsese în locația veche. Cum e lesne de înțeles,   ceremonia a fost una grandioasă, căci în cronicile vremii se spune că au participat la ea aproape 100.000 de oameni. Probabil, nu doar toată populația de atunci din Milano, ci și din împrejurimi.

Din 1452 până în 1481, Giovanni Solari a fost responsabil de curte și, în primii doi ani a fost susținut și de Filarete, un arhitect toscan numit de ducele Francesco Sforza. L-au urmat Guiniforte Solari, fiul lui Giovanni, și Giovanni Antonio Amadeo, care împreună cu Gian Giacomo Dolcebuono au construit felinarul în 1490. În 1567, arhiepiscopul Carlo Borromeo a impus o reluare sârguincioasă a lucrărilor, punându-l pe Pellegrino Tibaldi în fruntea construcției. Acesta a făcut un alt proiect pentru presbiteriu, care a fost gata în 1577, chiar dacă biserica nu era încă terminată.

În ceea ce privește fațada, Pellegrino Tibaldi a făcut un proiect în 1580, bazat pe un subsol cu ​​două etaje, susținut de coloane corintice gigantice și cu o ediculă în concordanță cu naosul central, flancat de obeliscuri. Dar și el a fost îndepărtat și șantierul a fost preluat de rivalul său Martino Bassi, care a trimis un nou proiect de fațadă lui Grigore al XIV-lea, papă milanez.

În secolul al XVII-lea, cronicile îi consemnează ca participanți la construcția domului pe cei mai buni arhitecți ai orașului: Lelio Buzzi, Francesco Maria Richini (până în 1638), Carlo Buzzi (până în 1658) și Quadrio. Între timp, în 1628 fusese construit portalul central și în 1638 lucrările de pe fațadă continuau, cu scopul de a crea un efect de ediculă inspirat de la Santa Susanna din Roma.

În acest scop, s-au folosit desenele lui Luigi Vanvitelli (1745) și Bernardo Antonio Vittone (1746). Între 1765 și 1769 Francesco Croce a finalizat felinarul și turnul principal, pe care a fost ridicată cinci ani mai târziu Madunina, destinată să devină simbolul orașului. Schema de fațadă a lui Buzzi a fost reînviată la sfârșitul secolului de Luigi Cagnola, Carlo Felice Soave și Leopoldo Pollack. Acesta din urmă a început construcția balconului și a ferestrei centrale.

În 1805, la cererea directă a lui Napoleon Bonaparte, Giuseppe Zanoia a început lucrările pentru finalizarea fațadei, în așteptarea încoronării lui Napoleon ca rege al Italiei, care a avut loc la 6 mai 1805. Napolen, după cum se spune, s-a legat să întoarcă toate cheltuielile, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Adăugarea de statui și ridicarea turlelor au continuat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, de către diverși arhitecți (Pestagalli, Vandoni, Cesa Bianchi). Printre sculptorii care au lucrat acolo la începutul secolului al XIX-lea, îl putem aminti pe Luigi Acquisti.

Bombardamentele și domul

În 1866, clopotnița joasă care se afla pe naos a fost demolată și clopotele au fost transferate în felinar, între bolțile duble. De-a lungul secolului al XIX-lea, mai precis până în 1892, turnurile și decorațiunile arhitecturale au fost finalizate. Lucrările de restaurare s-au succedat de-a lungul secolului, având ca scop înlocuirea materialelor deteriorate de timp.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Madonnina a fost acoperită cu cârpe, pentru a evita ca reflexele luminii de pe suprafața sa aurie recent refăcută să poată fi folosite ca punct de referință pentru bombardierele care loveau orașul. Deși nu a fost lovită de bombe cu potențial ridicat, catedrala a fost, totuși, deteriorată în timpul raidurilor aeriene, iar ușa centrală din bronz încă mai păstrează urmele de bombe căzute în apropiere.

După cel de-al doilea război mondial, ca urmare a pagubelor suferite în urma raidurilor aeriene, domul a intrat în restaurări. Ușile din lemn au fost înlocuite cu unele din bronz, ele fiind opera sculptorilor Arrigo Minerbi, Giannino Castiglioni și Luciano Minguzzi. Cei patru stâlpi centrali care susțin felinarul au fost construiți în serizzo (piatră naturală regulată pentru placări exterioare, interioare și pavaj) doar la exterior fiind marmură.

Cele două părți, interne și externe, erau ținute împreună de cărămidă spartă și var. Această lipsă de uniformitate le-a diminuat semnificativ capacitatea de susținere. În plus, felinarul și turla Madonninei au fost construite pe arcuri rotunjite, poziționate deasupra arcurilor ascuțite. Aceste arcade au forțat pilonii inegal, împingându-i spre exterior. În secolul al XIX-lea, de teamă să nu se prăbușească, s-au făcut numeroase restaurări care, mai degrabă au încurcat decât au ajutat.

În 1969, pentru a evita prăbușirile bucăților de marmură, zona din jurul Duomo a fost închisă circulației și a fost ordonată încetinirea trenurilor de la metrou. Restaurarea statică a stâlpilor a început în 1981 și a fost finalizată în 1986, cu ocazia aniversării a 600 de ani de la începerea construcției. De întreținerea catedralei se ocupă Veneranda Fabbrica del Duomo di Milano.

Arhitecți, ingineri, consultanți

În documentele de arhivă sunt consemnați următorii ingineri, arhitecți, consultanți care au avut o contribuție la construcția domului:

• Simone da Orsenigo, inginer general din 1387 până în 1391;
• Giacomo da Campione, inginer din 1388 până în 1398;
• Marco da Campione, inginer din 1388 până în 1390;
• Nicolae de Bonaventis al Franței, inginer din 1389 până în 1390;
• Giovanni Annex din Fribourg, inginer în 1391;
• Marco da Carona, inginer din 1391 până în 1405;
• Giovannino de ‘Grassi, inginer din 1391 până în 1398;
• Ulrich Fussingen din Ulm, inginer în 1394;
• Jean Mignot din Paris, inginer din 1399 până în 1400;
• Filippino degli Organi, inginer din 1400 până în 1448;
• Antonio di Pietro Averulino, cunoscut sub numele de Filarete, inginer din 1452 până în 1454;
• Giovanni Solari, inginer din 1451 până în 1463;
• Guiniforte Solari da Carona, inginer din 1459 până în 1480;
• Giovanni Antonio Amadeo, arhitect din 1490 până în 1522;
• Leonardo da Vinci, consultant pentru felinar din 1487 până în 1488;
• Luca Fancelli, consultant pentru felinar din 1487 până în 1491;
• Bramante, consultant pentru felinar în 1490;
• Gian Giacomo Dolcebuono, inginer din 1490 până în 1503;
• Andrea Fusina, arhitect din 1506 până în 1527;
• Cristoforo Solari, arhitect din 1501;
• Bernardo Zenale da Treviglio, inginer din 1520 până în 1527;
• Giulio Romano, consultant pentru ușă în Compito;
• Vincenzo Seregni, arhitect din 1547 până în 1567;
• Pellegrino Tibaldi, arhitect între 1567 și 1585;
• Martino Bassi din Seregno, arhitect din 1587 până în 1591;
• Fabio Mangone, inginer din 1617 până în 1629;
• Francesco Maria Richini, arhitect între 1631 și 1638;
• Carlo Buzzi, din 1638 până în 1658;
• Gian Lorenzo Bernini, consultant pentru fațadă în 1656;
• Gerolamo Quadrio, din 1658 până în 1679;
• Andrea Biffi, din 1679 până în 1686;
• Gianbattista Quadrio, din 1686 până în 1723;
• Antonio Quadrio, 1723-1743 ;
• Bartolomeo Bolla, din 1743 până în 1761;
• Luigi Vanvitelli, consultant pentru fațadă din 1745 până în 1751;
• Francesco Croce, din 1760 până în 1773;
• Carlo Felice Soave, din 1795 până în 1803;
• Giovanni Antonio Antolini, din 1801 până în 1802;
• Leopoldo Pollack, din 1806 până în 1836;
• Giuseppe Zanoia, în 1806;
• Carlo Amati, din 1806 până în 1813;
• Pietro Pestagalli, din 1813 până în 1853.

Da, arhitecții, inginerii, proiectanții sunt amintiți de istorie. Cum am spus mai sus, numărul, măcar numărul, dacă nu și numele muncitorilor de la dom nu e trecut nicăieri. Sau, deși am fost acolo și am făcut documentare temeinică, eu n-am găsit.

Diverse…

Catedrala, fiind rezultatul atâtor participanți la construcție, nu are un stil unitar. Se poate vorbi despre unul gotic cu destule interferențe. În ciuda contradicțiilor stilistice de arhitectură, Duomo apare ca un tot, fascinând și atrăgând, în egală măsură. Dacă aș aminti cea mai bună parte din elementele sale, ne-ar prinde Crăciunul, cel puțin. Așa că, aleg s-o iau pe sărite și să vă spun despre cele mai importante chestii de aici.

Cupola este magnifică, iar acoperișul terasat (tot din marmură) este unic în arhitectura gotică, fiind susținut de o ordine dublă încrucișată de bolți minore. În corespondență cu stâlpii, se ridică o „pădure” de pinacole, legate între ele prin contraforturi zburătoare. Vârfurile nu au nicio funcție structurală și aproape toate datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Partea finalizată mai întâi este absida, străpunsă de ferestre mari, unde apare stema lui Gian Galeazzo Visconti. Statuile, contraforturile, gargoulele turlei datează în general de pe vremea succesorului său, Filippo Maria Visconti, până în secolul al XIX-lea. Catedrala are trei clopote care cântă tot atâtea note: Mi bemol 3 bemol, Si 2 și un bemol A 2 foarte bemol. Clopotele luate împreună constituie cel mai dur concert de clopot din dieceza lombardă (și de asemenea din întreaga provincie metropolitană), ele având o greutate de 14995 kilograme de bronz.

Clopotul principal, dedicat Sfintei Fecioare Maria, a fost turnat de Giovanni Battista Busca în 1582 și binecuvântat de San Carlo Borromeo și are un diametru de 2,13 m. Este al șaptelea clopot din Italia după greutate. Clopotul de mizan, cu hramul Sfântului Ambrozie, a fost realizat în 1577 de Dionisio Busca și are un diametru de 1,76 m.

Clopotul minor, închinat Sfântului Barnaba, considerat apostolul evanghelizator al Milanului, a fost turnat de Gerolamo Busca în 1515 și are un diametru de 1,28 m. Aceste trei clopote sunt situate în cavitatea felinarului dintre bolta interioară și pereții exteriori. Nu sunt vizibile din exterior. Pe terasa felinarului, în spatele unei turle, se află un al patrulea clopot cu hramul Santa Tecla, turnat în 1553 de Antonio Busca (nota emisă este un Si 4).

Suspendată deasupra altarului principal, prinsă de cheia de boltă, se află cea mai de preț relicvă a Catedralei, cuiul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Iisus (Sacro Chiodo). Acesta se spune, conform tradiției, că a fost găsit de Sfânta Elena și folosit la potcoavele calul lui Constantin.

Sacro Chiodo este păstrat într-o nișă în Muzeul Duomo – da, există și un muzeu despre tot ce înseamnă domul din Milano, despre care vom vorbi altă dată. Cuiul este luat de la locul lui și arătat credincioșilor în fiecare 3 mai, când la catolici se sărbătorește găsirea Crucii și, de asemenea, este purtat în procesiune pe 14 septembrie, de sărbătoarea Sfintei Cruci. Dintre cele patru cuie ale Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, acesta de la domul din Milano ar fi cel mai important. Alte două cuie se găsesc, conform tradiției, în Coroana de Fier din Monza și în Bazilica Santa Croce din Gerusalemme, Roma. Al patrulea cui care ar fi ținut inscripția „INRI” și ar fi fost găsit în catedrala Colle Val d’Elsa din provincia Siena.

Orga… Element important. Să nu trec peste el. Orga a fost printre primele dotări ale catedralei. Adică, de când a început construcția, nu oricum. Prima orgă a fost comandată încă din 1395 lui Martino degli Stremidi și a funcționat până în 1397. Au urmat modificări, completări și restaurări continue. Gian Giacomo Antegnati, între 1533 și 1577, a construit orga de nord, cu 12 trepte și 50 de chei, care a fost montată în poziția actuală în 1579. În 1583 orga de sud (1584 – 1590) a fost realizată de Cristoforo Valvassori, și a înlocuit-o pe cea veche.

Orgile sunt echipate cu opt uși mari (patru spre presbiteriu și patru către intrare) care se pot deschide sau închide pentru a modula volumul, reverb-ul și ecourile. Se spune că fiul lui Johann Sebastian Bach, Johann Christian Bach, a cântat aici la orgă. De altfel, acesta este pe lista organiștilor titulari. În secolul al XIX-lea, Serassi a participat și la restructurarea orgii. În 1937, s-au adăugat încă patru corpuri, astfel încât toate au fost controlate de la aceeași consolă.

Rezultatul acustic a fost însă dezamăgitor, până la punctul în care întreg complexul de orgă a fost reamenajat în timpul renovării prezbiteriului în anii 1985 – 1986. Astăzi, cele patru corpuri adăugate sunt așezate lângă cele două mai vechi, în cutii noi de lemn simple și liniare. Consola actuală a fost plasată sub cufărul din dreapta (sud) din secolul al XVI-lea.

Orga Catedralei din Milano are 15.800 de țevi și este una dintre cele mai mari orgi din lume. Lângă această orgă mare s-a adăugat o a doua orgă mică, amplasată în partea stângă, lângă locul unde are loc corul, tocmai pentru a fi aproape de cântăreți

În corul din spate, în fața sacristiilor sudice, scările coboară spre criptă. La capătul scărilor, dincolo de intrarea în Trezorerie, se află un vestibul reconstruit de Pietro Pestagalli în 1820, care are acces la scurolo din San Carlo și la criptă. Aceasta din urmă este o cameră circulară proiectată de Pellegrini cu un peribul în jurul altarului. Cămăruța era folosită iarna, pentru că era mai puțin frig acolo. De unde și denumirea de cor de iarnă.

Pe partea opusă corului de iarnă se află așa-numitul scurolo di San Carlo, o capelă cu o bază octogonală aplatizată, proiectată de Francesco Maria Richini în 1606. Toată banda superioară și tavanul sunt decorate cu foi de argint cu scene din viața Sfântului Carol, realizate de cardinalul Alfonso Litta în jurul anului 167 . Trupul sfântului este păstrat într-o urnă de argint cizelată, cu pereți de cristal de stâncă, donată de Filip al IV-lea al Spaniei.

Liftul din nord duce la terasele domului, unde broderia de turle, contraforturi zburătoare (unde sunt ascunse scurgerile de apă pluvială), culmi și statui, te lasă fără grai. În apropierea liftului se află turla Carelli, cea mai veche din dom, care datează din 1397 – 1404. Terasele sunt decorate cu statuete din prima jumătate a secolului al XV-lea care amintesc de obiceiurile burgunde.

Pe 30 decembrie 1774, a fost inaugurată Madonnina Catedralei din Milano, care este cel mai înalt punct al catedralei. Statuia a fost proiectată de sculptorul Giuseppe Perego, turnată de aurarul Giuseppe Bini și are o înălțime de 4,16 metri. În interiorul statuii se păstrează un schelet de metal. Originalul, care s-a degradat, a fost trimis la muzeul domului în 1960.

Deci, anul 1774 a fost cel în care a fost atinsă înălțimea actuală a Domului, în urma amplasării sculpturii din aur a Fecioarei Maria pe turla centrală. Biserica a fost inaugurată cu mult înainte de a fi terminată, mai precis în anii 1570, când începuse să prindă formă.

Spuneam mai sus de împăratul Napoleon Bonaparte, cum a vrut el să fie încoronat la dom, după ce a cucerit Milano. În documente apare un cardinal al acelor vremuri care, ca să-l măgulească pe Napoleon, a inventat un sfânt cu un nume asemănător cu cel al împăratului: Neapolis. De altfel, nu e goangă. Una dintre statuile amplasate pe turlele Domului este cea a sfântului Neapolis. Povestea lui este creată de așa natură, ca să i se justifice prezența acolo. Și, desigur, statuia seamănă cu Napoleon Bonaparte.

La domul din Milano sunt cele mai multe statui

V-ați plictisit? Hai că mai am un pic. Atât, de fapt, aleg să spun în materialul – cât o zi de post – de azi. În anul 1488, Leonardo da Vinci a trimis un proiect pentru realizarea cupolei centrale, dar, din motive doar bănuibile, nu certe, și l-a retras.

Domul din Milano are 135 de turle. Fiecare dintre acestea are în vârf o sculptură reprezentând un personaj biblic. Cea mai înaltă are 108,5 metri și e „împodobită” cu statuia de aur a Fecioarei Maria. Pe lângă turle, exteriorul clădirii este decorat cu 2245 de statui! De altfel, întreaga construcție adăpostește 3500 de statui de sculpturi, 135 de gargui și alte 700 de figuri, unele dintre ele aflate în interior. Domul este catedrala cu cele mai multe sculpturi din lume.

Am zis că acoperișul domului din Milano se poate vizita? Accesul se face prin intermediul unei scări și a două lifturi. 33 de trepte de piatră se încrucișează pe două dintre laturile acoperișului, conectând mai multe zone ale acestuia.

Încă ceva despre statui. Pe fațada Domului din Milano se află Statuia Libertății, cea originală.

La dom se găsește, în afară de alte statui, (San Bartolomeo jupuit fiind una dintre cele mai importante, și statuia diavolilor.

Catedrala din Milano are 157 de metri lungime și 92 de metri lățime, în interiorul ei putând să încapă cel puțin 40000 de oameni.

Interiorul Catedralei din Milano

Nu pot să închei fără să pomenesc și de interiorul catedralei. Acesta este, ca toată catedrala, fabulos, elegant, impunător. Coloane imense de marmură, în număr de 52, sprijină tavanul. Ele sunt completate de vitralii superbe, cele mai multe datând din secolele al XV-lea si XVI-lea. Vitraliile Domului sunt cele mai mari din lume.

Interiorul catedralei are o serie de picturi de mari dimensiuni, care înfățișează diferite scene biblice. Moaște ale unor sfinți pot fi văzute în sicrie de sticlă, împodobite frumos. Și statui, cum am tot zis, care veghează interiorul. Printre acestea, Apostolul Bartolomeu, patronul tăbăcarilor, este reprezentat cu pielea atârnată pe după gât și umeri, chestiunea care arată cum a fost chinuit.

Cripta… Ea se găsește în Capela sfântului Carlo Borromeo (fost arhiepiscop al orașului Milano) unde sunt îngropate și rămășițele lui. Se poate vizita și trezoreria catedralei, dar și Baptisteriul de sub Duomo. La subsol, sunt mai multe ruine din Basilica di Santa Tecla sau din baptisteriul creștin din secolul al IV-lea.

Utile

Biserica e deschisă zilnic de la 7:00 AM la 7:00 PM.

Pe acoperiș se poate urca de la 9 AM la 4:15 PM din noiembrie până în februarie și de la 9:00 AM la 5:45 PM din martie până în octombrie.

La dom se ajunge cu:

• Metrou: Duomo;
• Autobuz: 54;
• Tramvaie: 1,2,3,12,20,23,24,27. Și, de la noi, cu avionul până la Milano. Pentru care, încă, se mai găsesc cele mai ieftine zboruri.

Intrarea în biserică e gratuită. Pentru acoperișul catedralei din Milano se plătește cinci euro pe scări și opt cu liftul.

Pentru azi, ajunge cu povestitul. Pe mine mă dor buricele deștelor de cât am scris, iar pe voi ochii de cât ați citit. Să nu uitați, însă, că mai avem multe de depănat. Poveștile sunt la linia de start, gata să vină la voi.